www.profamilia.ro /omul.asp?credinta=7
 
 OMUL 

Despre credin?a
pr. Eugen Popa

achizitionare: 22.01.2003; sursa: Casa de Editura Via?a Creotina

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior SPRE O DIMENSIUNE OMENEASCA

Unii îsi pierd credinta în fata marilor exigente ale ei, iar altii încearca sa-i reduca dimensiunea divina la nivelul unei dimensiuni omenesti.

Atunci când istoria Bisericii, când evenimentele neplacute ale vietii, au pus credinta la încercare, credinta unora s-a ridicat, mai pura si mai tare, la dimensiunea ei fireasca, credinta altora în schimb n-a rezistat în fata dubiului, în fata "scandalului Bisericii" sau din cauza lipsei de generozitate, si astfel si-a construit o credinta a sa, dupa cum si-a faurit un concept propriu despre Biserica si despre relatia sa cu Dumnezeu.

 

Subiectivism

Protestantii considera ca Biserica nu este o institutie divina, ci o societate profana voita de Dumnezeu. Biserica este expresia credintei, dar nu este înaintea ei. Între om si Dumnezeu nu exista intermediar; întâlnirea omului cu Dumnezeu este strict personala si spirituala, iar credinta o experienta religioasa (Schleiermacher): e ceea ce omul simte când se gândeste la Dumnezeu. Dogmele nu sunt nici ele altceva decât expresia sentimentului religios.

Fiindca nu exista nimic anterior credintei, a încerca sa o justifici în numele ratiunii, este o impietate. E ridicol a încerca sa dovedesti experienta divinului.

Dar în felul acesta, credinta fiind un fenomen subiectiv, nu exista nici un criteriu dupa care credinta se deosebeste de orice alta parere profana si nici o dovada ca Dumnezeu a vorbit. Dupa Erich Schöder: credinta - satisfactia dorintei noastre si a tendintelor noastre dupa fericire - nu poate fi dovedita. Ea este un risc total, salt în întuneric. Ea nu are nici un fundament istoric. Chiar existenta istorica a lui Isus nu are nici o importanta, caci cel ce crede experimenteaza fiind sigur ca prin credinta lui va fi mântuit.

Omul îsi precizeaza credinta comparând-o cu Biblia sau cu credinta comunitatii religioase de care apartine, si apoi judeca ce trebuie retinut sau ce trebuie respins. Dar si acest discernamânt se face tot dupa criterii subiective. Nici Biblia si nici Credeul nu vegheaza credinta, ci ea se formeaza determinat de tendintele personale, de emotivitate, de felul pietatii individuale. Este ca si intuitia centrala a filosofiei despre care vorbeste Bergson: pornind de la intuitie filosoful construieste întreg edificiul sistemului sau. De aceea, pentru Protestanti, prezenta lui Isus nu este o realitate independenta de credinta. El este prezent pentru cel ce crede si în masura în care crede.

În acest fel, credinta este redusa la nivelul omului - ea determina ce sa crezi si cât sa crezi.

 

Speculatie

Pentru multi - chiar neprotestanti - lumea «credintei este realitatea varsata în capul lor din afara, prin învatatura, pe care au gândit-o în termeni conceptuali, pe care i-au acceptat, dar care nu au "realizat-o" (K. Rahner, III, 182) în viata lor». În felul acesta, credinta ramâne obiect de speculatie, o serie de reprezentari sau practici, izvor de emotii sensibile, ideologie, fara ca lumea spirituala, obiectul credintei sa fie o realitate.

O astfel de credinta ramâne într-o lume închisa: talant ascuns sub pamânt, ca o comoara fara viata, rigida, generatoare de teama, dar care trebuie conservata cu orice pret. Ca si talantul servitorului care l-a îngropat ca nu cumva sa-l piarda (cf. Matei 25, 25); ca si un bun cu care nu stii ce sa faci, asemeni bogatului care moare de foame si lasa si pe altii sa moara.

 

Supunere moarta

Unii prezinta credinta ca o supunere: Dumnezeu vorbeste, eu ascult crezând, sau cred ascultând. Mintea e convinsa, pentru ca Dumnezeu care vorbeste nu minte si, de aceea, se supune.

Credinta însa nu este numai atât. Ea este o viata pentru minte: e lumina care îi deschide drum ca sa ajunga la ceva mai sus decât cunostintele naturale. Mintea nu ramâne numai un receptacol ce primeste si tine închis un adevar ci, ea, stimulata de credinta, se hraneste cu acest adevar, pe care-l primeste, si-l însuseste, si-l face al sau. Credinta e primita nu ca un ansamblu de afirmatii juxtapuse si complicate, ci ca o adeziune neconditionata la Cel care este izvorul adevarului. Ea ne leaga de El si prin El si pentru El de tot ceea ce El ne spune. Ce am primit de la El devine cunoastere intima, plina de satietate.

 

Peste om

Sunt unii pentru care credinta e un simplu obiect de contemplat, care este deasupra omului.

Ea însa trebuie sa treaca prin viata omului în desfasurarea istoriei sale pentru a-si atinge rostul: mântuirea omenirii. Prin întâlnirea vietii omului cu interventia lui Dumnezeu începe în noi viata personala de credinta.

Autorii de viata spirituala ne spun sa privim împrejurarile vietii ca expresia vointei lui Dumnezeu. Chiar în lucrurile ce par ca nu contin nimic nou, credinta ne spune ca totusi ceva nou se face.

Dar interpretarea evenimentelor nu trebuie sa fie intransigenta. Înainte de toate, Dumnezeu vrea sa fim oameni, folosindu-ne libertatea, suportând, ca orice om, si adversitati si bucurii. Când evreii l-au întrebat pe Isus de ce anumiti oameni si nu altii au fost striviti de turnul ce s-a prabusit, El n-a facut apel la vreun plan secret al lui Dumnezeu, ci a înviat pe cei care-L ascultau pentru ca sa faca pocainta. E pagubitor sa interpretam evenimentele în scopuri personale. Lovirea de traznet a prietenului lânga care se afla a fost interpretata de Luther ca semn ca Dumnezeu îl voieste calugar, desi tatal sau, care-l cunostea bine, îi spunea ca nu aceasta îi este chemarea. "Cautarea unui sens imediat inteligibil este una din multiplele masuri de aparare pe care le luam de frica de a nu fi depasiti de evenimente" (III, 192).

De aceea sa nu substituim credinta într-o persoana, credinta în Isus cu credinta într-o ordine stabilita, într-un plan, chiar daca e religios. În mod esential credinta este abandonul, încredintarea unei persoane lui Dumnezeu, prin evenimentele vietii, chiar neasteptate si neplanuite. Chiar daca nu înteleg evenimentul (de câte ori ma întreb: de ce a trebuit sa fie aceasta?) eu stiu ca Dumnezeu e cu mine. Eu nu urmez pe Isus pentru ca asa e logic, ci fiindca stiu ca El este Fiul lui Dumnezeu. Fariseii au substituit persoana cu legea. Ei nu credeau în Cineva, ci într-o ordine ce trebuia sa se realizeze dupa interpretarea lor. S-au legat de mesianism, nu de Mesia. Altii se leaga de crestinism, nu de Cristos; de Ortodoxie, sau de Catolicism, nu de Biserica.

Prin evenimentele vizibile de fiecare zi, credinta ne descopera sensul invizibilului. Ea porneste de la lumea în care traiesc si ma face sa recunosc ca "cele ce se vad provin din ceea ce nu se vede" (Evrei, 11, 3). Ea nu este în ordinea timpului, ci ne învata cum sa acceptam evenimentul trecând prin timp. În felul acesta, orice întâmplare primeste un sens. E sensul iubirii lui Dumnezeu, iubire manifestata prin lumea în care traiesc, chiar daca în lumea buna apar evenimente dureroase.

 

Intuitie

Altii considera credinta o intuitie naturala, o cunoastere afectiva a sufletului care se apropie de Dumnezeu.

Dar Cuvântul lui Dumnezeu, desi desavârseste dorinta noastra de a cunoaste, depaseste infinit aceasta dorinta. Cuvântul lui Dumnezeu e transcendent. Credinta vine de sus si e gresit a o considera ca un rod copt al mintii naturale care cauta pe Dumnezeu. Ea nu este în continuitate naturala cu dorinta. La dimensiunea ei divina, omul nu poate ajunge singur. Si aceea este adevarata ei dimensiune: divinul care se face dar.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/omul.asp?credinta=7
Vă rugăm să respectați drepturile de autor