www.profamilia.ro /omul.asp?idmis=3
 
 OMUL 

Creotinii laici. Identitate oi misiune
achizitionare: 12.11.2003; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

BIBLIA ÎN VIATA LAICULUI

Conf. Dr. Francisca Baltaceanu
Institutul Teologic "Sfânta Tereza", Bucuresti

Ce-as putea sa va spun ce nu stiti deja? Doar sa va povestesc din experienta mea cu Biblia. Încep cu doua întâmplari care m-au marcat.

Aveam poate zece ani, când o prietena a mamei, întâlnindu-ma, ca de obicei, la biserica, mi-a spus: "Vino pâna la mine, sa-ti arat ceva frumos!" Am urcat la ea, m-am asezat pe marginea patului - tin minte pâna azi totul -, iar ea mi-a citit cuvântarea lui Isus la Cina de Taina: capitolele 13-17 din Evanghelia dupa sfântul Ioan. Citea firesc, lasând textul sa curga, sa respire, iar eu ascultam fascinata. O femeie deosebita - Muza Ciomac, caci tin sa-i amintesc numele - fusese, de altfel o distinsa muziciana - nu s-a temut ca acel copil se va plictisi, ca nu va întelege, ci pur si simplu i-a daruit Cuvântul. Peste un an sau doi, într-o dupa-amiaza, am deschis singura Noul Testament pe care îl aveam în casa: l-am deschis la întâmplare si am nimerit în scrisorile sfântului Paul, poate în Scrisoarea catre Romani... Nu stiu daca am înteles ceva, ce am înteles, cât timp am ramas cufundata în citit, stiu doar ca am uitat de mine si n-am mai ajuns la scoala în ziua aceea...

Deci un copil normal, daca e ajutat putin, se poate împrieteni cu Scriptura - pentru toata viata. Daca am înteles ce citeam? Toata viata ne straduim sa ne apropiem, sa întelegem...

Am dedus deci ca Biblia e pentru toata lumea: nimeni nu e prea mic, prea neînvatat, ca sa aiba acces la ea. Si citeam...

Peste mai multi ani însa îmi aduc aminte cum o persoana foarte evlavioasa m-a certat strasnic: sa nu-i spun eu ca Vechiul Testament e si el cuvântul lui Dumnezeu; o fi bun pentru specialisti, dar poporul simplu ce sa învete de acolo: numai crime, adultere, razbunari... Nu era mai bine pe vremuri, când nu aveau voie sa-l citeasca decât unele persoane în vârsta? îmi spunea ea, indignata.

Într-adevar Bibliei i s-au adus, i se aduc o serie de obiectii; si mai ales Vechiului Testament - de aceea voi vorbi mai mult despre acesta.

Din partea persoanelor credincioase e taxat uneori de imoralitate (legea talionului, poligamia, "razboiul total" etc.) sau considerat inutil, desfiintat, de vreme ce avem Noul Testament. E drept, Cartea creeaza o perplexitate celor grabiti: deschizi ca sa afli "repede" care e cuvântul lui Dumnezeu într-o situatie anume si, când colo, dai peste povestiri de razboi, liste de nume, istorii încurcate despre cum a facut cineva avere obtinând când iezi albi, când tarcati... si multe altele! Iar respingerea Vechiului Testament în numele celui Nou era deja o erezie - a lui Marcion - în secolul al II-lea: nimic nou sub soare!

Necredinciosii au altfel de obiectii: Biblia ar fi plina de afirmatii imposibile stiintific: balena o fi ea mare, dar are gâtlejul îngust, se hraneste doar cu plancton, deci nu-l putea înghiti pe Iona; cum poti afirma ca era nevoie de trei zile ca sa strabati pe jos orasul Ninive (Iona 3,3), ca soarele s-a oprit locului o zi întreaga (Ios 10,13) etc. În plus, e plina de contradictii, de repetitii... nici nu mai dau exemple...

* * *

Nu e de raspuns acum punct cu punct la fiecare nedumerire: e mai bine sa pornim de sus, pentru a avea o vedere de ansamblu.

În fond, ce este Biblia? Pe scurt, am putea spune astfel.

