pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

Cuprinscapitolul anterior PORUNCA A VIII-A

Să nu mărturisești strâmb
împotriva aproapelui tău.

Păcatele limbii

"Seminariștii... să învețe să prețuiască virtuțile care sunt mult apreciate de oameni și care îl fac iubit pe un slujitor al lui Cristos, cum ar fi sinceritatea... fidelitatea față de cuvântul dat,... caritatea în discuții" (O.T. 11).

Într-adevăr, chiar dacă se minte mult și lumea învață în minciună, acesta este singurul criteriu prin care se deosebește omul de caracter de omul de nimic: sinceritatea, dragostea de adevăr. Împăratul Augustus, învingătorul lui Antonius și al Cleopatrei, a întâlnit un om de 60 de ani care în viața lui nu mințise niciodată. L-a așezat alături de el la intrarea triumfală în Roma și i-a ridicat o statuie pe Capitoliu ca unui erou.

Romanii antici îi marcau pe cei prinși cu minciuna cu fierul roșu pe frunte; mincinoșii purtau veșnic întipărit semnul infamiei. Împăratul Traian era și mai sever. Îi arunca pe cei prinși cu minciuna pe o barcă fără cârmă și fără vâsle și îi împingea în largul mării, lăsându-i să piară în mijlocul valurilor.

Dacă pentru oricare om, fie el și ateu, minciuna este o rușine și o notă infamantă, ea capătă un aspect deosebit de grav la un membru al poporului lui Dumnezeu, la un creștin. Motivul? Ni-l prezintă Catehismul Bisericii Catolice unde citim: "Porunca a VIII-a interzice falsificarea adevărului în relațiile cu alții. Această prescripție morală decurge din vocația poporului sfânt de a fi martor al Dumnezeului său, care este (adevărul) și vrea adevărul. Încălcările adevărului exprimă prin cuvinte sau fapte, un refuz de a se angaja în corectitudinea morală; ele sunt infidelități fundamentale față de Dumnezeu și în acest sens atacă temelia Legământului" (nr. 2464). Mai pe înțeles: orice creștin trebuie să fie un martor al lui Dumnezeu în lume, un vestitor al adevărurilor descoperite de Dumnezeu. Or, dacă el minte, se descalifică în ochii lumii, își pierde credibilitatea, nu mai poate fi un martor al lui Dumnezeu care este adevărul însuși. Adevărul, spune Catehismul, poate fi încălcat nu numai prin cuvinte, dar și prin fapte. Când creștinul își trăiește viața în contradicție cu adevărurile de credință și principiile morale pe care pretinde că le îmbrățișează și pentru care trebuie să dea mărturie, atunci însăși viața lui devine o minciună permanentă; viața lui îmbracă forma cea mai urâtă de minciună și cea mai condamnată de Cristos, care este ipocrizia. În felul acesta creștinul mincinos, ipocrit atacă temelia Legământului, subminează temelia Împărăției lui Dumnezeu.

Nu mai e nevoie să spun cât e de gravă, sub acest aspect minciuna, ipocrizia, la un slujitor al altarului. Cea mai mică minciună ieșită de pe buzele lui îl descalifică, îl face să-și piardă autoritatea în fața credincioșilor. Le poate minți cu vorba sau cu viața sa. Dacă una învață pe alții și alta face, poate să fie orator genial, poate să facă minuni, nu-l mai crede nimeni, nu mai valorează doi bani în ochii lumii. Parafrazând cuvintele Sfântului Francisc de Sales cu "umilința", dacă cineva m-ar întreba: care este lucrul cel mai important în viața unui preot și a unui viitor preot, aș răspunde: sinceritatea. Dar al doilea? Sinceritatea. Dar al treilea? Sinceritatea. Și ori de câte ori mă vei întreba, tot de atâtea ori îți voi răspunde: sinceritatea.

Despre mărturia falsă și despre minciuna ca atare, ca păcate împotriva poruncii a VIII-a, am vorbit deja. Să amintim, pe scurt și celelalte păcate care se pot săvârși împotriva acestei porunci.

Există un păcat făcut numai cu mintea. E judecata temerară, care înseamnă a gândi despre altul de rău, a-l bănui, a-l acuza fără temei, în loc să te gândești la propriile păcate. E și aceasta o formă de ipocrizie pe care Isus o condamnă sever: "Fățarnicule, de ce vezi paiul din ochiul altuia și nu vezi bârna din ochiul tău?... Nu judecați și nu veți fi judecați... Cu măsura cu care măsurați pe alții veți fi și voi măsurați".

Cu un subtil simț psihologic, Sfîntul Pavel, analizând acest fenomen, le arăta Romanilor că a vedea răul din alții înseamnă, de fapt, a proiecta asupra altora răul din tine însuți: "Așadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, te osândești singur, fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleași lucruri" (Rom 2,1). Comentează Sfântul Ioan Gură de Aur aceste cuvinte ale Apostolului: "După cum este greu să întâlnești un om bun care să-l bănuiască pe altul de rău, la fel este greu să întâlnești un om rău care să-l judece pe altul de bine".

