www.profamilia.ro /istorie.asp?biserica=1
 
 ISTORIE 

Biserica
pr. Eugen Popa

achizitionare: 22.01.2003; sursa: Casa de Editura Via?a Creotina

capitolul urmatorCuprins ISTORIE

De când a aparut omul pe pamânt, triburi si cetati, natiuni si împaratii intra una dupa alta în istorie.

Se parea ca Istoria cuprindea numai lumea pamânteasca când, pe Valea Iordanului, Ioan Botezatorul anunta lumii ca se apropie Împaratia cerurilor (cf. Mt 3, 2).

Cristos a inaugurat pe pamânt aceasta Împaratie. Biserica sau Împaratia lui Cristos, prezenta în mod tainic, creste în mod vizibil în lume prin puterea lui Dumnezeu, toti oamenii fiind chemati sa formeze un singur corp cu Isus Cristos, lumina lumii. 1)

El a întemeiat-o si a facut-o sa straluceasca în lume prin cuvintele, operele si prezenta Sa. 2)

"Trebuind sa se întinda la toate neamurile, Biserica intra în Istoria oamenilor, cu toate ca depaseste si timpurile si frontierele popoarelor" 3).

Intra în Istorie si da sens Istoriei omenirii. Istoria omului, prin Biserica, devine Istoria mântuirii.

În progresiva crestere, ea atrage dupa sine omenirea si se îndreapta spre împlinirea Împaratiei, spre unirea, consumata cu Regele sau.

 

BISERICA ÎMPARATIA LUI DUMNEZEU ÎN LUME

Biserica a aparut în ziua de Rusalii. Multimea care asculta cuvântul Apostolilor se boteza, asista la frângerea pâinii, îsi marturisea pacatele, traia ajutându-se reciproc, plina de bucuria sufletului, laudând pe Dumnezeu.

Asa este descrisa în Faptele Apostolilor (2, 41-47) realizarea mântuirii divine: o mâna de oameni care credeau ca în Isus moartea a fost învinsa, ca Spiritul Sfânt s-a coborât peste oameni, ca pacatele s-au iertat.

Biserica s-a nascut în ziua de Rusalii, dar momentul conceperii ei a fost marturisirea lui Petru în Cezarea lui Filip (Mat. 16, 16-20). Înca aici Biserica vorbeste prin Petru recunoscând ca Isus este Fiul lui Dumnezeu. Deja ea vorbeste si înca de atunci e investita cu autoritatea lui Isus prin confirmarea facuta lui Petru: "Fericit esti Simone, fiul lui Iona... Si eu îti spun ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica mea si portile iadului nu o vor birui. Tie îti voi da cheile Împaratiei cerurilor, si orice vei lega pe pamânt va fi legat în ceruri si orice vei dezlega pe pamânt va fi dezlegat în ceruri" 4)

Crestinismul n-a fost un simplu curent spiritual, o fraternitate sau o grupare de iluminati, ci o Biserica, sau mai degraba: BISERICA. Primii crestini n-au format ei Biserica ci, ei au fost primiti, agregati Bisericii care exista deja în cei Doisprezece apostoli, alesi de Isus cu misiunea de a-I fi marturii pâna la sfârsitul lumii. Biserica nu este rezultatul unei afluente, a unei adunari a crestinilor care s-ar fi hotarât sa se organizeze. Ea nu este o organizatie ci un organism viu care comunica o Viata. Întemeitorul ei, Isus, nu este în afara ei, ci este chiar în ea. 5).

Asa a fost la început BISERICA, asa este si astazi.

E adevarat ca atunci nu existau atâtea probleme ca si astazi, dar dificultati erau si atunci. Unele din partea evreilor care se încrestinau si mai pastrau obiceiurile mozaice, pretinzând ca si pagânii încrestinati sa le accepte; altele din cauza dezbinarilor (schisme) sau a falselor doctrine (erezii) raspândite de unii chiar pe timpul Apostolilor. Biserica a trait si a crescut invingând greutati si neîntelegeri. S-a straduit însa sa mentina nealterata credinta Apostolilor si sa respinga tot ceea ce putea altera si slabi revelatia.

