www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=181
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Dragostea Lui e spatiul libertatii personale
- 30 aprilie 2009 -

Calatoresc spre Timisoara. Nu stiu ce a contribuit la aceasta stare, drumul lung sau viata mea searbada spiritual în ultimele zile, cert este ca nemultumirea îmi otraveste mintea. În jurul meu, tineri veseli, cu tatuaje, bratari si haine "cool", discutând senini despre ce-i în luna si în stele, parca departe de orice framântare launtrica, de orice amaraciune. Unde e Isus în care m-am încrezut? Unde e Cristos Cel care da o viata noua, libera de toate poverile firii mele, plina de bucurie si de pace, asa cum mi se propovaduise?

*

Primii apostoli ai Învierii sunt femeile mironosite. Venite cu miresme la mormântul lui Isus, sunt întâmpinate cu vestea revenirii la viata a Domnului, fiind trimise la cei ce, curând, vor fi stâlpii pe marturia carora se va construi Biserica. De aceea, femeile acestea sunt apostoli ai apostolilor, cum frumos spune patristica. Cele trimise la cei trimisi. Acum ma duc cu gândul la atâtea si atâtea femei care continua sa fie, pentru sotii, copiii si parintii lor, apostoli ai Învierii! Surorilor purtatoare de Cristos, continuati sa lucrati în acelasi spirit cu cel al femeilor mironosite! Ele ieri, fratiile voastre astazi, împartiti mireasma Învierii într-o lume care nu cunoaste decât duhoarea mortii în pacat si în necredinta!

Pe drumul spre Emaus însa, urmatorii care vor experimenta miracolul Învierii sunt doi tineri, ucenici ai lui Cristos, calatorind cu gândul la cele petrecute cu învatatorul si profetul lor. Peste aceasta, sunt tulburati înca de un zvon pe care l-au raspândit niste femei neînsemnate, cum ca Isus a înviat. Domnul Isus îi întâmpina, îi însoteste în pelerinajul lor, fara a-Si dezvalui identitatea. Le raspunde tuturor nelamuririlor lor, explicându-le din Scripturile (pe care ei însisi le cunosteau foarte bine) tot ceea ce era cu privire la rastignirea si Învierea Lui. Ajunsi la locul de popas, fascinati ca acum înteleg ce cunosteau în slova, Îl invita pe Cristos sa ramâna împreuna cu ei, caci este spre seara si ziua necunoasterii aproape s-a sfârsit. La frângerea pâinii, Isus li Se arata. Era necesar sa le lamureasca toate îndoielile, înainte de a-Si dezvalui identitatea. Era necesar sa vada cu mintea, pentru ca apoi sa vada cu ochii.

În încaperea ferecata, stau strânsi ucenicii, purtând în suflet imaginea celei mai mari dezamagiri, cauzate de stingerea Domnului sperantei. Oscileaza acum între temeri, îndoiala si credinta, la auzul vestii asa-zisei Învieri. Isus, cu trupu-I de slava, patrunde în refugiul lor, confirmându-le Învierea si înviind, totodata, sufletele lor. Toma nu se afla însa printre ucenici, iar atunci când revine cere dovezi palpabile ale Sfintei Învieri: "Daca nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor si daca nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede" (Ioan 20, 25). Cristos Se arata din nou, risipind îndoielile lui Toma cu dovezile solicitate de el pentru a crede.

Si iata unde vreau sa ajung! Cristos e viu, cu adevarat! Dar ce folos ar avea învierea Lui istorica, daca n-ar deveni înviere personala? Cristos nu a venit în lume sa schimbe istoria. El a venit sa schimbe inimi. De aici, aratarile Sale, pline de rabdare si de tact, tuturor celor doritori sa se mântuiasca! Putea Cristos sa Se arate în slava, fara a le cerceta inimile, fara a-i face sa-si verse launtrul, fara sa-i auda rostind grelele cuvinte ale necredintei. Dar Isus nu-I badaran, asemeni noua, nici habotnic, nici egocentric. Chiar si-n Înviere, respecta libertatea fiecaruia de a-L alege, în deplina cunostinta de cauza.

