www.profamilia.ro /liturgie.asp?simblit=7
 
 LITURGIE 

Simboluri liturgice
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Editura Presa Buna

Cuprinscapitolul anterior

VI. SIMBOLURI LITURGICE

Tamâia. În toate religiile pagâne antice si moderne tamâierea este nelipsita în slujbele religioase. Fumul de tamâie simbolizeaza rugaciunea ce se înalta catre Dumnezeu nu numai în iudaism si crestinism, dar si în hinduism, în budism etc. Grecii si romanii ardeau tamâie în fata statuilor zeilor în semn de adoratie. De asemenea, în cultul adus împaratului tamâierea însemna recunoasterea religiei de stat si a împaratului ca zeu. Numerosi au fost crestinii care au murit ca martiri fiindca au refuzat sa arda tamâie în fata statuilor zeilor sau a împaratului. În noptile reci si furtunoase se ardea tamâie pentru a izgoni spiritele rele.

În cultul mortilor fumul de tamâie indica drumul spre lumea de dincolo si în acelasi timp, mai ales în tarile calde, izgoneste mirosul descompunerii, fiind absolut necesar pentru dezinfectare si prevenire a contaminarii. Tamâia era de asemenea un semn de omagiu, de respect care se aducea cuiva. În antichitate se oferea tamâie oamenilor de seama: împarati, regi, principi, demnitari. E cazul celor trei magi care printre altele ofera tamâie Regelui nou nascut, Cristos.

Psalmul 141,2 proclama: "Ca fumul de tamâie sa se înalte catre tine rugaciunea mea". În Exod 30,34-38 tamâia devine simbolul adoratiei adusa lui Dumnezeu. Fumul de tamâie se înalta catre Dumnezeu ca mireasma placuta în semn de ispasire si împacare (Ier 2,l; Num 17,12). În Exod 13,21 coloana de foc e semnul prezentei lui Dumnezeu. La templul din Ierusalim în fata Sfintei Sfintelor era un altar de aur pe care era arsa tamâie aromata în fiecare dimineata si în fiecare seara ca jertfa de lauda adusa lui Dumnezeu. (Ex 30,1-10.34-38; 37,25-29; Num 4,11; 1Reg 6,20-21; Lc 1,8-11).

Deosebit de impresionant este textul din Apocalipsa 8,3-5 "Apoi a venit un alt înger care s-a oprit în fata altarului cu o cadelnita de aur. I s-a dat tamâie multa, ca sa o aduca, împreuna cu rugaciunile tuturor sfintilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tamâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreuna cu rugaciunile sfintilor. Apoi îngerul a luat cadelnita, a umplut-o din focul de pe altar si l-a aruncat pe pamânt. Si s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere si un cutremur de pamânt". Aceeasi imagine este prezentata si în Apocalipsa 5,8: tamâia e folosita în templul din ceruri.

Datorita faptului ca incensarea era în imperiul roman semnul idolatriei, Biserica a refuzat categoric sa foloseasca tamâia în celebrarile liturgice. Tertulian spunea clar ce ofera crestinul lui Dumnezeu: jertfa pe care el a trimis-o, rugaciunea care izvoraste dintr-un trup curat, dintr-un suflet nevinovat, din Duhul Sfânt, nu boabe de tamâie, lacrimi ale unui copac uscat din Arabia. De aceeasi parere era Sfântul Augustin un secol mai târziu: "Noi nu mergem în Arabia sa cautam tamâie... Jertfa de lauda o cere de la noi Dumnezeu".

Ceea ce însa nu-i împiedica pe crestini sa arda tamâie în casele lor, mai ales când primeau oaspeti, fumul de tamâie si a altor substante aromatice fiind în special în Orient semnul bucuriei si sarbatoare precum, precum si un gest de omagiere. În acelasi scop constatam ca în sec. al IV-lea în multe bazilici ca aceea a Sfântului Mormânt de la Ierusalim si în cele din Roma se ardea din abundenta tamâie: nu în scop liturgic, dar pentru a îndeparta mirosurile neplacute si pentru a crea o atmosfera agreabila, parfumata.