Biserica are sarcina de a pastra pe pamânt un mesaj care nu este pamântesc. Adevarul lui Dumnezeu ea nu-l poate schimba, dar trebuie sa-l propuna în forme mereu noi, adaptate timpului în care traieste.

Vechiul Testament a fost mentinut de Biserica, caci aceasta si-a dat seama ca numai dupa venirea lui, Isus putea fi înteles cu adevarat. În dosul cuvintelor Vechiului Testament se descopera Spiritul si se gaseste calea ce duce la Împaratia lui Dumnezeu.

Era necesar a scrie si evenimentele pe care le-au trait Apostolii, si astfel apare NOUL TESTAMENT, din care cea dintâi carte a fost scrisa pe la anul 50 de la nasterea lui Isus: Evanghelia Sf. Matei, iar ultima, pe la anul 100: Apocalipsul Sf. Ioan. Aceste carti arata grija Bisericii pentru pastrarea figurii autentice a lui Isus si a mesajului sau: El a murit, dar "dupa Scripturi", potrivit promisiunilor lui Dumnezeu cuprinse în Scripturi, a înviat pentru mântuirea noastra.

 

REACTIA LUMII

Lumea în care trebuia propovaduit mesajul evanghelic si speranta lui, era însa fara dragoste si fara mila (cf. Rom 1, 31). Lumea a reactionat prigonind Biserica.

Mai întâi, evreii l-au arestat pe Petru, care îi acuza de rastignirea lui Isus; apoi pe ceilalti Apostoli: au ucis pe diaconul Stefan, iar în anul 42 pe apostolul Iacob.

Ceilalti Apostoli, cu care s-a unit si convertitul Saul din Tars, Sf. Pavel, s-au împrastiat în întreg imperiul roman predicând învatatura crestina cu mult succes chiar în capitala marelui imperiu pagân.

Imperiul roman presimtea ca în sânul lui se nastea ceva ce nu deriva din propria sa autoritate. Calomnii si însinuari facura sa izbucneasca prigoanele.

În timpul împaratului Nero (54-68) poporul roman vorbea despre Christiani ca obiect de suspiciune pentru Statul pagân. Roma respecta zeii diferitelor natiuni, dar nu putea tolera o religie cu o credinta si o morala destinata întregii omeniri, fara distinctie de nationalitate.

Crestinul nu accepta sa ofere tamâie împaratului ca unui zeu si astfel cadea în delictul les majestate, pedepsit cu decapitarea, cu arderea pe rug, expunerea la animalele salbatice sau cu rastignirea pe cruce.

Toate aceste pedepse le-au suferit crestinii sub Nero, când au fost acuzati de incendierea Romei în anul 64. În aceasta prigoana muri Sf. Petru, care dupa ce predica la Antiochia, fonda biserica din Roma, de unde scrise doua scrisori adresate crestinilor din Asia Mica. Scriitori din primele veacuri afirma în mod expres ca Petru a fost primul episcop al Romei, unde a murit si unde a fost înmormântat.

Sf. Pavel, dupa multe peregrinari - descrise în Faptele Apostolilor - muri si el la Roma, în acelasi an cu Sf. Petru.

Împaratul Domitian (81-96) prigoni pe crestinii chiar din propria lui familie: Flaviu Clemente, varul sau, fu acuzat de "ateism" 6) iar sotia sa Flavia Domitilla fu exilata.

Traian (98-117) a decretat: "Christianis esse non licet". Cu toate acestea, crestinii continuau sa-si tina adunarile lor religioase. Prin anul 112, guvernatorul Asiei Mici, Pliniu, "întreaba pe împarat cum sa procedeze, caci exista un mare numar de crestini de orice etate, sex sau conditie, în care însa nu gaseste nici o vina".