Dumnezeu, absolut fericit în Sine însusi, din iubire vrea sa faca fericite si alte fiinte; de aceea îl creeaza pe om si i se manifesta. Dupa caderea omului în pacat, Dumnezeu începe îndelunga lucrare de a-l aduce înapoi: a avut grija de oameni, a ales un popor, poporul evreu, si s-a implicat în istoria acestuia. Asa se reveleaza Dumnezeu, prin fapte si cuvinte strâns legate între ele: "faptele împlinite de Dumnezeu în istoria mântuirii manifesta si confirma învatatura si realitatile cuprinse în cuvinte, iar cuvintele proclama faptele si lumineaza misterul cuprins în ele" (DV 2). Iar plinatatea Revelatiei, centrul si tinta istoriei este Isus Cristos.

Aceste fapte si cuvinte ale manifestarii de sine a lui Dumnezeu au fost transmise de oameni inspirati, din generatie în generatie, întâi oral, apoi, treptat, puse în scris; asa apare Biblia. Toti cei care au contribuit la alcatuirea ei au primit de la Dumnezeu, de la Duhul Sfânt, o inspiratie de natura unica si irepetabila. Datorita acestui fel de inspiratie putem spune ca autorul Bibliei este în întregime Dumnezeu si, în acelasi timp, autor este în întregime omul, fiecare din cei care au contribuit la formarea Bibliei. Cum vine asta - tine în fond de misterul întâlnirii dintre Dumnezeu si persoana umana.

Ne gândim si la sensul expresiei "Biblia e cuvântul lui Dumnezeu si deci nu poate gresi". Multe nedumeriri apar din neatentie la ideea completa: "Cartile Scripturii transmit cu certitudine, cu fidelitate si fara eroare adevarul pe care Dumnezeu l-a voit consemnat în cartile sfinte, pentru mântuirea noastra" (DV 11). Asadar, nu tot adevarul despre Dumnezeu în Sine (cum s-ar putea?) si nici orice fel de adevar, ci acela de care avem nevoie pentru mântuire.

Deci Biblia nu este nici o carte de botanica, nici de geografie, sau de astronomie... si nici macar de istorie în sensul de azi al cuvântului, chiar daca ne da numeroase informatii valoroase.

Adevarul pe care Dumnezeu îl vrea consemnat pentru mântuirea noastra este adevarul despre el si despre om în relatie cu el.

 Deci Dumnezeu, pentru a se face cunoscut îndeaproape, s-a implicat în istoria oamenilor. Oamenii se schimba. Dumnezeu, nu. S-a putut spune atunci ca Biblia e o scrisoare personala pe care Dumnezeu o scrie fiecarui om. Nu se cade sa o pui deoparte - chiar si cu respect - fara sa o citesti!

* * *

Pentru a întelege mesajul care ne este adresat, exista câteva aspecte de care trebuie sa tinem seama.

În primul rând, timpul. Dumnezeu creeaza timpul oamenilor si îl ia în serios. Întâmplarile sunt succesive, vorbirea e succesiva, nu se poate spune totul într-o fraza. De aceea, pentru a întelege un pasaj ai nevoie de contextul lui: de contextul imediat - cine vorbeste, cui, în ce moment, la ce raspunde, la ce se opune etc. - precum si de contextul îndepartat - cum se încadreaza pasajul în restul Scripturii. Obiceiul de a deschide cartea la întâmplare pentru a citi prima fraza care îti cade sub ochi, pretinzând sa obtii astfel "cuvântul lui Dumnezeu" ca solutie "magica" la problemele momentului, nu duce la nimic; daca au fost cazuri celebre de raspunsuri care au însemnat cotitura cea buna a vietii, ele au fost îndelung pregatite de frecventarea Scripturii, ori Dumnezeu în îndurarea sa infinita s-a folosit si de hazard: dar nu-l putem obliga sa o faca dupa cheful nostru!