Purtarea cadelnitei ca act liturgic este atestata istoric la Roma în sec. VII-VIII; apare ca gest de omagiere a Papei si a Evangheliarului. Când Papa mergea în procesiune spre altar sau când se întorcea la sfârsitul Liturghiei era precedat de purtatori de torte si de un turiferar cu cadelnita. De asemenea diaconul când se îndrepta spre amvon pentru a citi Evanghelia. În sec. al XIII-lea la fel era primit împaratul când venea la Roma. Aceasta procesiune cu torte si cadelnita si cu Evanghelia purtata imediat dupa cadelniceri s-a extins la toti episcopii si ulterior la toti preotii. E preluata din ceremonialul magistraturii sau al curtilor imperiale orientale. Magistratul avea privilegiul de a fi precedat când mergea sa tina proces de un cadelnicer, patru purtatori cu torte si un purtator al cartilor de legi - Liber mandatorum. Ajuns la tribunal Liber mandatorum era asezat pe o masa în fata sa. E posibil ca chiar pe vremea lui Constantin cel Mare care a dat episcopilor dreptul sa judece în anumite cauze, episcopii sa fi preluat ceremonialul magistratilor, în locul cartii de legi purtându-se Evanghelia care era, ca si astazi, asezata pe altar când procesiunea ajungea în bazilica.

Pâna acum nu s-a pomenit de incensare. Incensarea altarului, a preotului, a poporului, a crucii, a lumânarii pascale, a darurilor s-a introdus abia în sec. al IX-lea sub influenta liturgiei galicane, aceasta fiind, la rândul ei, influentata de liturgiile orientale. Nu numai la Liturghie, dar si la Laude în timp ce se cânta Benedictus si la Vespere în timp ce se cânta Magnificat se incensa altarul, lucru care se poate face si în prezent. De remarcat ca initial incensarea clerului si poporului nu se facea ca în prezent, ci se purta cadelnita în fata fiecaruia, astfel încât sa poata inspira mirosul placut al fumului de tamâie.

Înca din sec. IV-V sunt marturii ca arderea de tamâie era si un semn de onoare adus defunctilor în special martirilor. Transferarea trupurilor martirilor la bisericile care le erau dedicate era însotita cu ardere de tamâie. Desigur ca se adaugau si motive de ordin igienic si dorinta de a îndeparta mirosul neplacut. Incensarea altarului initial era de fapt incensarea trupului martirului înmormântat sub altar.

S-a introdus apoi si incensarea diferitelor obiecte: cenusa, ramuri, lumânari etc. Aceasta incensare are rolul unui exorcism: îndepartarea influentelor celui rau prin rugaciunile care însotesc acest rit.

Initial cadelnitele aveau diferite forme: erau fixate pe podea sau atârnate precum candelele sau erau mobile ca niste cutii prevazute cu un mâner sau atârnând de lantisoare ca cele actuale.

Ritul tamâierii în celebrarile liturgice nu trebuie subestimat: alaturi de vaz, de auz, participa si simtul mirosului la celebrare. Folosirea tamâiei înseamna întotdeauna o participare mai completa a omului la celebrarile liturgice.

Lumina. În toate cultele, din toate timpurile, lumina este un element încarcat cu numeroase semnificatii simbolice. Ea este indispensabila pentru a crea o atmosfera de sarbatoare si de bucurie. Lumina este aceea care izgoneste întunericul si face sa dispara frica. Fara lumina nu poate fi imaginata viata.

În templele antice ale Egiptului; în fata statuilor zeilor ardeau necontenit torte, lumina lor simbolizând viata; darul cel mai pretios facut de zei. Luminile aprinse au fost întotdeauna un semn de cinstire adus divinitatii, persoanelor sau lucrurilor care trebuie onorate. Astfel, în imperiul roman se aprindeau faclii în fata statuilor zeilor si ale împaratilor, înaltii functionari de stat aveau privilegiul de a fi precedati de purtatori de faclii ca si de un purtator al unui vas cu jaratic pentru cazul ca facliile se stingeau.