Trei secole, cu valuri mai mari sau mai mici de ura, facura sa iasa la suprafata, pe de o parte cruzimea cea mai nestapânita, iar, pe de alta parte, eroismul cel mai statornic. În cimitirele subterane (catacombe) crestinii , "multitudo ingens" (Tacitus), îsi mai gaseau refugiul pentru a asculta învatatura, pentru a se împartasi si a-si înmormânta martirii.

Scrisoarea episcopului Ignatiu din Antiochia, pedepsit ca sa fie sfâsîiat de animalele salbatice, catre anul 100, este caracteristica pentru atitudinea crestinilor fata de Mântuitorul cât si fata de prigonitori: "Eu sunt grâul lui Dumnezeu si voi fi macinat de dintii fiarelor pentru a ma învrednici sa fiu pâinea lui Cristos, care se frânge pentru El. Atinga-ma focul, crucea, animalele; ciopârteasca-ma, zdrobeasca-mi membrele, calce-ma în picioare, cu trupul frânt - crude torturi ale diavolului - numai sa pot ajunge la Cristos... Lasati-ma (scrie în continuare crestinilor care vroiau sa-l împiedice sa ajunga la Roma unde îl astepta martiriul), lasati-ma sa primesc curata lumina; ajuns acolo voi fi om".

Martirii erau invidiati si cinstiti. Erau considerati ca traind în paradis si li se cerea ajutorul prin rugaciuni. Din credinta reînvierii nascu cinstirea sfintilor. Ziua mortii era socotita ziua nasterii lor - zi de sarbatoare.

Cu cât prigoanele se înteteau, facând sa se verse valuri de sânge si decimând persoane fara numar sau chiar grupuri de crestini - ca legiunea Tebea sub Maximinian (286-305) - "cu atât mai mare era numarul celor ce credeau în numele lui Cristos" (Sf. Iustin). "Crestinismul patrunsese în absolut toate sferele vietii sociale, la toate nivelele sociale, la oras ca si la sat, de la sclavii din mine si de pe galere, la patricienii dezabuzati în somptuoasele lor palate si pâna la aparatul de stat si la anturajul imediat al împaratilor". 7)

Crestinismul se propaga în mod miraculos: "sângele martirilor era samânta crestinilor" (Tertualian), dând "crestinismului primelor trei veacuri poate cea mai dramatica dimensiune". 8)

 

ORGANIZAREA BISERICII VECHI. Comunitatile de crestini erau conduse de anumiti capi pusi de Apostoli, numiti presbiteri sau episcopi. Din scrisorile Sf. Pavel catre Timotei se poate deduce ca chiar de pe atunci exista o tendinta "monarhica", cu un singur cap numit "EPISCOP".

Structura Bisericii este ierarhica. Ierarhul îsi exercita autoritatea primita nu de la popor, ci de la Dumnezeu (cf. Ioan 20,21)."Ierarhii, alesi din popor, nu sunt deasupra Bisericii, ci ramân în ea, dar în exercitiul functiunii lor ei sunt adevarati conducatori, pastori si parinti. De aceea trebuie ascultati (Ev 13, 17).

În Biserica nu exista caste: toti au aceeasi demnitate crestina, toti sunt chemati la aceiasi sfintenie. Dar unii crestini sunt alesi si pusi de catre Cristos si Spiritul Sfânt (cf. Fapte 20, 28) sa fie parinti si pastori ai "turmei lui Dumnezeu" (Petru 5, 2), pe care trebuie sa o serveasca (cf. Lc 22, 26).

"Noi episcopii prezidam atunci când slujim... Aceasta slujire ar fi însa fara folos daca episcopul nu si-ar exercita puterile pe care le-a primit" 9)

Sf. Ignatiu, amintit mai sus, si martirizat sub împaratul Traian, scria crestinilor din Smirna: "Ascultati cu totii de episcopul vostru, dupa cum Isus Cristos asculta de Tatal, si supuneti-va prezbiterilor ca si Apostolilor. Respectati pe diaconi, caci asa vrea Dumnezeu". Deci, pe atunci - la sfârsitul secolului I - existau diaconi, presbiteri (preoti) si un episcop. Episcopii, preotii si diaconii ne fac sa vedem pe Cristos în mijlocul nostru, caci prin ei lucrarea lui Isus este mereu prezenta în Biserica. A spus-o El însusi: "Iata eu cu voi sunt pâna la sfârsitul veacului" (Mt 28, 20).