Pedagogia lui Dumnezeu se desfasoara, de asemenea, în timp. Dumnezeu are rabdare cu omul, dezvaluirile, ca si exigentele, sunt treptate, dupa cum omul le poate purta, si într-o anumita ordine a importantei (de pilda se tolereaza o vreme poligamia, care era curenta în epoca, pâna când s-a înmultit suficient poporul ales). Fiecare element e ca o treapta pe o scara: pentru a-l întelege trebuie vazut ce a fost înaintea lui. De asemenea, trebuie vazut ce urmeaza: treapta e necesara, dar nu e facuta ca sa te opresti pe ea! De pilda, de multe ori, dintr-o lectura superficiala se spune ca Vechiul Testament e un timp al dreptatii necrutatoare si al razbunarii, reducându-se la legea talionului: "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte". Or, aceasta nu e o obligatie, ci o limita maxima: fata de lumea în care Lameh se lauda ca a ucis un om pentru o rana si sapte oameni pentru o vânataie (Gen 4,23-24), deci o glorificare a violentei absolute, limitarea pe care o introduce legea talionului constituie un progres; de altfel, introduce doua elemente care vor ramâne chiar dupa depasirea ei: principiul proportionalitatii pedepsei, valabil în orice sistem juridic, precum si o bariera de reflectie în fata primului impuls de razbunare: "Stai! Cu cât am voie sa ripostez?" Pâna la "Iertati pe dusmanii vostri" mai e mult, dar primul pas a fost facut. Exista deja o depasire în chiar termenii enuntati: legea lui Moise prevede ca stapânul care a scos un ochi sau a rupt un dinte sclavului sau e dator sa-l elibereze pe loc, fara a-i cere rascumparare (Ex 21,26-27). Aceasta pentru ca pe cel slab îl razbuna Dumnezeu si o face în felul lui. Care e "felul lui de a se razbuna" o vor arata profetii: Dumnezeu e mirele, iar poporul e sotia care, dupa ce a primit de la el tot binele, i-a fost infidela. Cum se razbuna? "Iata, Eu o voi duce în pustiu si voi grai inimii ei si ea va raspunde ca în vremea tineretii ei, ca în ziua când a iesit din tara Egiptului. Si te voi cununa cu mine pe vecie, te voi cununa cu mine în dreptate si nepartinire, în îndurare si duiosie; te voi cununa cu mine în fidelitate si vei cunoaste pe Domnul" (Os 2,16b-22).

Si Cartea s-a format tot în timp: au fost întâi traditii orale, puse apoi în scris, partial, rescrise, adunate cu alte traditii cristalizate în alta parte, îmbinate în cele din urma în forma pe care o avem astazi. De aici vin si unele repetitii sau aparente contradictii. E important pentru oricine sa stie aceasta, nu doar pentru specialisti. Un singur exemplu: cunoscuta istorie a lui Balaam (Num 22). Acest ghicitor pagân e chemat de regele Moabului sa-i blesteme pe israelitii aflati în drumul lor spre pamântul fagaduintei si cu care era în razboi. Balaam este avertizat de Dumnezeu sa nu faca aceasta pentru ca poporul evreu este binecuvântat. Balaam trimite vorba regelui ca refuza, dar acesta îl ameninta cu moartea. Atunci Dumnezeu îi spune lui Balaam sa mearga, dar sa nu rosteasca decât cuvintele pe care i le va da el atunci. Balaam porneste la drum calare pe celebra sa magarita. La un moment dat, aceasta nu mai vrea sa înainteze pentru ca vede pe îngerul Domnului cu sabia scoasa, gata sa-l omoare pe Balaam. Pâna la urma acesta se opreste, iar îngerul îi spune... ceea ce Dumnezeu îi spusese deja! Daca interpretam textul în mod unitar, rezulta un Dumnezeu absurd, care dupa ce îti îngaduie sa faci un lucru vrea sa te pedepseasca pentru ca l-ai facut; multe abuzuri de putere au facut oamenii de-a lungul timpului în numele acestei caricaturi! Daca însa ne gândim ca sunt doua traditii diferite, care plasau momentul interventiei lui Dumnezeu întru salvarea poporului ales - una înainte de plecare, iar alta abia pe drum, iar redactorul final nu si-a luat dreptul de a elimina una din ele, ci le-a alaturat, din respect, atunci recapatam chipul adevaratului Dumnezeu, ceea ce este esential pentru oricine, oricând.