* *

Calatoresc spre Timisoara. Nu stiu ce a contribuit la aceasta stare, drumul lung sau viata mea searbada spiritual în ultimele zile, cert este ca nemultumirea îmi otraveste mintea. În jurul meu, tineri veseli, cu tatuaje, bratari si haine "cool", discutând senini despre ce-i în luna si în stele, parca departe de orice framântare launtrica, de orice amaraciune. Unde e Isus în care m-am încrezut? Unde e Cristos Cel care da o viata noua, libera de toate poverile firii mele, plina de bucurie si de pace, asa cum mi se propovaduise? Meditând la toate învierile personale ale celor care L-au întâlnit pe Isus înviat, mi-a venit si raspunsul. Mortile de martiri ale ucenicilor (apostoli) arata ca primirea Celui Înviat nu transpune instant în Raiul lui Dumnezeu. Am fost învatat, cu bune intentii, ca primirea lui Cristos înseamna tamaduirea vietii, în toate aspectele ei. Vulnerabilitatile dispar, bolile se vindeca, prilejurile de pacatuire se risipesc, caderile nu au loc, încercarile nu ma ating. Însa... Isus nu ma vrea fericit aici, ci mântuit. Isus nu ma vrea client, ci iubit. Drumul Lui nu e deloc cel pe care, din impulsul carnii, îl zugravesc anumite denominatii: cu bufoni la amvon, cu rock în slujba si tresaltari extatice ale firii [1]. Primirea lui Cristos, Cel Înviat, înseamna rastignire: dureri, lacrimi, sânge. Si-n toata suferinta crucii, bucuria comuniunii cu Cristos. Calatoresc ca pelegrin, printr-o viata grea, care, de fi-va în El, ma va conduce în eterna-I Sfânta prezenta. Sunt întrebat adesea, de pacientii care Îl întâlnesc pe Cel Înviat, daca pot întrerupe medicatia dupa convertire [2]. Le spun ca se vor întoarce la aceeasi viata, dar, de aici înainte, nu o vor mai traversa singuri. Iar a doua învatatura este cea careia Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române îi dadea glas, în Sfânta Saptamâna recent parcursa: "dragostea Lui e spatiul libertatii noastre". Dragostea Lui e cea care Îl face sa Se retraga în dimineata pacatului primordial, când, batând la portile inimii lui Adam, nu mai gaseste loc pentru salasluire. Dragostea Lui e cea care Îl face sa devina vazut doar la frângerea pâinii, la care e invitat sa ramâna. Dragostea Lui Îl face sa Se limiteze la a bate doar la inima mea, desi poate patrunde si prin usa încuiata. Dragostea Lui îmi da bucuria si puterea de a fi altfel decât colegii mei de calatorie, desi sunt om, ca ei, ca mine cel de dinainte de a-L întâlni. Si, slavit sa-I fie Numele, dragostea Celui Înviat e spatiul libertatii mele depline, într-un trup si într-o lume care ma vor rob, iar nu slobod.

 

[1] Desi nu agream stilurile de închinare ale altor crestini, trebuie sa fim atenti a nu nega ca, si în mijlocul lor, Cristos poate lucra. Desigur, trebuie sustinut adevarul, în cazul acesta relevat fiind de practica primilor crestini si apoi de traditia liturgica a doua milenii de existenta. Orice cunoastere însa, din partea noastra, ne responsabilizeaza pe noi la traire intensa cu Domnul Isus si la îngaduinta fata de fratii nostri, gresiti în anumite puncte, fiind constienti ca ce avem bun nu vine de la noi, ci de sus, prin Cel care s-a îngrijit a ne da mijloacele necesare vietuirii din belsug în El. Sa nu folosim frumoasa revelatie ca arma împotriva lor, ci sa-i iubim, asa cum noi iubiti am fost ieri, pe când umblam în necunoasterea voii Lui!

[2] Sunt cazuri în care convertirea, adânca experienta a caintei, marturisirii si întoarcerii din pacat, se soldeaza cu minuni în viata celui cait: vindecarea unor boli incurabile, fizice si mentale, o familie binecuvântata, un serviciu bun. Aceste minuni sunt însa personale si exceptionale, nereprezentând linia generala a vietii tuturor credinciosilor. Ideea pe care doresc sa o întaresc este aceasta: trebuie sa-L cautam pe Cristos pentru ce este El, nu pentru ce ne daruieste El!

Andrei Patrînca

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=181
Vă rugăm să respectați drepturile de autor