www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=58
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Mostenire de la Papa
- 3 aprilie 2005 -

Duminica, 3 aprilie, ora 24

Acum câteva zile a murit "unchiu' Eugen"*, atât de drag celor doi copii ai nostri (6 si 4 ani). Am ezitat sa le dam stirea seara, nestiind cum vor reactiona. A doua zi, când i-am scos de la gradinita, le-am spus. S-au uitat putin la mine, apoi au continuat sa se îmbrace. Am ramas uimit, i-am întrebat daca au auzit ce le-am spus, mi-au confirmat ca da, si ca stiu ca Isus îl iubeste pe unchiu' Eugen, care a fost închis de "raii de comunisti"... si gata. Abia au trecut câteva zile, si un alt membru al familiei noastre a disparut: Papa. Aseara erau culcati deja, asa ca le-am spus dimineata. Similar: au stat putin descumpaniti, dupa care si-au reluat activitatea. Hmmm... copii insensibili?!

De fapt în spatele "insensibilitatii" informatiile erau procesate. Gândurile le mergeau înspre cei doi, iar momentele putine în care mai scapau la televizor au contribuit si ele la explozia ce a urmat. Înainte de a se culca în seara aceasta, fetita a cerut sa asculte CD-ul de muzica scos acum câtiva ani de Papa - de când era mica, muzica acestui album o linistea... doar ca acum... La un moment dat s-a pus pe plâns. "Mi s-a facut dor de Papa", ne-a spus. Am oprit muzica, dar conexiunile începeau sa iasa la iveala cu repeziciune. Imaginea cu Papa aplecându-se sa sarute pamântul, la coborârea din avion, - dintr-un promo la unul din canalele tv - ea a asociat-o cu o cadere si cu moartea acestuia. "Nu asa a murit! A murit în pat, linistit, si a mers la Domnul!" Nu s-a calmat însa: "De ce l-a împuscat omul acela asa de aproape?" Alta imagine, probabil alt promo. "Dar atunci Fecioara l-a salvat, stai linistita!" A continuat însa sa plânga, amintindu-si imaginea difuzata astazi cu Papa: parca dormea, doar ca era un altfel de somn. Si cum un singur plâns nu era de ajuns, nu dupa mult timp s-a pornit si baiatul: "Mi-e dor de unchiu' Eugen"... Într-un final am facut o decada de Rozariu, s-au potolit, iar acum dorm...

* * *

Acum vreo 24 de ore, plângeam noi... Nu am crezut ca va fi asa. Credeam ca "iminenta" de câteva zile a mortii Papei ma va face sa ma obisnuiesc cu gândul, iar când se va întâmpla ma voi asterne rapid sa fac stirile, ca un jurnalist (ce nu sunt). Mi-am tot repetat: nu fi prost, acum îi este bine, a ajuns unde dorea, acolo unde cu totii dorim sa ajungem - în bratele Tatalui! Degeaba, ratiunea nu reusea sa bata inima, nici sa controleze glandele lacrimale. Si m-am tot întrebat de ce? Sentimentalism? Din "datoria" de a-l plânge pe Papa? De fapt îl plângem pe Papa sau ne plângem pe noi? Probabil sunt multe raspunsuri, de la persoana la persoana. Pentru mine însa cred ca raspunsul este ca ma plâng pe mine. De cinci ani redactam cu sotia aproape zi de zi stiri despre Papa si Vatican. Zi de zi respectul si iubirea noastra pentru el s-au cladit, întarit, transformându-l într-un membru al familiei. Iar acum ma descopar ca am ramas fara el. Sistemul de gândire crestin îmi este înfrânt de sentimentul uman de singuratate: ma simt parasit, debusolat, orfan. Dar poate aceste lacrimi, pe care le varsam fiecare când pierdem pe cineva drag, exprima, la un nivel mai mult inconstient probabil, si dorul inimii de fericirea vesnica, la care celalalt a ajuns, în timp ce noi am ramas aici, pelerini pe pamânt. Deci s-ar putea ca durerea ce o simt si lacrimile curse sa nu tina de Papa, ci - ciudata forma de egoism - de mine.

Ceva similar am regasit însa si în reactiile altora. De exemplu reactiile liderilor lumii. La o lectura atenta, ele dezvaluie ca aproape fiecare lider nu îl lauda pe Papa pentru ce este... pardon, pentru ce a fost, ci pentru ce reprezinta pentru ei Papa. Americanul l-a laudat pe Papa pentru ca el le-a laudat Constitutia. Regina de la Londra pentru strângerea relatiilor cu anglicanii. Liderul palestinian pentru ca a aparat drepturile palestinienilor. Kofi Annan pentru ca "a simtit, ca mine, ca în razboi pierdem cu totii". De fapt mesajele liderilor lumii sunt în mare parte nu despre Papa, ci despre ei, despre tara lor, despre interesele lor. Si presa noastra a vorbit nu doar despre Vatican, ci mai ales despre faptul ca România a fost prima tara majoritar ortodoxa pe care Papa a vizitat-o. De fapt, toate aceste ultime zile nu l-au avut pe Papa ca element central, ci pe noi, ceilalti. Papa a stat doar, retras, bolnav, a suferit, a facut febra, soc septic, iar mai apoi a murit în rugaciune. A fost un rol în umbra: nici unul dintre noi nu l-am vazut direct. Dar rolul sau în umbra a scos în fata alte milioane de actori. A facut ca milioane de oameni sa se roage. A rupt barierele confesionale, chiar religioase. A facut ca pâna si "ateii" sa urmareasca cu sufletul la gura evenimentele. A facut ca toata lumea sa îsi alinieze pulsurile haotice la un puls unic. Pentru câteva zile, toata lumea a fost catolica (nu, nu în sensul convertirii ei); crestinatatea a fost unita - asa dupa cum si-a dorit.

