www.profamilia.ro /omul.asp?credinta=4
 
 OMUL 

Despre credin?a
pr. Eugen Popa

achizitionare: 22.01.2003; sursa: Casa de Editura Via?a Creotina

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior LUMINA SI DAR

Spre aceasta lume, natura nu are nici o aspiratie pozitiva. E o lume pe care ochiul nu o poate vedea si inima nu o poate dori, desi pentru om este pregatita (cf. I Corinteni 2, 9). Lumea lui Dumnezeu devine Patria omului prin iubirea Lui.

Dar cum o putem cunoaste si cine ne poate calauzi pasii spre Ea? "Ale lui Dumnezeu nimeni nu le stie decât Spiritul lui Dumnezeu", iar acest Spirit ni s-a daruit "ca sa stim cele ce ne sunt daruite de la Dumnezeu" (I Corinteni 2, 12).

Dumnezeu însusi ne vorbeste despre aceasta lume; El însusi ne da lumina prin care o putem cunoaste si ne putem îndrepta pasii spre ea. El se manifesta printr-un act propriu care nu este altceva decât El însusi, Cuvântul increat, "chipul lui Dumnezeu cel nevazut" (Coloseni 1, 15): Fiul.

Acest Cuvânt, Logos, e prezent în lumea creata, care astfel devine inteligibila, logica si semnificativa, "iconica".

De aceea, plecând de la lucrurile create, în mod natural omul poate ajunge la o anumita cunoastere a lui Dumnezeu, dar cunoastere greu de realizat si supusa greselilor (Romani 1, 18; 21-25; I Corinteni 21, 2-11), caci usor ne duce, daca nu la un idol, la o întelegere antropomorfica, politica, ideatica a lui Dumnezeu, ceea ce îi denatureaza realitatea.

 

Revelatia

De aceea Cartea Naturii trebuie completata cu Cartea Scripturii. Nu "la începutul Lumii", ci în Istorie, Dumnezeu a vorbit prin profeti si apoi prin Fiul Sau (cf. Evrei 1,1).

Prin Isus Cristos, Dumnezeu descopera întregul raport dintre El si om, întregul Sau "mister", realitatea ascunsa, care se descopera în cadrul istoriei mântuirii. Misterul lui Dumnezeu îl constituie realitati transcendentale, care, prin revelatie, devin obiect de cunoastere si forta divina în vederea mântuirii noastre. De aceea misterul poate fi gândit, dar, cuprinzând realitati proprii Fiintei absolute, el nu poate fi cuprins cu mijloacele noastre limitate de cunoastere. Chiar revelate, ele ramân înconjurate de obscuritate.

Traditia

Dumnezeu vrea mântuirea tuturor (cf. I Timotei 2, 4), dar nu se descopera fiecaruia în parte. El a descoperit adevarul sau unora, care sa-l transmita prin predicare. Dar fiindca descoperirea - revelatia - a fost facuta odata pentru totdeauna, transmiterea adevarului nu mai este predicare ci traditie.

Biserica este corpul format din persoane legate în mod liber prin credinta si iubire. Toti sunt însufletiti sa traiasca în credinta si sunt asistati în colectiv ca sa nu cada în greseala. Unii însa au misiune speciala de a transmite credinta.

Fata de obiectul credintei, Biserica nu este autonoma: ea este regula pentru credinciosi, dar ramâne supusa Adevarului.

Pentru ca Adevarul sa nu se deformeze, Biserica ca atare, în unitatea iubirii, are garantia Spiritului Sfânt. Nu indivizii, ci Biserica, personificata, reprezentata prin magisteriu structurat prin institutie divina, în Corpul episcopal si scaunul lui Petru.

Însa Biserica nu are numai misiunea de a pastra si a transmite Adevarul primit. Ea este si mediul în care se formeaza si traieste credinta. Credinta nu este o convingere personala a cuiva, o opinie religioasa, ci este credinta Bisericii, credinta Apostolilor. Biserica ne educa, iar noi traim în mod personal credinta Apostolilor. În felul acesta Biserica este cu adevarat mama credintei noastre, iar noi fiii ei.