Între episcopi însa, cel din Roma, urmas al Apostolului Petru, caruia Isus i-a promis ca-l va face temelie a Bisericii (cf. Mt 16, 18) si l-a încredintat sa pasca mieluseii si oile Sale (cf. Ioan 21, 15-18) era recunoscut ca având suprema autoritate. O dovedesc exemplele. Dupa Sf. Petru, la Roma urma episcop Sf. Lin (64-79), apoi Anaclet (79-91?) si Sf. Clemente (91-100?), care scrise o scrisoare energica Bisericii din Corint, în Orient, pentru a pune capat unor neîntelegeri ivite printre crestini (desi în acele parti se gasea înca în viata apostolul Ioan).

Sf. Ignatiu din Antiochia, învatacel al apostolilor, la începutul secolului al II-lea, numeste Biserica Romei, ca stând în fruntea întregei Biserici; iar Sf. Irineu, mort pe la anul 202, zice ca toti credinciosii trebuie sa fie de acord cu Biserica din Roma, ilustra pentru originea sa apostolica, si pastrarea traditiilor apostolice: "in qua semper conservata este ea quae est ab apostolis traditio".

"Esential în structura Bisericii este comuniunea fiecarei Biserici particulare, în persoana episcopului sau, cu pastorul Bisericii din Roma, pastor universal si centru unitatii catolice" 10)

În interiorul retelei universale de Biserici particulare, legate între ele în mod colegial, din care se compune unica Biserica a lui Dumnezeu, exista un centru: Biserica particulara a Romei, condusa de succesorul Sf. Petru. Episcopul Romei mentine unitatea în corul episcopilor. Pastor universal (cf. Ioan 21, 15-17), el este legatura vie nu numai între toti pastorii de pe suprafata pamântului, dar si între Biserica actuala si Biserica Apostolilor. Succesor al primului si principalului martor al lui Isus (cf. V Cor 15, 5; Luca 24, 34; Fapte 1, 21-22; 2,32; 4,20; 5,32), el asigura unitatea în Biserica actuala veghind la continuitatea ei vie cu Biserica tuturor timpurilor 11). De aceea, tot ceea ce micsoreaza autoritatea papei este un rau al Bisericii. (Y Conger).

 

BISERICA ÎN LIBERTATE. Dupa trei secole de sângeroasa prigoana, împaratul Constantin (306-337) publica edictul din Milan la anul 311, prin care concedea crestinilor libertatea cultului. El însusi deveni crestin, cum era si mama sa, Sf. Elena.

Prin acest act Biserica se gaseste legata de un imperiu mondial. Crestinii ies din catacombe si-si construiesc biserici, cladiri spatioase, apte sa cuprinda marea masa de credinciosi. Oameni de mare cultura explica mesajul evanghelic. Sunt Parintii Bisericii: Atanasie, Vasile, Gregoriu Nazianenul, Gregoriu din Niceea si popularul, elocventul Ioan Gura-de-aur, toti din Orient. În Occident cei mai de seama adânci gânditori, scriitori si pastori de suflete sunt : Ambroziu din Milan, Augustin, eruditul Ieronim ( singurul dintre Parinti care n-a fost episcop). Toti au trait înainte de anul 400 si au lasat lucrari în care expun meditatiile lor asupra lucrarii lui Dumnezeu si combat ereziile ce falsificau revelatia.

 

EREZIILE

Arie, preot în Alexandria, începu sa învete ca Fiul lui Dumnezeu (Logos) nu este de aceeasi natura cu Tatal. El este o creatura superioara tuturor creaturilor, (ca si Logosul lui Plato, dar deosebit de Logosul Sf. Ioan: "La început era Cuvântul (Logos)...si Dumnezeu era Cuvântul" (Ioan, 11). "La Niceea, în anul 325 se aduna episcopii într-un conciliu ecumenic, fiind prezenti si delegatii papii Silvestru I (314-335), si condamnara erezia ariana.

