www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=35
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Ultimul tren
- 4 noiembrie 2004 -

În amintirea pr. P.A.

Într-o scurta povestioara s.f. (permiteti-mi sa mai ramân putin în acest registru) se spunea ca, odata ca niciodata, un om traia într-un satuc izolat, si nu era foarte multumit de viata sa. Din când în când mergea în gara pentru a se uita la oamenii care paraseau, unii pentru totdeauna, satul monoton si viata monotona. Si îsi imagina ca într-o zi se va urca si el într-un tren, va lasa totul în urma lui, descoperind o viata care sa-l pasioneze, sa-l faca sa se simta viu, sa simta ca traieste.

Anii au trecut, si omul continua sa mai vina pe la gara. Obisnuia sa mearga în barul garii, de unde se uita la trenurile care plecau. Încerca sa îsi faca curaj si, privind câte un tren, îsi spunea: "Voi pleca cu acesta." Ramânea însa în bar pâna când pleca si acel tren. Si urmatorul. Si tot asa. Pâna când, într-o seara, aflat în barul garii, i s-a parut ca prinde curaj. În difuzoare se anunta plecarea trenului pe care îl vedea pe geam. "Gata!", si-a spus. "Voi pleca cu acesta!" Ceva îl oprea totusi. "Trebuie sa merg, sa nu scap si acest tren", s-a încurajat el, pornind spre ghiseul de bilete. Privind însa spre tren, vede ca tocmai pleca. "Nu-i nimic, îl iau pe urmatorul care pleaca", si-a spus el, fara sa îi pese de destinatie, dornic de un singur lucru: sa plece. Ajuns la ghiseu, cere un bilet la urmatorul tren. Vânzatorul îi raspunde: "Ne pare rau, acesta a fost ultimul tren." Omul, încrezator, îi spune: "Nici o problema daca astazi nu mai sunt trenuri. Dati-mi un bilet la urmatorul tren. Voi astepta în gara pâna când va veni." La care primeste raspunsul vânzatorului: "Nu m-ati înteles. Acesta a fost ULTIMUL TREN."

Punct. Povestea nu mai continua, lasându-ne pe noi sa ne imaginam disperarea omului care a lasat sa treaca atâtea trenuri, pâna când a plecat si ultimul, descoperindu-se acum blocat pentru totdeauna în acel sat, capat de linie.

...

Lasând s.f.-ul la o parte, urmatorul fapt este cât se poate de real: cineva foarte drag mie si-a pierdut sora acum multi ani. Ultima data când a vazut-o, o condusese la gara, dar nu a stat pâna a plecat trenul, caci se grabea sa ajunga undeva. Si astazi regreta ca nu a ramas cu ea în gara pâna la final, nestiind atunci ca pentru sora sa acela era ultimul tren, nestiind ca acelea erau ultimele momente petrecute împreuna.

Primele zile din noiembrie ne-au adus mai vii în memorie amintirile despre cei dragi. Mi-am amintit si eu de un om care pentru mine a însemnat foarte mult si pe care îl vedeam aproape zilnic. Apoi, datorita vârstei, a ramas "sechestrat" în perimetrul locuintei lui, iar eu, cu toate ca îi datoram atât de multe, nu l-am vizitat niciodata, multumindu-ma sa aflu despre el de la altii. Dupa vreun an, a murit. Vestea mortii lui în mintea mea a sunat atunci astfel: "ai pierdut ultimul tren, sansa de a-i multumi pentru ce a facut pentru tine, de a-i multumi pentru dragostea ce ti-a purtat-o, de a-i multumi pentru ca a crezut în tine când altii nu au facut-o". Am plâns, recunosc, în linistea unei nopti, apasat de trenul scapat.

Vedem adesea aceste trenuri, care îi iau dintre noi pe cei dragi. Îi conducem la gara, plângem cel mai adesea, si le dorim pasagerilor ca la statia Purgator sa nu stea prea mult, pentru a ajunge rapid la Destinatia care speram sa le fie Raiul. Întorcându-ne apoi la casele noastre, reflectam pentru câteva minute la acel Tren, dupa care ne alungam rapid gândurile, ca pe ceva rau, si ne spunem în sine: "Mai avem timp pâna atunci." Dar la un moment dat, ne suna ceasul! Ups, suntem în gara! Ce ne facem? La ghiseu ni se spune ca nu putem lua bilet pentru ca bagajul pacatelor este peste limita admisa în tren! Reusim sa scapam de bagaj în timp util pentru a nu auzi teribila sentinta ca am pierdut Trenul?

...

Povestea ultimului tren m-a impresionat mult, atunci când am citit-o prima oara. Ea trage un semnal de alarma, dar daca doar atât vedem - semnalul -, cadem într-o viziune fatalista, care din pacate ne caracterizeaza prea adesea. Uitam ca omul din poveste are si optiunea mersului pe jos, pentru a parasi satul (chiar daca îi va lua luni întregi), sau ca poate sa îsi schimbe viata si sa traiasca altfel tocmai acolo unde se afla. Uitam ca cel drag, fata de care nu am ajuns sa ne exprimam sentimentele pe când era alaturi de noi, este în continuare în comuniune cu noi, si deci putem da glas gândurilor noastre. Dar mai ales în problema mântuirii, nu ne dam seama ca nu trenul pleaca prea rapid, ci noi ezitam, amânam sa ne pregatim pentru plecare, ca si cum moartea ar fi ceva statistic, un eveniment ce are loc doar dupa o anumita vârsta.

Exista în viata trenuri pe care daca le-am pierdut, sunt pe veci pierdute. Exista însa si trenuri pe care, cu aripile sperantei crestine, le putem prinde chiar si când totul pare pierdut, când ne apuca disperarea. Un discernamânt facut cu credinta ne poate ajuta sa întelegem când si ce avem de facut. Si de fapt "a face", "a avea curajul de a face" mi se pare ca este cheia povestii, si nu "ultimul tren". Cauza regretului pe care îl traiesc si astazi nu este aceea ca prietenul meu s-a dus, ci ca eu nu am actionat, nu l-am vizitat. Am stat, ca omul din poveste, în bar, privind pe geam si ezitând. Dar nu mai vreau sa repet povestea. Vreau sa nu ma apese gândul ultimului tren, ci sa ma însufleteasca curajul de a actiona - în relatiile cu ceilalti, si în schimbarea propriei vieti. Nu doar pentru a nu regreta mai apoi, cât mai ales pentru multumirea si împlinirea pe care le voi simti în momentul prezent.

Radu Capan

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=35
Vă rugăm să respectați drepturile de autor