În Vechiul Testament lumina era primul simbol al lui Dumnezeu: "Domnul este lumina si mântuirea mea" (Ps 27). De aici, marea importanta a luminii în liturgia de la templu si de la sinagoga ca si în liturgia domestica. În fata cortului Domnului ardea flacara nestinsa a untdelemnului curat (Ex 27,20; Lev 24,2-4; 1Sam 3,3). De asemenea ardeau în templu facliile pe candelabrul de aur cu sapte brate (Ex 25,31-40). Rugul de foc nestins ca si coloana de lumina ce mergea înaintea poporului israelit dupa eliberarea din Egipt indicau prezenta lui Dumnezeu (Ex 3,2; 13,21).

În Noul Testament simbolismul luminii este si mai evident. Cristos este lumina lumii si lumina spre luminarea popoarelor (In 8,12; Lc 2,32; Ev 1,3; Ap 22,16; 2Pt 1,19). Ucenicii lui Cristos la rândul lor trebuie sa fie lumina lumii si fii ai luminii (In 12,36; Mt 5,14; Mt 25, 1-13; Lc 12,35). Nelipsite sunt luminile si din liturgia cereasca pe care Sfântul Ioan o descrie în Apocalipsa "sapte candele aprinse" ard în fata celui care sta pe tron (Ap 4,5) si sapte candelabre de aur îl înconjoara pe Fiul Omului (Ap 1,12-13).

Primii crestini aprindeau la caderea serii luminile la adunarile lor cum a fost cazul la Troada (Fap 20,8), dar o faceau în primul rând pentru motive functionale. Dat fiind mediul pagân în care traiau si în care aprinderea luminilor, ca si arderea de tamâie, era semn de idolatrie, în primele veacuri crestinii în general au refuzat sa dea luminilor o uzanta liturgica. Dar pe masura ce societatea se încrestineaza si nu mai este pericol de confuzie, luminile îsi iau locul normal în cadrul liturgic al Liturghiei. Cum procesul de încrestinare nu a cunoscut acelasi ritm si aceleasi conditii peste tot, introducerea acestui simbol în liturgie nu s-a facut peste tot în acelasi timp. La Roma, primul document care vorbeste despre sapte purtatori de faclii care deschideau drumul Papei în procesiunile stationale dateaza din sec. VII-VIII, dar descrie acest fapt ca fiind anterior; era un privilegiu preluat din ceremonialul magistratilor imperiali despre care s-a amintit. Cei sapte purtatori de faclii reprezentau cele sapte zone bisericesti ale Romei. În curând doi dintre ei îl vor flanca pe purtatorul Evangheliarului. Mai târziu va fi si crucea procesionala flancata de doua lumânari initial fixate pe cele doua brate ale crucii. În felul acesta a aparut obiceiul pastrat si în prezent de a se purta lumânari în procesiune la începutul si la sfârsitul Liturghiei.

E des întâlnit obiceiul ca doi slujitori sa tina în fata altarului lumânari aprinse în timpul prefacerii. Obiceiul acesta a aparut în sec. al XIII-lea când au început sa fie ridicate la prefacere sfintele specii. Cum catedralele romanice si gotice erau destul de întunecoase si toata lumea voia sa vada ostia, un slujitor înalta o faclie pentru a o lumina si astfel toti credinciosii o puteau vedea.