Mi se pare extraordinar cum acest venerabil batrân de 84 de ani a reusit - desigur, este planul divin - sa faca si din moartea sa o minunata experienta mondiala. Sub aparenta ca el ar fi personajul principal, a reusit de fapt sa ne implice pe toti, facând din noi personajul colectiv si personaje individuale cu roluri la fel de importante. Evenimentul lui - moartea -, a devenit eveniment pentru noi, a devenit sursa unor experiente personale la care fiecare a reactionat într-un mod unic. Iar marturiile postate în doar 24 de ore pe situl Catholica.ro arata ca pentru multi ceea ce s-a întâmplat acolo este de fapt o valoroasa experienta loco, personala.

Desigur, aceasta fericita întorsatura nu vine din talentul actoricesc al tânarului Karol Wojtyla, ci din carisma care l-a caracterizat pe Papa Ioan Paul al II-lea. E drept, cu oamenii carismatici situatia este adesea problematica: de regula carisma îi face deosebit de atragatori, interesanti, fascinanti. Am cunoscut astfel de persoane, clerici în speta cu carisma, care îi atrageau pe credinciosi la... ei. Astfel ca mase mari îi urmeaza pe acesti clerici carismatici** pentru ei însisi, nu pentru Cristos. Iar daca ei mâine ar disparea, "fanii" lor ar cadea într-o depresie cu risc mortal pentru suflet. Exista însa si persoane carismatice, precum Papa, care atrag la Cristos, al caror gigantism spiritual nu îl blocheaza în spate pe Dumnezeu, ci îl descopera. Cei care i-au urmarit îndeaproape viata, sau cel putin au citit despre ea, au putut sa se convinga ca la Papa totul conducea spre Cel al carui Vicar a fost. Daca de astazi deja a început sa fie numit Papa Ioan Paul cel Mare nu este pentru ca a trait atâtia ani pe Scaunul Sfântului Petru, ci pentru ca si-a trait viata în Cristos, într-o continua consecventa între cuvânt si fapta, nu numai invitându-ne sa facem la fel, ci si demonstrându-ne ca este posibila o astfel de viata. Papa si-a respectat angajamentul de a fi "slujitorul slujitorilor", si, daca dam la o parte imaginea poleita oferita de mass-media, îl descoperim ca pe un om umil dar extraordinar de puternic, prin forta care nu vine nici din bani, nici din pozitia ierarhica, ci de la Cristos.

Pe Cristos Papa l-a vestit într-un mod unic: prin întreaga sa persoana, prin întreaga existenta. L-a predicat credinciosilor la Liturghii, la propus lumii în discursuri, la explicat în documente... Dar pe lânga vestirea prin cuvânt, a vestit prin viata lui, prin gesturile lui, chiar si prin privirea lui. El tot a fost o predica. Am avut ocazia sa îl întâlnesc o data (ei! vedeti ce ticalos sunt?! cica reflectia este despre Papa, când de fapt ajung tot la mine), sa îi fiu prezentat, sa îi strâng mâna, sa îi sarut inelul, sa primesc binecuvântarea sa. În acele câteva secunde, mi-a aruncat o privire pe care mi-e greu sa o descriu, desi îmi este pe veci vie în memorie. A fost o experienta similara uneia ce a avut loc la Reghin, cu câtiva ani înainte, când am fost cu un grup de prieteni la Cardinalul Alexandru Todea. Pe atunci Cardinalul, desi paralizat, se mai putea deplasa, dar foarte greu: la plecare a fost ajutat sa iasa în capul scarilor. În forfota plecarii, l-am privit. Si el ma privea... În ambele cazuri am întâlnit o privire care te patrunde, te interogheaza, te provoaca, dar nu o poti traduce în cuvinte. În ambele cazuri - este convingerea mea - între suflete a avut loc un dialog, care trebuie ca are legatura cu implicarea mea de acum în Biserica. Si daca ne gândim ca Papa s-a întâlnit cu milioane de persoane, cu enorm de multe a vorbit, sau le-a atins, sau le-a privit în ochi, putem intui dimensiunea impactului pe care acest om l-a produs în sânul omenirii.

Ni l-a predicat pe Cristos. Ne-a condus, cu carisma sa, la Dumnezeu. Confirmarea acestor afirmatii vom fi chiar noi, trebuie sa fim noi! Pentru câtva timp, îl vom mai plânge pe Papa (de fapt pe noi); vom mai vorbi frumos despre Papa (de fapt vom vorbi despre noi). Dar dupa ce vom fi lacrimat destul, dupa ce reactia umana va trece, inevitabil ne vom muta privirea de pe Papa Ioan Paul al II-lea pe Cristos, despre care vom vorbi, pe care îl vom marturisi prin existenta noastra, în care ne vom duce viata. Aceasta va fi dovada întelegerii mesajului sau. În ultimele zile am auzit repetat pâna la obsesie: "nu putem face altceva decât sa ne rugam pentru Papa". Evident, frumos gând! Provocarea asternuta în fata noastra este însa mult mai mare: sa transformam Magisteriul sau (întelegând mai mult decât documentele) în principii concrete pentru viata noastra. Trecând la Domnul, Papa ne-a lasat fiecaruia dintre noi o mostenire uriasa. A nu o fructifica este semn fie de prostie, fie de lipsa de respect. Sa nu uitam deci ca, dupa aceasta perioada a cuvintelor, trebuie sa vina cea a faptelor. Sa dea Domnul ca urmatorul Papa sa ne ajute în chivernisirea mostenirii predecesorului sau.

Radu Capan
www.capan.ro

* pr. Eugen Popa
** nu ma refer la miscarea carismatica

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=58
Vă rugăm să respectați drepturile de autor