* * *

Este, de asemenea, foarte important sa ne dam seama ca Noul Testament nu desfiinteaza Vechiul Testament - sau Primul Legamânt, cum se mai spune -, ci îl duce la plinatate; de altfel Isus însusi spune: "N-am venit sa desfiintez Legea si Profetii [= VT]..., ci sa o aduc la plinatate" (Mt 5,17). Într-o expresie de o concizie plina de profunzime, devenita celebra, sfântul Augustin spune Novum in Vetere latet, Vetus in Novo patet, "Noul [Testament] sta ascuns în cel Vechi, iar Vechiul [Testament] se dezvaluie în cel Nou".

Ceea ce se spune în Evanghelii, în Faptele apostolilor, în scrisori, în Apocalips, presupune cunoscuta toata Scriptura de pâna atunci: sunt nenumarate aluzii care atrag textul vechi în cel nou, cu toata culoarea si bogatia sa. Exemplele ar putea fi înmultite la nesfârsit; ma voi limita la doua.

Chemându-si ucenicii, Isus le spune "Vino dupa mine!" Unde? Pentru ce? Pâna când? Ce poate însemna aceasta invitatie, fara alte determinari? Ne aducem aminte de chemarea adresata lui Abraham, de catre un Dumnezeu pe care abia învata sa-l cunoasca: "Iesi din pamântul tau si din neamul tau si din casa tatalui tau si vino în pamântul pe care ti-l voi arata. Si eu voi face din tine un neam mare si te voi binecuvânta si voi da stralucire numelui tau si vei fi binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te binecuvânteaza, iar pe cei care te blestema îi voi blestema. Si se vor binecuvânta în tine toate semintiile pamântului" (Gen 12,1-2). Cel chemat trebuie sa lase în urma tot, sa iasa dintr-ale sale, dar Dumnezeu îi pune în fata o fagaduinta care îl împlineste pe el si e izvor de speranta pentru toti: pamântul, posteritatea, binecuvântarea. Toate acestea vibreaza în acel scurt "Vino dupa mine".

Se stie ca Evanghelia dupa sfântul Luca are o structura aparte: relatarea vietii publice a lui Isus e orânduita în functie de mersul lui spre Ierusalim, deci spre împlinirea Misterului Pascal. Povestirea e scandata din timp în timp de actualizari de tipul: "acestea le facea Isus în drum spre Ierusalim"... Prima data însa, fraza e mai complexa, mai solemna, cuprinzând o expresie oarecum stranie (pe care, din pacate, traducatorii evita adesea sa o redea întocmai): "Iar când s-au împlinit zilele ridicarii sale, [Isus] si-a întarit fata ca sa mearga la Ierusalim" (9,51). Cititorul înca nu stie: sa fie o simpla indicatie geografica? Rasuna însa în text amintirea celei de a treia Cântari a Slujitorului lui Iahve, din Deutero-Isaia. Cu putin înainte de sfârsitul exilului în Babilon, acest profet anonim care a preferat sa-si lege mesajele de cele ale marelui Isaia, arata cum personajul salvator, pe care îl numeste "Slujitorul", are de înfruntat opozitii, are de suferit pentru ca aduce cuvântul lui Dumnezeu, dar o face cu tot curajul, pentru ca e sigur de prezenta ocrotitoare a Acestuia: e prima vestire a valorii universal mântuitoare a suferintei:

Domnul, Stapânul meu, mi-a dat limba de ucenic, ca sa stiu sa aduc celui ostenit cuvânt de alinare. În fiecare dimineata îmi trezeste urechea, ca sa ascult ca un ucenic. Domnul, Stapânul meu, mi-a deschis urechea, iar eu nu m-am împotrivit si nici nu m-am dat înapoi. Spatele mi l-am dat celor care ma loveau si obrajii, celor care îmi smulgeau barba, iar fata nu mi-am întors-o de la ocara si de la scuipat. Domnul, Stapânul meu, îmi vine în ajutor; de aceea nu m-am lasat doborât, de aceea mi-am întarit fata ca o cremene si stiu ca nu voi fi dat de rusine (Is 50,5-7).

Întelegem ca Isus este Slujitorul desavârsit, intuim deja ce se va întâmpla la Ierusalim...

* * *

O alta realitate de care trebuie sa tinem seama este persoana. Dumnezeu intra într-o relatie interpersonala cu omul, se adreseaza tuturor, dar prin intermediul unor persoane alese - Abraham, Moise, David, profetii -, vorbeste în felul oamenilor.

Vedem cum în Biblie Dumnezeu vorbeste, raspunde, se implica, îi pasa. Hainele de piele pe care i le face omului înainte de a-l alunga din Paradis, mai bine zis înainte ca acesta sa plece pe drumul pe care singur si l-a ales, nesocotind oprelistea (Gen 4,21). Noaptea de neuitat când Dumnezeu cu Abraham stateau în fata cortului si priveau stelele... (Gen 15,5). Daca ar fi sa cautam un rezumat al cuvântului, al lucrarii lui Dumnezeu în Scriptura, n-ar fi un discurs catre o gloata, ci "Adame, unde esti?" (Gen 3,9). Adam a pacatuit, s-a rupt de Dumnezeu (s-a ascuns!), iar Dumnezeu îl cheama, îl cauta. Nu o masa amorfa de fiinte interschimbabile, ci pe fiecare în parte.

Dumnezeu respecta libertatea omului, dar nu-i e indiferent ce alege acesta: "Alegeti viata, De ce sa muriti?"... (cf. Dt 30,19 etc.)

Dumnezeu respecta persoana umana: de la expresia paradoxala "vorbea cu Moise fata în fata, asa cum vorbeste un om cu alt om" (Ex 33,11) - pâna la cuvintele de ramas bun ale lui Isus "De acum nu va mai numesc slugi, ci prieteni.." (In 15,14-15).

Aceasta apropiere de om nu e însa naiva, ci plina de realism, Dumnezeu "stie ce se afla în om" (In 2,24-25). Biblia e cartea cea mai lucida din câte s-au scris: de aceea apar în ea atâtea crime, violuri, adultere, uneltiri, toata "zona întunecata" a omului. Nu sunt date ca exemplu de urmat, Biblia nu e o carte de pilde pioase pentru uzul predicatorilor grabiti. Dar Dumnezeu îl ia pe om asa cum este si "se straduieste" sa-l ridice de acolo de unde se afla.

Dumnezeu respecta si autorul uman pe care îl inspira, în asa masura încât se poate spune ca Biblia este în întregime lucrarea lui Dumnezeu si în întregime lucrarea autorilor umani care au contribuit la alcatuirea ei; acestia nu sunt instrumente pasive, "creionul în mâna scriitorului", ci îsi au fiecare personalitatea, mentalitatea, talentul, viziunea asupra lumii.

Dumnezeu îl respecta si pe adresantul cartii: se exprima în asa fel încât sa fie înteles de toti, tinând seama de modul de a gândi în acea vreme. Imaginea lumii este cea a oamenilor contemporani cu autorii, nu o "revelatie cosmogonica" (de altfel si noi, acum, oricâta astronomie am sti, nu spunem oare tot: "a rasarit/ a apus soarele"?). Domnul ia obiceiuri, gesturi, mentalitati curente, inteligibile pe atunci, si le încarca de sens, le da valoare simbolica în planul de mântuire. Asa se explica multe rituri, interdictii, legi. De pilda interdictia de a mânca sângele animalului are drept rost de a educa în om respectul pentru viata inculcându-i ideea ca nu are dreptul nici macar asupra acestui element - care o semnifica atât de impresionant, fie el si al animalului, pe care are voie sa-l consume. E o interdictie pedagogica, valabila pentru începuturi, care devine inutila atunci când se înradacineaza constientizarea adevarului ca numai Dumnezeu are dreptul asupra vietii omului. (Dar putem oare spune ca s-a înradacinat?...).

Tot în legatura cu modurile de exprimare, un mare câstig pentru întelegerea corecta a adevarului pe care vrea sa ni-l transmita Biblia a fost recunoasterea faptului ca, în aceasta "biblioteca", sunt cuprinse opere apartinând diferitelor genuri - sau, mai exact, specii literare: istorie, profetie, controversa, rechizitoriu, poem liric, culegere de maxime, poveste cu tâlc etc. Oricine îsi da seama azi ca un roman, o epopee, o piesa de teatru, o carte de calatorii, din marea literatura, transmit un adevar, nu mai putin ca un tratat de istorie, de geografie, de psihologie, ba poate chiar mai mult (deja Aristotel spunea ca epopeea e mai adevarata, mai filozofica decât istoria). Dar o fac în alt fel. În fond, tratatul îti spune "ca", iar exprimarea în imagine îti arata "cum". Numai textul biblic a fost abordat multa vreme, dintr-un fel de sfiala nepotrivit orientata, ca un set de porunci scrise sub dictare sau de reportaje la fata locului (nu se pretindea oare ca Moise si-a descris în devans propria moarte?). Acum stim însa ca, de pilda, Creatia nu e o relatare de martori oculari, ci o povestire simbolica, deci n-are rost sa fortam epocile geologice pentru a le suprapune celor "sase zile". Iosue oprind soarele pentru a termina batalia cu o victorie deplina se încadreaza mai degraba în motivul epic al participarii cosmosului la ispravile eroului, prezent în eposul multor popoare. (Ar întelege oare cineva la propriu, de pilda, fragmentul dintr-o straveche epopee armeana ce descrie o nunta împarateasca: "O ploaie de aur cadea, când fu mire Artases; o ploaie de perle cadea, când Satenik fu mireasa"?). Iona este eroul unei istorioare cu tâlc despre un profet cam... nehotarât; asa ca n-are sens sa facem risipa de eruditie zoologica pentru a "salva" Biblia. Dar ce dezvaluire minunata a chipului unui Dumnezeu caruia îi e mila de om! Când cineva se simte parasit de toti, nu-l salveaza gândul la alimentatia balenei, ci la adevaratul Dumnezeu, caruia îi pasa.

Multe inadvertente istorice se explica astfel, tocmai ca marca de fictiune; de exemplu Cartea Iuditei începe: "Pe când Nabucodonosor domnea peste asirieni la Ninive...". Sa fi existat vreun iudeu care sa nu stie ca vestitul rege a domnit peste caldei, la Babilon? Si exemplele s-ar putea înmulti.

În viata cotidiana confuzia speciilor literare poate duce la rezultate cel putin... nastrusnice. Îmi amintesc ca, pe când înca putina lume avea televizor, o vecina a venit la mama cu sufletul la gura: "Doamna, doamna, au debarcat niste extraterestri: omoara, pârjolesc tot ce le iese în cale. Acum sunt în America, dar o sa vina curând si la noi!...". Degeaba a încercat mama sa o linisteasca: "Nu te speria, e doar un film, o poveste!" - "Nu, doamna, e adevarat; am vazut cu ochii mei la televizor"... Evident, luase drept reportaj un film de science-fiction... Cu privire la Biblie, evitarea confuziei e mult mai importanta: e vorba de a discerne care este adevarul pe care vrea Dumnezeu sa ni-l transmita.

* * *

În definitiv, ce se întâmpla când omul citeste, cu credinta luminata, Biblia?

În primul rând, înveti ceva din spuse, din întâmplari. Ca sa dau un exemplu dintr-o carte oarecum paradoxala: în lumea noastra deprimata, angoasata, nu e oare încurajator îndemnul lui Qohelet ca, în fata "desertaciunii", sa stii sa primesti bucuriile marunte ale zilei, vazând în ele darul lui Dumnezeu (Qoh 5,17-18), sau, daca tot nu esti sigur de rezultat, sa pui mâna si sa te apuci sa muncesti (11,6)? Acest folos poate veni, de altfel, din orice carte buna.

Mai mult, însa: afli în modul cel mai autorizat ce gândeste Dumnezeu despre acele fapte, conceptii, bune sau rele.

Si mai mult: Biblia îti arata, în modul cel mai autentic, cum este Dumnezeu. Poate ca unii ar fi preferat ca El sa arunce din cer un tratat de teologie, unde sa-si însire atributele. Dar cum Îl cunosti dintr-o lista de adjective, si ce înseamna sa-l vezi actionând, manifestându-se, orientând istoria...! Ce diferenta între un "Dumnezeu e blând, milostiv..." si reactia sotului îndragostit de sotia sa care l-a înselat de atâtea ori: "Iata, Eu o voi duce în pustiu si voi grai inimii ei" (Os 2,16b-21) sau a tatalui care îsi aminteste cu durere cum era ca prunc fiul sau acum razvratit: "Eu îl învatam pe Efraim sa mearga în picioare si îl luam în brate..., îl iubeam cu dragoste parinteasca, cu dragoste fara margini. Am fost ca unul care ridica de jos un copil si-l lipeste de grumajii sai, ma plecam catre el si-l hraneam..." (Os 11,3-4)!

Sigur ca aceasta manifestare de sine a lui Dumnezeu ajunge la noi mijlocit, prin cuvânt omenesc. Aici e foarte buna imaginea oglinzii. Sfântul Paul spunea deja: "Caci vedem acum în oglinda, în ghicitura, iar atunci, fata catre fata; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaste asa cum sunt cunoscut si eu" (1Cor 13,12).

Dar si Conciliul al II-lea din Vatican reia aceasta imagine, tocmai cu privire la Biblie: "Traditia si Scriptura ambelor Testamente sunt ca o oglinda în care Biserica, în drumul ei pe pamânt, îl contempla pe Dumnezeu... pâna îl va vedea fata în fata asa cum este" (DV 7).

În oglinda vezi ceva real, vezi cu adevarat chipul, dar cu limite: în doua dimensiuni, nu în trei, nu-l poti prinde, lua cu tine, manipula... Întorci oglinda în toate felurile, ca sa poti vedea mai bine, la nesfârsit. Nici cu Biblia nu te poti juca: "ai deschis, te-ai lamurit, ai terminat". Trebuie o frecventare, o meditare profunda, continua, vezi mereu noi fatete, noi lumini.

Si peste toate, este o întâlnire cu Dumnezeu, dincolo de explicatii, dincolo de cuvânt. Citind, mergi cu Dumnezeu de mâna, în chip tainic, dar nu mai putin real. Dupa episodul dramatic al vitelului de aur, Moise, ostenit, îl roaga pe Dumnezeu: "Arata-mi slava ta!". Dumnezeu îi spune ca-l va vedea numai din spate, pentru ca nu poate omul sa vada fata lui Dumnezeu fara sa moara. Moise se ascunde în pestera, iar "Domnul a coborât în Nor si a stat cu el acolo, iar el a chemat numele Domnului. Atunci Domnul a trecut prin fata lui si a strigat: Domnul, Domnul, Dumnezeu milostiv si binevoitor, încet la mânie, bogat în îndurare si adevar, care pastreaza îndurarea pentru mii [de generatii], care rabda greseala, razvratirea si pacatul, dar nu lasa sa treaca nimic (...) Iar Moise s-a plecat degraba la pamânt si s-a închinat" (Ex 33,18-34,8 passim).

Acestei scene îi face ecou, peste câteva secole, la alt nivel, teofania catre profetul Ilie. Acesta, deprimat, îsi asteapta moartea. Dumnezeu îl hraneste si îl încurajeaza. Atunci Ilie se scoala, dar, înainte de se înapoia sa-si continue misiunea, merge la Horeb: un drum în cautarea radacinilor. Intra în pestera, iar Dumnezeu îi spune ca i se va arata:

Ilie s-a sculat, a mâncat si a baut si a mers întarit de acea hrana patruzeci de zile si patruzeci de nopti pâna la muntele lui Dumnezeu, Horeb. A intrat în pestera si a înnoptat acolo (...) Domnul i-a zis: Iesi si stai pe munte, în fata Domnului: iata, Domnul va trece. O vijelie mare si puternica va zgudui muntii si va despica stâncile în fata Domnului, dar nu va fi în vijelie Domnul. Dupa vijelie - cutremur, dar nu va fi în cutremur Domnul. Iar dupa cutremur - foc, dar nu va fi în foc Domnul. Iar dupa foc, glasul unei adieri line (1Rg 19,8-12).

Sau, cum spun unii exegeti ca s-ar traduce mai exact: freamatul unei taceri. Acolo era Domnul...

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/omul.asp?idmis=3
Vă rugăm să respectați drepturile de autor