Un obicei foarte raspândit în antichitate era acela de a aprinde lumânarile pentru a tine departe, puterile ascunse ale întunericului. Astfel în templele din Egipt erau aprinse lumini în noaptea de anul nou, la Roma si în unele parti ale Orientului la 25 decembrie (sarbatoarea Soarelui neînvins). Lumea divina era permanent amenintata de puterile potrivnice ale întunericului mai ales în zilele de solstitiu si la eclipsele de soare si de luna. De aceea se aprindeau focuri pretutindeni. Dar se mai aprindeau faclii si la procesiunile funebre (dat fiind ca initial înmormântarile se faceau noaptea) si în fata mormintelor pentru a izgoni fortele demonice care îsi cautau locuinta de preferinta printre morminte si se simteau bine lânga cadavrele în descompunere. Crestinii continuau sa practice vechiul obicei, de aceea Biserica a trebuit sa intervina. Canonul 34 al Conciliului din Elvira (303) stabileste clar: "S-a stabilit ca sa nu se aprinda ziua lumânari în cimitir, deoarece nu trebuie tulburate sufletele sfintilor". Dar oprelistile Bisericii au fost ineficace deoarece în sec. IV-V tortele si lumânarile la înmormântari si pe morminte (mai ales ale martirilor) era de acum un fapt raspândit în toata Biserica. Numai ca acestei practici i s-a dat o semnificatie crestina: era nu numai un omagiu adus trupului sfintit prin Botez, dar si un simbol al nemuririi sufletului. Sfântul Ieronim scria ca facliile aprinse "fac sa se înteleaga ca sfintii (crestinii) au murit luminati de lumina credintei si ca acum stralucesc de lumina maririi în patria de sus".

Deosebit de impresionant este simbolul si ceremonialul legat de lumânarea pascala, simbolul lui Cristos cel Înviat (lumen Christi). El deriva din oficiul de seara extrem de vechi numit "lucernare" (lucerna era lampa pe care o aprindeau evreii la sfârsitul sabatului). Tot atunci au continuat sa o aprinda crestinii, dar pentru ei era începutul vegherii duminicale care dura toata noaptea si se încheia cu celebrarea euharistica duminica dimineata. Ritul îsi gaseste expresia maxima în noaptea de Pasti când se cânta Praeconium (Exultet), un imn foarte vechi al Bisericii. Lumânarea pascala aprinsa la începutul vegherii ramâne în apropierea amvonului si este aprinsa pâna la Rusalii. Apoi este dusa în baptister si de la ea se aprind lumânarile noilor botezati.

Lumânarile însotesc nenumarate celebrari liturgice: botezul (pentru prima data lumânarea de la botez e amintita de Sfântul Ambroziu în sec. al III-lea), la prima Împartasanie, confirmatiune, sfintiri si consacrari, odinioara si la spovada, cununii, înmormântari, procesiuni etc. În semn de onoare se aprind lumini (naturale) la altar, în fata icoanelor si statuilor, în fata tabernacolului.

Apa. Popoarele de diferite culturi si religii, evrei, babilonieni, egipteni, musulmani practica tot felul de oblatiuni spre a se purifica de întinari si de pacate înainte de rugaciuni si de celebrarile cultice. E un rit foarte vechi acela de a spala picioarele sau de al scufunda complet în apa pe un membru nou al unei comunitati religioase. În multe actiuni apa era considerata ca o forta ostila zeilor, resedinta dragonilor, a puterilor demoniace, de aceea apa trebuia sa fie neaparat exorcizata înainte de a fi întrebuintata în cult. Apa era considerata ca izvor de viata, de fertilitate dar si aducatoare de moarte (potopul, Marea Rosie). În Egiptul antic era raspândita credinta ca apa îl poate elibera pe om de rigiditatea mortii; îl poate învia.

În cultul Vechiului Testament apa este des mentionata, cu ea stropindu-se preotii si poporul ca semn de purificare interioara (Ex 30,18-21; Iez 36,25; Ps 51,4.12; Ier 4,14; Lev 8,6). Însusi Isus este botezat în apa si orânduieste botezul cu apa si cu Duh Sfânt, apa având un dublu rol: moartea pentru pacat, renasterea la o viata noua. Isus se prezinta pe sine ca apa ce da viata vesnica (In 7,37; 4,7-14). Cunoastem nenumaratele oblatiuni pe care le faceau evreii pe vremea lui Cristos.