 

Clar-obscurul credintei

Realitatea Adevarului revelat nu se prezinta în toata plenitudinea sa, ci voalata. Chiar mesajul martorilor, desi e însotit de semne, nu forteaza asentimentul omului. "Exista destula lumina pentru cei ce doresc sa vada, si destula obscuritate pentru cei ce nu doresc...; sta în fata pentru cei ce Îl cauta din toata inima, dar e ascuns pentru cei ce fug de El" (Pascal).

Lumina e legata de iubire. Cunoasterea iubirii lumineaza mai mult decât lumina cunoasterii. Sfântul Augustin (Confessiones 1. VII) spune ca el cunoaste, stie ca exista ceva de vazut, dar totodata îsi da seama ca e incapabil de a vedea: "tu assumpsisti me ut viderem esse, quod viderem, et nondum me esse, ut viderem".

În acest text se vede clar unul din caracteristicile paradoxale, dar esentiale, ale actului credintei: o cunoastere amestecata cu necunoastere; o vedere ce înca nu e viziune. Nu e întuneric, ci se vede destul pentru ca toate sa apara luminate; dar nu este claritate, caci lumina se aseamana cu prima aparitie a aurorei, când înca soarele nu se vede, dar se stie ca este, ca se apropie luminând si atragând privirile spre punctul în care va apare [1].

"Aceasta este cunoasterea proprie credintei: prin ea se percepe o existenta, o prezenta, un izvor de energie care începe sa atinga ochiul sufletului, stimulând o dorinta atât de vie dupa acea prezenta, cât vie este dorinta de a exista si a trai" (I. 107).

Acesta vedere este însa atât de sigura, încât Augustin s-ar fi îndoit mai degraba de propria sa existenta decât de obiectul credintei, iar Sfântul Toma Morus spune ca vestitul umanist Pico della Mirandola când era pe patul de moarte a fost întrebat de preot daca credea ca crucifixul era imaginea Acelui care se sacrificase pentru rascumpararea pacatelor noastre. Acesta raspunse ca nu numai credea, ci era convins [2].

Siguranta credintei nu naste din constrângerea evidentei, ci din atragerea iubirii adevarului. Noi credem nu pentru ca întelegem, ci pentru ca Dumnezeu a vorbit. Când suntem dispusi sa ascultam, motivele rationale fac sa creasca meritul credintei, dar când iubirea e slaba si vointa putin dispusa sa caute Adevarul, motivele rationale diminueaza meritul.

 

Dar

Lumina aurorei în care viata se desteapta dupa somn si asteapta rasaritul provine de la soare. Lumina primita prin credinta e opera gratuita a lui Dumnezeu.

Omul se deschide spre credinta ca florile de dimineata pe care roua si raza de soare le fac mai fragede si mai luminoase. În masura deschiderii sale primeste darul. Însa cine primeste acest dar, îl primeste fara meritul sau, si-l primeste pentru altii: cine crede, crede si pentru altii.

Dumnezeu a dispus sa dea lumina credintei tuturor, caci a trimis pe Fiul Sau în lume ca sa mântuiasca pe toti oamenii. Dar fara credinta nimeni nu se poate mântui (cf. Ioan 3, 36). De aceea îl da uneori si celor ce par a nu fi dispusi: boboci care nu s-au deschis înca, dar rânduiti sa înfloreasca în Biserica, stimulati de roua harului si de lumina Soarelui vesnic. Aceasta lumina a stralucit pe drumul Damascului peste Saul din Tars (cf. Fapte 1, 3), chemat sa sufere pentru numele lui Isus (cf. Fapte 1, 16) si sa devina vas ales, ca sa duca numele Lui între neamuri (cf. Fapte 1, 15); peste evreul Ratisbonne în Biserica Sfântul Andrei delle Fratte din Roma, întemeietorul Congregatiei de surori Notre-Dame de Sion; peste Paul Claudel din biserica Notre-Dame din Paris la 25 decembrie 1886 etc [3]. Sunt mii si mii de cai prin care Dumnezeu da credinta, fiecare om urmând drumul propriu, fiecare atras de o tainica putere.

