www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=233
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Iarta-ma!
- 4 martie 2011 -

Cristos cel Înviat ne adreseaza în aceste zile de pregatire pentru întâlnirea cu El o chemare deosebita la iertare, ceruta si oferita. Iertarea ne este (sau ar trebui sa ne fie) ca pâinea cea de toate zilele, pe care le cerem împreuna în Tatal Nostru: "Pâinea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi si ne iarta noua pacatele noastre precum si noi iertam gresitilor nostri" (Mt 6, 11-12).

Si totusi ce greu ne este uneori sa cerem, alteori sa oferim zi de zi, adesea de mai multe ori pe zi, aceasta pâine a iertarii... Oare de ce? Ca sa cerem iertare trebuie sa admitem ca am gresit, sa ne smerim, sa acceptam ca înca nu suntem desavârsiti. O constatare neplacuta, uneori dureroasa, dar eliberatoare, caci ne pune în contact cu realitatea noastra concreta, nu cu un portret ideal, si ne da un imbold în cursa spre desavârsirea la care am fost chemati: "Fiti desavârsiti, precum Tatal vostru din ceruri este desavârsit" (Mt 5, 48). Iertarea este eliberatoare nu doar în fapt, ci si în cuvânt, pentru ca "iertare" provine din latinescul libertare - "a elibera".

Dar când ni se cere pâinea iertarii, de ce este uneori atât de dificil sa o dam? În ceea ce ma priveste, cel mai adesea în aceasta situatie cred ca o simpla cerere verbala de iertare nu compenseaza raul care mi s-a facut ori ma îndoiesc de sinceritatea celui care o cere. O fi, dar Isus nu ma cheama sa calculez (si cine poate stabili o compensare cu adevarat justa pentru un rau facut?), ci, urmând exemplul Tatalui care ma iarta cu adevarat, din inima, oridecâteori i-o cer, sa fac si eu la fel, si sa las în seama Lui, Împaratul dreptatii, detaliile.

Daca smerenia care mi se cerea în primul caz ma punea în legatura directa cu Tatal, în acest caz legatura este indirecta, dar nu mai putin substantiala, prin aceea ca refuz sa fiu eu instanta ultima a adevarului si ma arat fiu adevarat al Tatalui oferindu-i fratelui meu ceea ce am primit si eu. Este mesajul parabolei despre cei doi datornici (v. Mt 18, 23-35). Vocabularul folosit în aceasta parabola este exact cel din Tatal Nostru: "gresitii" sunt de fapt "datornici" (gr. opheiletai), care cer sa li se ierte (gr. aphienai) datoria (gr. opheilomenon).

Când ni cere iertare, prin urmare, pentru ca am primit-o trebuie sa o si dam, fie si de saptezeci de ori câte sapte (v. Mt 18, 21-22), daca vrem sa o mai primim. Dar când nu ni se cere iertare, suntem oare obligati sa iertam? În parabola Tatalui milostiv si a celor doi fii, Sf. Luca ne spune ca Tatal l-a vazut înca de departe pe fiul care se întorcea (v. Lc 15, 20). Nu l-a asteptat în casa, pe buna dreptate suparat, ci pe drum, doar-doar îl va vedea întorcându-se; iar când l-a vazut, i s-a facut mila de el, i-a alergat în întâmpinare si l-a sarutat; nu i-a cerut acte de reparatie, nici macar nu l-a lasat sa-si termine cererea de iertare pe care fiul si-o pregatise, ci i-a dat haina cea dintâi, inel în deget si încaltaminte în picioare, si i-a pregatit un ospat nemaiauzit, la care a sacrificat vitelul cel îngrasat.

Eroica chemare, fara îndoiala, ca întreaga viata de fii ai Tatalui si frati ai lui Cristos. Dar daca Isus a patimit si a murit pe cruce pentru noi, când înca nici nu eram nascuti, noi sa nu-i iertam pe fratii nostri din inima, chiar si atunci când nu ne cer iertare?

Andrei Gotia

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=233
Vă rugăm să respectați drepturile de autor