În Biserica antica se recomanda cu insistenta crestinilor sa-si spele mâinile înainte de rugaciune si înainte de a intra în biserica "Christianus lavet manus omni tempore, quando orat" spunea unul din canoanele atribuite lui Ipolit (crestinii sa-si spele mâinile întotdeauna când se roaga). Tertulian si Sfântul Ioan Gura de Aur le atrageau crestinilor atentia ca acestor ablutiuni exterioare sa le corespunda sentimente interioare de cainta, pentru a nu cadea în formalismul si fatarnicia fariseilor. Pentru spalarea rituala a mâinilor în fata bisericilor în primele veacuri se afla o fântâna (cantharus).

Apa binecuvântata a cunoscut si cunoaste o larga folosire, fiind stropite cu ea persoane si lucruri cu intentia de a fi purificate si de a îndeparta influenta Celui Rau: sunt stropite obiecte de cult, case, lacasuri de cult, ogoare etc. Dupa sec. al VI-lea în apa se introducea si sare când era binecuvântata, imitându-se gestul lui Elizeu (2Reg 2,20-22). În prezent folosirea sarii nu mai este obligatorie.

La Sfânta Liturghie avem ritul amestecarii vinului cu câteva picaturi de apa. Desi documentar acest rit este atestat abia în sec. al VI-lea, e posibil ca el sa reflecte un obicei preluat din antichitate: pe vremea lui Isus în imperiul roman nu se consuma niciodata vinul în stare pura, ci întotdeauna era diluat cu apa calda. Acest lucru l-a facut si Cristos la Cina cea de Taina. Din rugaciunea care însoteste actiunea de amestecare rezulta simbolismul foarte frumos acordat acestui gest: vinul si apa reprezinta cele doua naturi ale lui Cristos: cea divina si cea umana reunite în Persoana divina.

De asemenea, mai avem dupa ofertoriu gestul spalarii mâinii de catre celebrant. Pâna catre sec. al IX-lea credinciosii aduceau darurile lor la altar. Se cuvenea ca celebrantul si diaconul care îl ajuta, sa-si spele mâinile dupa ce adunau de la credinciosi darurile oferite. Ulterior, spalarea mâinilor a ramas, un rit care, potrivit rugaciunii rostite de celebrant, exprima dorinta de purificare interioara.

La cina pascala celebrantul îsi spala mâinile înainte de a ridica vasul cu pâine azima. Apoi venea rândul celorlalti participanti de a face aceasta ablutiune. Sfântul Atanasiu si Sfântul Ioan Gura de Aur îi îndemnau pe toti crestinii sa-si spele mâinile înainte de Sfânta Împartasanie. Ceea ce crestinii faceau cât timp exista fântâna din atriumul bisericii. În sec. al IX-lea când dispare fântâna se introduce spalarea mâinilor de catre preot la ofertoriu, crestinii multumindu-se cu înmuierea degetelor în agheazmatar la intrarea în biserica.

Desigur ca cea mai importanta folosire a apei în liturgia Bisericii este cea din cadrul botezului. În jurul sec. al IX-lea, când fântâna pentru ablutiuni a disparut din fata bisericilor, s-a introdus ritul stropirii cu apa sfintita la începutul Liturghiei, stropire menita sa aminteasca de botezul primit si care poate înlocui ritul penitential si au aparut de asemenea aghiazmatarele cu apa sfintita la intrarea în biserici pentru cei care nu pot asista la stropirea duminicala.

Stropirea cu apa la celebrarea înmormântarii are acelasi scop: "se aminteste botezul prin care crestinul a fost înscris în cartea vietii". Merita sa fie amintit obiceiul din primele veacuri ale Bisericii de a spala capul si tot trupul catecumenilor în Duminica Floriilor care pentru acest motiv se numea "Dominica in capiti lavio". În unele parti se spalau si se sarutau picioarele neofitilor imediat dupa iesirea din baia botezului ca semn al primirii în casa lui Dumnezeu. Gestul provenea din stravechiul obicei oriental, cunoscut si în Occident pâna în Evul Mediu de a spala picioarele oaspetilor care intrau în casa. Gestul savârsit de Isus la Cina cea de Taina poate fi savârsit la celebrarea din Joia Sfânta.