Daca Fiul nu este Dumnezeu, atunci nici Spiritul Sfânt, care purcede de la Fiul, nu poate fi Dumnezeu. Asa gândea Macedoniu, patriarhul Constantinopolului, condamnat însa si el de conciliul tinut la Constantinopol în anul 381, adaugându-se în simbolul credintei: "care de la Tatal purcede", pentru a se determina cu mai multa precizie divinitatea Spiritului Sfânt. Totusi expresiile relative la purcederea Spiritului Sfânt au ramas diferite; în Occident se spunea : "...Dela Tatal si de la Fiul (Filioque) purcede" 12); iar în Orient: "De la Tatal prin Fiul (per Filium)", expresii care vor da mai târziu ocazie multor discutii teologice.

Ca "Jesus, qui passus est pro nobis idem ipse este Verbum Dei" (Isus care a patimit pentru noi este însusi Cuvântul lui Dumnezeu) - cum scria Sf. Irineu - era doctrina tinuta de toti, pâna la sfârsitul secolului al IV-lea, când Teodor din Mopsuesta nega unirea ipostatica a naturii divine cu natura omeneasca, învatând ca, Cuvântul locuia în omul Isus ca într-un templu. Nestoriu, patriarh în Constantinopol, difuza aceasta eroare prin care se facea deosebire între cele doua persoane: Isus este om, nascut din Fecioara Maria, dar nu este Dumnezeu, ci numai un instrument al Fiului lui Dumnezeu (si deci nici Fecioara Maria nu este Mama lui Dumnezeu). Conciliul din Efes (431) condamna aceasta doctrina si depuse pe Nestoriu, sentinta primita cu bucurie de poporul care, cu torte aprinse, însoti spre casele lor pe episcopii care luara parte la Conciliu.

 

EUTIHIE, arhimandrit într-o manastire din Constantinopol, lupta contra lui Nestoriu, dar în zelul sau ajunse prea departe: nega distinctia între cele doua naturi, afirmând ca Isus nu numai ca este o persoana, dar în el este o singura natura, ceea ce duce la concluzia ca Isus sau nu a suferit, sau ca natura divina a fost supusa durerii. Papa Leon I (440-461) expune adevarata doctrina într-o celebra Epistola dogmatica adresata patriarhului din Constantinopol, Florian. Pe baza acestei scrisori, cei 630 episcopi adunati în Conciliu la Calcedon (451) condamna erezia monofizista a lui Eutihie.

E interesant de retinut ca în discutiile ce s-au continuat între aparatorii ortodoxiei ( adica adevaratei credinte) si sustinatorii monofizismului, Antim, patriarhul Constantinopolului - desi sprijinit de Teodora, sotia împaratului Justinian, care încerca sa restabileasca monofizismul cu ajutorul patriarhului - fu înlaturat din scaun de papa Agapit (535-536). Teodora dorea ca dupa Agapit sa ajunga pe scaunul papal diaconul roman Virgil, care, spera sa fie de partea ei. Dar, ajuns papa, Virgil (537-555) nu facu nimic în favoarea ereziei.

Monofizismul s-a mentinut în Orient pâna în zilele noastre. În Egipt monofizitii se numesc copti, iar în Mesopotamia, iacobiti. Abisinia este înca stapânita de acest curent eretic.

 

AUTORITATEA EPISCOPULUI ROMEI. Nu mai amintim alte multe schisme si erezii contra carora Biserica a trebuit sa lupte pentru a apara dreapta credinta. Din aceste framântari prin care a trecut Biserica reiese clar rolul de pastor universal al episcopului Romei: fie ca îsi trimite reprezentanti la conciliile tinute în Orient, fie ca ia atitudine în favoarea Sf. Atanasie, alungat de catre împarat de pe scaunul patriarhal din Alexandria, fie ca ereticii cauta sa-l atraga de partea lor convinsi fiind ca astfel toti vor îmbratisa doctrina lor, fie ca la el apeleaza atât drept credinciosii cât si ereticii, numindu-l Pater patrum, Caput omnium Ecclesiarum, etc. De aceea Sf. Ambrozie zice: "Ubi Petras, ibi Ecclezia".