Fiind dar gratuit, credinta nu se poate obtine prin efortul natural al omului. Ea nu este o încununare al acestui efort. Desi credinta este o optiune, Noul Testament ne învata ca ea nu este produsul initiativei omenesti: "Nimeni nu poate veni la mine de nu-l va atrage pe el Tatal", spune Isus (Ioan 6, 44) [4].

În romanul "Moartea zeilor" al lui Dimitrie Mereshkowsky, Arsinoe, într-un dialog cu Iulian Apostatul zice: «Tu-mi reprosezi ca eu nu cred. Fie! Dar tocmai din acest motiv ma urasc pe mine... si ura din mine ma va ridica spre Dumnezeu... E adevarat ca acuma nu cred, dar vreau sa cred. Vreau sa cred si voi crede. Îmi produc violenta în orice chip: îmi voi chinui trupul, îl voi macera cu ajunuri si cu arsura setei, îl voi face mai insensibil ca piatra... Voi lupta împotriva ratiunii, cel mai îngâmfat dusman al omului, lucrarea diavolului care, mai mult decât orice dorinte, ne duce la rau. Trebuie sa o sufoc, sa o stârpesc si o voi stârpi... va fi cea din urma biruinta a mea, cea mai mare. Atunci voi vedea daca va mai ramâne ceva în mine care sa se revolte si sa zica: "eu nu cred!» [5].

Si totusi Arsinoe nu a ajuns la credinta. Nu orice ratiune este luciferica si se opune credintei. Din contra, ratiunea e lumina care poate primi credinta.

Un trup strivit si o ratiune luciferica nu dovedesc încredere: dezumanizarea nu duce la cunoastere si iubire, din care se împleteste credinta. Daca numai în astfel de conditii s-ar da credinta, ea n-ar mai fi umana.

Dar Arsinoe a uitat înca un lucru: credinta e un dar al lui Dumnezeu. Dar gratuit care nu se poate merita. Sfântul Pavel spune ca mântuirea - spre care conduce credinta - e un lucru cu care omul nu se poate mândri deloc. Mândria de a ajunge singur la credinta (ca si orgoliul primilor oameni de a deveni dumnezei) este o piedica în calea credintei. De aceea Arsinoe nu a ajuns la ea: "Dumnezeu celor mândri le sta împotriva, celor smeriti le da dar". Iata pentru ce unii nu primesc darul credintei [6].

 

Note:

[1] Revelatiei naturale îi corespunde lumina mintii; revelatiei prin cuvântul profetic transmis de Biserica îi corespunde lumina credintei; revelatiei escatologice, când se va arata marirea lui Dumnezeu lumina gloriei, când credinta va dispare (cf. Romani 8, 18-19; Apocalipsa 21, 29).

[2] G. Calinescu, Pico della Mirandola, în "Contemporanul" din 20 sept. 1963.

[3] Vezi addenda 2 si 10.

[4] Sfântul Ioan Gura de Aur, comentând acest text, sfatuieste pe cei credinciosi sa nu dispretuiasca pe cei ce n-au credinta, caci aceasta este darul supranatural al lui Dumnezeu; iar pe cei necredinciosi îi sfatuieste sa nu batjocoreasca pe cei credinciosi si sa recunoasca ca lor le lipseste lumina divina si sa o ceara ca mireasa din "Cântarea cântarilor": "Atrage-ma la tine"; iar Sfântul Augustin zice: "Daca nu esti tras, roaga-te sa fii", si admonesteaza: "De ce unul este tras iar altul nu, nu judeca, ca nu cumva sa gresesti".

[5] Dimitrie Mereshkowsky, Moartea zeilor, partea a-II-a, cap. 8.

[6] Vezi addenda 3.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/omul.asp?credinta=4
Vă rugăm să respectați drepturile de autor