Tot în legatura cu baia botezului trebuie pus obiceiul ce se pierde în negura vremurilor de a îmbaia mortii si, în unele parti, de a îmbaia miresele în ziua cununiei.

Untdelemnul. Untdelemnul are o multipla folosire, de aceea s-a pretat în liturgie la un bogat simbolism. Din cele mai vechi timpuri untdelemnul a fost folosit pentru calitatile sale curative: vindeca ranile, de exemplu arsurile, relaxeaza, stimuleaza circulatia sângelui protejeaza de razele soarelui. Jucatorii la jocurile olimpice îsi ungeau trupul fie pentru a-si întari muschii, fie pentru a fi mai greu de prins de catre adversar. În diferite culturi antice se considera ca untdelemnul are o forta deosebita spirituala sau chiar divina. De aceea regii si preotii erau unsi cu untdelemn ca semn al alegerii, al binecuvântarii si al investirii lor cu autoritate de catre Dumnezeu. În Egipt si functionarii primeau investitura prin stropirea capului cu untdelemn.

În Vechiul Testament gasim folosirea untdelemnului cu toate aceste semnificatii. În psalmi untdelemnul este semnul binecuvântarii si al fertilitatii (Ps 127,3; 132,2). Cu untdelemn erau consacrate lucrurile destinate cultului (Ex 40,9). Tot prin ungerea cu untdelemn erau consacrate persoanele recunoscându-li-se astfel alegerea, încredintarea unei misiuni, investirea cu puteri divine. Era vorba de preoti, de pilda Aron (Ex 40,13 uu), de regi, de pilda David (1Sam 10,1), si de profeti, de pilda Elizeu (1Reg 19,16). Cristos apare uns de Dumnezeu ca Rege, Preot si Profet (Mt 26,63; Fap 10,38).

Apostolii au practicat ritul ungerii bolnavilor si Sfântul Iacob face îndemnul de a se practica acest rit (Iac 5,14...). Episcopul sfinteste în Joia Mare la Liturghia de dimineata untdelemnul catecumenilor, undelemnul bolnavilor si sfânta crisma. Sfânta crisma se foloseste în riturile de consacrare: preoti, episcopi, abati, altare etc., de asemenea dupa turnarea apei la botez ca si la sacramentul confirmatiunii. Untdelemnul catecumenilor este folosit în riturile de pregatire la baia botezului. Cu untdelemnul bolnavilor sunt unsi bolnavii în sacramentul administrat lor.

În aceste rituri de ungere apar toate semnificatiile simbolice amintite: alegere, consacrare, binecuvântare, investire (prin botez omul devenit madular al Trupului lui Cristos devine partas la demnitatea lui de rege, preot si profet), întarire sufleteasca împotriva fortelor Raului, vindecare trupeasca si sufleteasca.

Focul. Focul este expresia bucuriei: de aici focurile de artificii la marile sarbatori, sau la pomul de Craciun, aprinderea de focuri în special pe coline în noaptea sarbatorii sfântului Ioan Botezatorul (24 iunie ) sau în noaptea de Craciun. De asemenea focul este simbolul puterii, al dinamismului (caracter focos), chiar al fortei divine, de aceea focul trebuie cucerit de om de la divinitate ca în mitul lui Prometeu.

Rugul aprins si coloana de foc indica în Biblie prezenta lui Dumnezeu. Iar în teofaniile sale Dumnezeu se descopera oamenilor înconjurat de flacari si fum ca de exemplu pe Sinai (Ex 19; Dan 7,9): "Dumnezeul tau este un foc mistuitor" (Dt 4,24). Focul e simbolul purificarii (Ps 18,19; Ier 21,12) astfel sabia de foc la izgonirea primilor oameni din Paradis sau focul purgatorului. Isus vorbeste de un botez al focului (Mt 3,11) iar în ziua de Rusalii Duhul Sfânt coboara în forma de limbi de foc.