Trecând la păcatele limbii, unul din cele mai răspândite păcate împotriva poruncii a VIII-a este vorbirea de rău sau bârfa, sau clevetirea care constă în a dezvălui defectele și greșelile cuiva altor persoane care nu le cunosc, fără un motiv serios din punct de vedere obiectiv. La nimic nu ține omul mai mult decât la prestigiul, la bunul nume, la onoarea sa, la reputație. "Mai mult valorează bunul nume decât mulțimea de bogății" - găsim scris în Cartea Proverbelor (22,1). De aceea Sfântul Francisc de Sales consideră că cine îi fură aproapelui reputația prin bârfă e mai vinovat decât hoțul care îi fură banii din buzunar. "Ceea ce ție nu-ți place, altuia nu-i face" - e un precept pe care îl găsim în codul moral al tuturor popoarelor. Nu-ți place ca alții să te bârfească, să te vorbească de rău, să atenteze la onoarea ta, nu bârfi nici tu pe alții.

Mai gravă decât vorbirea de rău e calomnia, atunci când se inventează pe seama cuiva lucruri neadevărate, false și se afirmă , se răspândesc.

Explicând cuvintele Scripturii: "Limba lor e sabie ascuțită, venin de vipere e sub buzele lor, limba lor e mai rea decât iadul", Sfântul Leonard zice: Într-adevăr e mai rea decât iadul, fiindcă iadul îi arde numai pe cei vinovați, în timp ce o limbă rea îi arde mai mult pe cei nevinovați decât pe cei vinovați. Iadul este efectul dreptății lui Dumnezeu, o limbă rea este efectul nedreptății și perversității omului. Iadul face deosebire între viciu și viciu, între crimă și crimă și îi pedepsește pe vinovați proporțional cu delictele lor, în schimb, o limbă rea transformă virtutea în viciu, prezintă evlavia drept ipocrizie, castitatea drept slăbiciune, blândețea drept lașitate ș.a.m.d.

Desigur, sunt și alte păcate împotriva poruncii a VIII-a, cum ar fi lăudăroșenia, când cineva umflă faptele ca să se dea mare în fața altora cu isprăvile sale sau ironia, când altul este caricaturizat cu răutate.

Dar în mod cu totul deosebit trebuie subliniat un păcat propriu sufletelor meschine: lingușirea sau adularea. Meschin e cel care caută lingușitori, care să-l flateze; meschin e și lingușitorul care flatează spre a se pune bine, spre a intra sub pielea altuia, spre a obține avantaje pe care nu le merită, spre a fi bine văzut, spre a face carieră. Zice Sfântul Augustin: "Persoanele valoroase suferă când sunt lăudate, persoanele lipsite de valoare caută lauda și se înconjoară de lingușitori".

Se povestește că Alexandru cel Mare traversa odată cu barca un fluviu împreună cu scriitorul Aristotel. Acesta îi citea din biografia pe care i-o scrisese, o carte plină de elogii și lingușiri. Împăratul îi smulge cartea din mâini și i-o aruncă în apă.

Ladislau, regele Poloniei, considera drept o palmă un cuvânt de lingușire. Când cineva îl flata, îl pălmuia. Întrebat: "De ce mă bați?" Răspundea: "Îi pălmuiesc pe cei care mă pălmuiesc".

Catehismul atrage atenția că cei care se pretează la lingușire, la adulare, devin complici la viciile și păcatele celor pe care îi adulează, încurajându-i și aprobându-i prin aceasta pe cei adulați în răutatea faptelor lor și în perversitatea purtării lor.

Cu amărăciune ne amintim cum un popor întreg, poporul nostru, timp de aproape 50 de ani a înălțat osanale unor paranoici ca Stalin sau Ceaușescu, unor tirani care au dus țara la ruină morală și materială. Tiranii au murit, complicii lor trăiesc. Avea dreptate Sfântul Ieronim când scria: "Plus nocet lingua adulatoris quam gladius persecutoris" (Mai mult rău face limba lingușitorului decât sabia prigonitorului).

În încheiere, să reflectăm la urmările pe care le au aceste păcate ale limbii: "Orice greșeală săvârșită la adresa dreptății și a adevărului atrage datoria de a repara chiar dacă autorul ei a fost iertat... Această datorie de reparare privește și greșelile săvârșite la adresa reputației altora" (nr. 2487). Și cât e de greu să mai repari ce ai dăunat prin vorbe!

Avea dreptate Sfântul Filip Neri: e mai ușor strângi penele unei păsări pe care le-ai împrăștiat cu o zi înainte, pe drum, decât să strângi vorbele care au ajuns la urechile altora. Închipuiți-vă că vedeți pretutindeni cuvintele pe care Sfântul Augustin le-a scris pe peretele sufrageriei sale:

"Quisquis amat dictis absentium rodere vitam,
Hanc mensam vetitam noverit esse sibi
".

(Dacă cineva vrea să muște prin vorbele sale din reputația celor care nu sunt de față, să știe că nu are loc la această masă).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire