www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=145
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Întelesul de pierdere, seara
- 5 iulie 2007 -

Printre cartile aflate în biblioteca parintilor, am descoperit un titlu incitant: "Întelesul de pierdere, seara"[1]. Investigând putin istoria achizitionarii acestei carti, am aflat ca a fost una dintre cartile care, pentru ca nu se vindea, era adaugata obligatoriu unui alt produs, pe vremea odiosului. Nu a fost în intentia alor mei sa o cumpere, dar au intrat fortati în posesia ei. Pe scurt, cartea prezinta viata unor personaje din elita intelectuala, aflate într-o permanenta cautare de satisfactii profesionale si familiale, ale caror vieti, la apusurile lor, nu poarta decât amprenta lipsei de sens. Fiecare zi aduce cu sine o lipsa si anunta iminenta pierderii depline, care este moartea. Încheierea exprima chiar tema dominanta a acestei lucrari literare: "Profesorul" universitar, medic internist, aspirant la numeroase alte titluri, se adreseaza secretarei sale: "- Stii ce se cheama un perimetru de nimic si de nimeni? E ca si cum la extremitatea cea mai de departe a drumului tau s-ar întinde un abis de pierdere din... 'prea singur'. Propune-mi, te rog, cel putin o imagine, o umbra, cel putin o umbra remanenta pentru chenarul jumatatii aceleia din dreapta, îmi propui, îmi promiti sa-mi propui?" Iata si raspunsul secretarei, inocent si evitant în aparenta, dar parca profetic pentru profesor: "- E târziu, e prea târziu, sopti (sau doar paru sa sopteasca) Coralia." O carte buna. Cine a citit macar clasica opera a Hortensiei Papadat Bengescu, "Concert de muzica de Bach" va descoperi aceeasi tema ca-n "Întelesul de pierdere, seara". Iar cine a citit "Trupuri si suflete" - din nefericire, nu-mi amintesc autorul -, îsi va întari ideea ca ceea ce vor sa transmita autorii acestia care analizeaza fenomenul intelectual si lipsa lui de sens în absenta credintei, nu e stricta fabulatie, ci e crunta realitate. Dar în acest al treilea roman, apare si alternativa la suferinta "ascensiunii" umane. Atunci când medicul, în goana lui dupa afirmare, ramâne parasit de familie si ocolit de prieteni, priveste spre un alt coleg de breasla, medic de laborator, fara titluri deosebite, dar credincios, si afirma: "El este cu adevarat fericit. Eu nu cred în nimic... si nu am nimic. El are credinta si prin credinta lui are totul". În plus, în "Trupuri si suflete" apare un alt personaj împlinit, nu un cunoscut predicator, ci un smerit preot catolic, singurul preot si singurul martor la slujba de înmormântare a trupurilor care se sting în spital si nu sunt revendicate de nimeni.

Suferinta si pierderea. În scrisoarea "Salvici doloris", 1984, Papa Ioan Paul al II-lea rechema lumea la analiza suferintei, din perspectiva crestina. Suferinta, spune Papa, consta în lipsa binelui. Lipsa binelui este raul. Cauza suferintei este deci un rau, dar suferinta si raul nu se identifica. Exista tot atâtea rele câte carente care dau nastere durerii, tristetii, supararii, deceptiei si chiar disperarii, dupa intensitatea raului. Principiul suferintei fiind lipsa, ne putem întreba: de ce aceasta lipsa, cine a provocat-o? Lipsa consta tocmai în pierderea partasiei cu Dumnezeu. Iar remiterea pierderii este reîntoarcerea la Dumnezeu prin Cristos. Domnul Isus Îsi asuma durerea tuturor si, în mod constient, o sufera pe cruce. Unicul raspuns nu putea veni decât din iubirea lui Dumnezeu pe cruce. Dumnezeu Tatal da solutia problemei suferintei: ea consta în faptul ca El Îl "da" pe Fiul Sau. Raul este pacatul si suferinta este moartea. Prin cruce, pacatul este învins si prin înviere este învinsa moartea. Suferinta lui Cristos este o suferinta rascumparatoare. Cristos raspunde la problema suferintei oferind toata disponibilitatea si compasiunea sa; El ofera ajutorul si se ofera pe Sine. Cu suferinta sa, omul se insereaza în suferinta Domnului Isus, iar suferinta da nastere la iubire fata de cel care sufera.

În crestinism, pierderea devine posibilitate de câstig. Îmi amintesc de o ilustratie în care un miner german, batjocoritor la adresa celor sfinte, îsi pierde ambele picioare într-un accident si devine un om de baza al Bisericii. Multe femei care sufera de "boli închipuite" se vindeca de propriile suferinte atunci când copiii sau sotii lor se îmbolnavesc cu adevarat si ele se "pierd" pe ele însele, recâstigându-se de fapt înnoite întru iubire.

Eram într-o biserica din Oradea. Pentru prima oara acolo. La sfârsitul slujbei, un barbat în vârsta se apropie de mine si-mi istoriseste, fara o introducere semnificativa, problema dumnealui: "- Îmi visez în fiecare seara parintii care sunt decedati. E o obsesie pentru mine. Ce sa fac?" Am trecut peste sentimentul de stranietate pe care ti-l produce atâta încredere acordata spontan, eu fiind strain pentru dumnealui si dumnealui strain pentru mine, raspunzându-i: "- Cu ce va simtiti vinovat fata de ei?" S-a uitat mirat la mine, a ramas mut câteva secunde, de parca ar fi vrut sa ma întrebe: "- De unde stii?" Domnul acesta se simtea culpabil de faptul ca ai sai parinti au refuzat sa creada în Domnul Isus si în iertarea Lui pâna la sfârsitul vietii. Au adormit în rebeliune fata de Cristos. Si el credea ca nu a fost o marturie suficienta pentru întoarcerea lor. Ne este greu sa acceptam pierderea, dar cât de greu o suportam atunci când noi ne consideram responsabili, când nu mai e cale de întoarcere, când credem ca nu mai sunt solutii! Si totusi, indiferent daca suntem sau nu autorii suferintei si, implicit, ai pierderii, trebuie sa credem neîncetat în puterea lui Isus de a ierta în urma caintei si a marturisirii. Si daca El ne ofera panorama iertarii, de ce sa contemplam permanent greseala? Sa ne vrea Cristos îmbracati permanent în sac si cenusa? Sa nu doreasca El sa ne bucuram de fiecare clipa, de fiecare nou început pe care ni-l ofera, de fiecare pacat iertat? Prin Domnul, pierderea din "vina mea" poate deveni câstig pentru altii. Sa luam doar exemplul atâtor femei care s-au convertit în urma avortului si care au devenit pentru gravidele ce se gândesc la pruncucidere cele mai de seama instrumente divine!

Alegoric vorbind, asa cum afirma odata pastorul Richard Wurmbrandt, Creatorul a vrut ca omul sa treaca prin faza de... larva si de omida înainte de a ajunge fluture ca sa-si reia zborul catre infinit. Satan, în rautatea si singuratatea lui, vrea sa-i opreasca însa pe oameni permanent în faza de larve si omizi ca sa viermuiasca în jurul lui si sa-i tina companie. Dumnezeu îngaduie raul doar pentru ca prevede binele ce rezulta din însusirea lectiei lui.

Seara, întelesul de pierdere provoaca o durere afectiva care se intensifica pe masura ce soarele merge la culcare si peste toate se asterne întunericul. Dar mâine e o noua zi...poimâine înca o zi... pâna în Ziua cea neînserata a Împaratiei Sale! Când pierdere nu va mai fi, nici suferinta, nici slava desarta... ci doar bucuria Iubirii! Sa luam cu navala Cerul Iubirii! Prin Domnul nostru, Isus Cristos!

"Sa-ti iubesti radacinile si-atunci nu vei fi nicicând singur! Când iti e greu, dragostea asta îti aduce aminte ca, oricât ai fi de departe, ai unde sa te întorci. Sa iubesti ploaia si atunci poti simti ca orice strop îti aduce alinare în zile grele! Sa iubesti florile! Sa ai rabdare sa le privesti înflorind si alunecând în ofilire si-ai sa înveti atunci cât de trecatoare sunt toate! Sa iubesti curcubeul care-i un zâmbet dupa ploaie, dar puritatea din culorile lui îti mângâie privirea, mai mult decât orice! Sa iubesti soapta vântului când nerostita-ti poposeste în auz! Sa iubesti albul zapezii, pentru puritate, pentru simtamântul de nesfârsit! Sa iubesti muntele pentru linistea ce o da pasilor tai, în vremea când pierdut te vrei în timp si spatiu! Sa iubesti fiecare clipa din viata! Sa iubesti pe cel de lânga tine, pâna la limita iubirii, sa iubesti pâna când doare, pâna când simti ca nu mai poti respira, pâna când simti ca te vei sparge, ca si lumina, în bucati, sau pâna când simti ca de atâta iubire si de atâta durere, te vei preface în praf stelar pe care mâinile si gândurile nimanui nu-l vor atinge vreodata! Sa iubesti pâna la durere si daca reusesti, atunci daca va fi sa fie, sa vina ziua în care vei cauta sa dai un sens durerii, atunci îl vei gasi. Pentru ca atunci vei afla ca, oricât de mult ai crezut ca suferi, n-a fost mai nimic.

Când ajungi sa cauti un 'înteles pierderii', asta înseamna ca VREI sa treci dincolo de ea."[2]

 

Note
[1] Nicolae Neagu, Întelesul de pierdere, seara
[2] Krista, Un gând nu prea mult gândit, http://www.agonia.ro

Andrei Patrînca

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=145
Vă rugăm să respectați drepturile de autor