În liturgie focul este folosit în vegherea pascala si atunci când se arde tamâie.

Cenusa. Cenusa se impune credinciosilor pe cap la începutul Postului Mare, în Miercurea Cenusii. Initial se impunea cenusa numai penitentilor care faceau pocainta publica. Dupa ce a disparut pocainta publica s-a impus tuturor crestinilor Dubla formula care însoteste impunerea cenusii indica dubla origine si dublul simbolism. Prima formula este: "Adu-ti aminte, omule, ca esti tarâna si în tarâna te vei întoarce." Era obiceiul în antichitate ca dupa înmormântare sa se aduca putina tarâna de pe mormânt sau putina cenusa de la jertfele funebre pentru a ramâne în felul acesta în comuniune cu defunctul.

A doua formula este: "Convertiti-va si credeti în Evanghelie." În Orientul antic presararea capului cu cenusa era semnul caintei, convertirii, al doliului, al dorintei, de purificare. La indieni este semnul renuntarii la lume. De asemenea în Biblie apare ca semn al convertirii (Num 19,9-17...; Ev 9,13). Este cunoscut acest gest la locuitorii din Ninive care s-au convertit la predica lui Iona. Tot ca semn de convertire si pocainta apare în cuvintele lui Cristos îndreptate împotriva Corazainului si Betsaidei (Lc 10,13; Mt 11,21).

Pâinea. La religiile antice pâinea era considerata drept un dar ce venea din partea zeilor. La fel în Vechiul Testament pâinea era darul lui Dumnezeu de care depindea supravietuirea omului. De pilda mana, pâinea coborâta din cer prin care evreii s-au salvat de la moarte în pustiu. Babilonienii si adeptii cultului lui Mitra foloseau pâinea ca element de cult cu semnificatia daruirii oamenilor prin ea a vietii care este atributul divinitatii. În misterele eleuzine credinciosii se împartaseau cu un amestec format din apa, faina si substante aromate prin care se simboliza primirea vietii divine.

Dar în acelasi timp pâinea este simbolul vietii omului pe care omul i-o ofera lui Dumnezeu. Astfel Melchisedec i-a oferit lui Dumnezeu ca jertfa pâine si vin. În templul din Ierusalim stateau expuse permanent cele douasprezece pâini ale "punerii înainte" care reprezentau cele douasprezece triburi ale lui Israel care se ofereau pe sine lui Dumnezeu. La cinele rituale sau cinele pascale, pâinea mai avea o semnificatie: era semnul memorial al eliberarii din sclavie, se folosea numai pâine nedospita sau azima asa cum fusese pâinea pe care o mâncasera în Egipt evreii, în graba nemaifiind timp sa o dospeasca, în noaptea eliberarii.

Nu numai la evrei, dar la toate popoarele orientului pâinea era frânta si distribuita la începutul mesei de catre capul familiei. Semnificatia si realitatea tainica a pâinii provine în liturgia crestina de la Cristos: El, Cristos, este pâinea vietii, pâinea coborâta din cer pentru viata lumii, cine manânca din aceasta pâine nu va muri în veci; la Cina cea de Taina transforma pâinea în trupul sau dând putere si porunca apostolilor si urmasilor acestora sa continue sa faca acest lucru în amintirea lui (In 6,33; 6,35; 6,51; Mt 26,26). De asemenea pâinea euharistica din care se hranesc împreuna ucenicii lui Isus semnifica si creeaza comuniunea fraterna facând din ei un singur trup (1Cor 10,15-17).

La Sfânta Liturghie pâinea apare cu multiplele sale semnificatii: prin ea Cristos ne daruieste viata sa divina; oferindu-i-o lui Dumnezeu noi îi oferim propria noastra viata cu munca si suferintele ei (ofertoriu); se formeaza Biserica, adica familia fratilor strânsi în jurul lui Cristos care se hranesc din aceeasi pâine; e semnul eliberarii din sclavia pacatului si a mortii.