Autoritatea episcopului Romei câstiga teren nu numai pe plan spiritual, dar si politic si temporal. Dupa mutarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol, autoritatea imperiala scazu, iar populatiile din Italia, amenintate de barbari, nu aveau alt sprijin decât pe episcopul din Roma. Si iata ca papa Leon cel Mare (440-461) împiedica pe Attila sa coboare în Italia, iar pe Genseric îl opreste sa distruga Roma. Gregoriu cel Mare (590-604) se preocupa si de procurarea de alimente în vremuri vitrege pentru populatia Italiei.

Acest lucru fu posibil pentru ca Biserica Romei poseda, prin donatiile facute din partea împaratilor, teritorii în jurul Romei. Aceste teritorii au crescut mereu formând viitorul Stat Papal în care conducatorul Bisericii universale avea totala independenta fata de autoritatea civila.

 

BISERICA SI STATUL

Ajutorul Statului nu era necesar pentru întinderea Împaratiei lui Dumnezeu între oameni. Ba chiar amestecul Statului în explicarea mesajului evanghelic a fost uneori fatal, fie prin sprijinul dat ereziilor, fie prin pericolul ca Biserica sa fie identificata cu o determinata persoana potenta.

Dar Imperiul roman nu era una cu Împaratia lui Cristos. Când acela se prabusi în Occident, credinta nu pieri. Din contra, se lati si la popoarele barbare, care prin Biserica ajung nu numai la credinta, dar si la o viata civilizata.

Când apar barbarii, Imperiul de Rasarit trebuie sa lupte contra Persilor si a Bulgarilor, iar Imperiul de Apus dispare (476). Singura Biserica ramâne în picioare si-si continua cu râvna opera de evanghelizare.

Dar în timp ce orasele se încrestineaza, satele sunt înca pagâne (pagus, paysan, pagân). Dupa ce monahismul aparu mai întâi în Egipt, din dorul sufletelor nu numai de a fugi de murdaria lumii, dar mai ales ca din detasarea de bunuri particulare sa poata practica mai liber iubirea universala, Sf. Martin de Tours introduce monahismul în Occident. Împreuna cu calugarii sai, Sf. Martin contribuie mult la disparitia pagânismului si barbariei de la sate. El face o opera nu numai religioasa, dar si de civilizatie: se roaga si munceste pentru secarea baltilor, cultivarea câmpurilor, etc.

Pe la anul 700 se convertesc Francii, iar Carol cel Mare contribuie însusi, ca si alti principi la convertirea barbarilor. E adevarat ca din acest motiv uneori convertirile erau fortate, urmare negativa a amestecului puterii temporale în misiunea Bisericii.

Totusi aceste metode nu erau calea obisnuita de convertire.

Tarile de Jos au fost evangelizate de Wilibrund putin dupa ce papa Grigorie cel Mare (590-604) trimise în Anglia câtiva calugari benedictini. Germania a fost evangelizata de Sf. Bonifaciu. Irlanda, în urma predicarii Sf. Patriciu (387-465) deveni "insula sfintilor". Elvetia ca si peninsula Scandinava avura predicatorii lor. Ba chiar si Islanda si Groenlanda.

În Orient se convertira sârbii, bulgarii, iar locuitorii Moraviei se convertira la predica Sf. Metodiu si Ciril (863), care inventara alfabetul slav, tradusera Sf. Scriptura în limba nationala, devenita limba liturgica.

În secolul al IX-lea se converteste Boemia, apoi Polonia si Rusia, în urma activitatii predicatorilor veniti din Constantinopol.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/istorie.asp?biserica=1
Vă rugăm să respectați drepturile de autor