Vinul. În istoria religiilor si a popoarelor vinul a avut de asemenea o importanta deosebita ca element de cult. Vinul baut mai ales la sarbatori creeaza o atmosfera de bucurie, de euforie. La semiti, vinul era considerat drept elixirul vietii, bautura nemuririi si un mijloc de a dobândi cunoasterea esoterica. De asemenea în islam e considerata drept bautura iubirii divine, simbolul cunoasterii spirituale, al plinatatii vietii, al vesniciei.

Grecii vedeau în rodul vitei de vie sângele lui Dionisie, zeul vinului si al bucuriei desfrânate. De aceea considerându-l a fi sânge, iar sângele însemnând viata, ei beau pentru a dobândi nemurirea. Aceeasi semnificatie îl avea la cretani, care îsi spalau mortii cu vin fiert. În plus, vinul era un element esential în cultul mortilor. Era oferit ca libatiune în ziua înmormântarii si în zilele de comemorare a mortilor. De aici obiceiul existent si azi în unele parti de a lasa sa cada la pamânt câteva picaturi de vin din pahar când se închina pentru morti. În sfârsit, în antichitate se considera ca vinul are proprietati de dezinfectare si de conservare. Acest lucru se poate vedea în parabola bunului Samaritan.

La cinele pascale iudaice cupele cu vin erau un element cultual obligatoriu. Vinul folosit era rosu întrucât el reprezenta sângele vitelului jertfit de Moise la poalele muntelui Sinai prin care se pecetluia legamântul dintre Dumnezeu si poporul sau, iar sângele, cum am amintit deja înseamna viata.

În liturgia crestina vinul îsi are semnificatia reala, ca si pâinea, de la Cristos: cine bea sângele lui are viata vesnica. La Cina cea de Taina vinul (rosu) devine sângele lui Cristos prin care se pecetluieste noul si vesnicul legamânt dintre Dumnezeu si noul sau popor care este Biserica. În primele veacuri s-a folosit la celebrarea Liturghiei ca si la Cina cea de Taina vin rosu.

Prapuri si imagini. Practica de a se pune prapuri la procesiuni este foarte veche în Biserica. Un prap este format dintr-o cruce procesionala si o icoana a lui Cristos sau a unui sfânt. În liturgie prapurile reprezinta steagurile purtate într-o parada militara sau într-un cortegiu triumfal; mai exact exprima victoria pe care crucea lui Cristos a repurtat-o împotriva pacatului, a mortii si a diavolului. Obiceiul de a reprezenta sfinti pe prapurile folosite la procesiuni e în acord cu obiceiul de a se cânta litania tuturor sfintilor la procesiunile care se faceau în antichitate la Roma.

Cât priveste imaginile (icoane, statui) lui Cristos, ale Maicii Domnului, ale sfintilor, conform traditiei antice a Bisericii, ele sunt în mod legitim expuse veneratiei credinciosilor (S.C. 111; 125). Ceea ce recomanda normele liturgice actuale este ca ele sa nu fie în mod exagerat pentru a nu abate atentia de la celebrarea liturgica. Interzise în Vechiul Testament întrucât era pericolul idolatriei, cultul imaginilor, când acest pericol nu mai exista a fost introdus în crestinism atât în Occident cât si în Orient. Desigur ca importanta icoanelor este mult mai mare în Orient decât în Occident. În bisericile orientale sunt anumite actiuni liturgice care trebuie savârsite în fata icoanelor. Pentru orientali în icoane este "prezenta" o mica parte din energia sau din harul propriu al personajelor pe care le reprezinta, "aceste imagini poarta în ele amprenta naturii divine a lui Isus si a sfinteniei sale".

Facând abstractie de aceste consideratii, prezenta imaginilor are o semnificatie graitoare: la orice celebrare liturgica de pe pamânt e prezent în mod invizibil Cristos, marele si unicul preot, si toti locuitorii cerului ale caror imagini sunt prezente în biserici.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?simblit=7
Vă rugăm să respectați drepturile de autor