www.profamilia.ro /omul.asp?viciile=11
 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior AVARITIA

2. Avarul, închinator la idoli

"Când Dumnezeu vrea sa pedepseasca pe cineva, mai întâi îi ia mintile". Dramaturgul rus Gogol, scriind aceste cuvinte în piesa sa Revizorul, de fapt asternea pe hârtie o concluzie la care lumea ajunsese cu câteva milenii mai înainte. La drept vorbind, nu Dumnezeu, ci însusi omul îsi ia mintile atunci când se lasa stapânit de o patima, de un viciu, indiferent care este aceasta patima, acest viciu.

Spuneam în meditatia precedenta ca avaritia tine de patologic, de dementa; o boala pe care omul si-o face singur, cu mâna lui. Pierderea judecatii se manifesta la avar mai ales prin faptul ca cu cât îmbatrâneste, cu atât mai mult se straduieste sa strânga la ciorap bani albi pentru zile negre, ca sa aiba de la ce se certa mostenitorii dupa moartea lui.

Dar patima zgârceniei nu duce numai la scleroza mintii, ci si la scleroza inimii (sclerocardia, cum spuneau grecii: pietrificarea, atrofierea inimii, pierderea oricarui sentiment de mila, de iubire, de omenie). Aceste doua afectiuni, a mintii si a inimii, apar la toti avarii pe care îi prezinta comediile scrise în toate timpurile: de la Dyscolos al lui Menandru la greci si la Euclion al lui Plaut din piesa Aulularia (= oala cu bani) la latini în antichitate, pâna la Harpagon din piesa Avarul a lui Moli?re si pâna la Hagi Tudose al nostru în timpurile moderne; toti sunt oameni bolnavi la minte si la inima.

Euclion, batrânul avar al lui Plaut, prefera sa-si lase fata nemaritata, decât sa se atinga de banii din oala pe care o îngropase în pamânt, sa-i faca zestre. "Unde e comoara ta, acolo este si inima ta", spune Isus în Evanghelie. Aceste cuvinte le spusese cu 200 de ani înaintea lui Isus, avarul lui Plaut. Dupa ce a cersit în piata ca sa nu-l banuiasca cineva ca este bogat, batrânul avar se întoarce acasa zicând: "Acum ma grabesc spre casa. Eu sunt aici, dar inima mea este acolo" (adica în casa unde era îngropata comoara).

Avarii tin la viata. Statisticile ne arata ca avarii nu se sinucid. Cazul lui Iuda este o exceptie absolut inexplicabila. Dar când e vorba sa aleaga între viata si bani, prefera banii. O realitate pe care anticii o ilustrau prin mitul lui Midas. Midas era regele avar, care a obtinut de la zei ca tot ce atinge cu mâna sa se transforme în aur. Cum si mâncarea pe care o atingea se transforma în aur, în cele din urma a murit de foame.

A ramas celebru în istorie cazul relatat de Valerius Maximus. În timp ce Hanibal asedia orasul Preneste, a izbucnit în cetate o foamete cumplita. Un avar, care nu avea nimic de mâncare, a prins un sobolan. Cum i se oferea pe el o suta de dinari - salariul pe o jumatate de an - l-a vândut. El a murit de foame, pe când cel care l-a cumparat cu un pret atât de mare si-a salvat viata.

Avarul gândeste totul în termeni de câstig, de profit, de bani. Calculeaza, chibzuieste cu grija si nu se angajeaza la nimic, nu înfaptuieste nimic, nu cheltuieste nimic din energiile sale, din timpul sau, din talentele, din stiinta sa, daca nu este sigur ca-i iese ceva.

În Pompeiul antic acoperit de lava Vezuviului, când s-au facut sapaturi, s-a descoperit o coloana funerara pe care erau scrise aceste cuvinte: "Aici zace Euclion, om exceptional de înzestrat care, obosit de a mai risipi în vânt comoara pretioasa a propriei întelepciuni, într-o zi a hotarât sa-si sigileze buzele si n-a mai rostit o vorba pâna ce a murit". Ati retinut numele celui îngropat acolo: Euclion, avarul din piesa lui Plaut.

A ramas proverbiala avaritia genialului pictor italian, Giotto, a carui pofta de bani nimeni nu i-o putea potoli. Obsedat si consumat de patima banului, a ajuns pâna acolo ca a practicat camata, lucru interzis cu desavârsire crestinilor la vremea aceea. Desi lenes din fire, lucra zi si noapte ca sa câstige bani. Într-o zi, când se afla la Padova si picta celebrele fresce care pot fi vazute si astazi în capela Scrovegni, unul dintre cei care îl angajasera îi zice:

- Maestre, dumneata care esti atât de priceput în a picta chipuri de oameni, de ce nu-ti pictezi niciodata propriul chip?

- Daca as sti ca din asta pot scoate bani pentru a cumpara case si mosii, mi-as picta nu un portret, ci o mie, raspunde Giotto. Ar fi lucrul cel mai usor de pe lume pentru mine; dat fiind ca modelul îl cunosc pe de rost, nu m-as obosi prea mult sa-l reproduc. Dar chipul meu nu intereseaza pe nimeni si de aceea nu-l pictez, ca sa nu-l gasesc apoi mucegaind în atelierul meu.

- Si daca eu l-as comanda?, întreaba celalalt.

- Va raspund ca ma aflu aici spre a va servi, raspunde Giotto, fiindca cine plateste are dreptul sa fie servit dupa propriile dorinte.

Si asa genialul artist, pentru prima si unica data, si-a pictat propriul chip care se poate vedea printre numeroasele figuri în frescele din capela Scrovegni. Altfel, figura lui ar fi ramas necunoscuta pentru posteritate.

Unul dintre cei mai mari poeti români ai secolului nostru îsi vindea propria celebritate pe bani. Cum ajunsese foarte cunoscut, multa lume dorea sa-l vada si sa vorbeasca cu el. Atunci a pus o taxa: oricine platea suma respectiva de bani, putea sa intre la el si sa-l priveasca cinci minute. Atâta dura audienta.

Daca, analizat clinic, avarul e un caz patologic, un maniac, un nebun, analizat din punct de vedere crestin, cazul e mult mai tragic: avarul este un idolatru. Diagnosticul îl pune sfântul apostol Paul, când le scrie efesenilor: "Stiti bine ca... nici un lacom de avere, care este un închinator la idoli, n-are parte de mostenire în împaratia lui Cristos si a lui Dumnezeu" (Ef 5,5). Iar colosenilor: "Omorâti madularele voastre pamântesti: desfrânarea, necuratia, patima, pofta cea rea si lacomia care este o închinare la idoli" (Col 3,5).

Blaise Pascal explica astfel cuvintele sfântului Paul:

Evreii carnali se situeaza la mijloc, între crestini si pagâni. Pagânii nu-l cunosc pe Dumnezeu si nu iubesc decât pamântul. Evreii îl cunosc pe Dumnezeul cel adevarat si nu iubesc decât pamântul. Crestinii îl cunosc pe Dumnezeul cel adevarat si nu iubesc câtusi de putin pamântul. Evreii si pagânii iubesc aceleasi bunuri. Evreii si crestinii îl cunosc pe acelasi Dumnezeu.

Crestinii care nu-l cunosc pe Dumnezeu sunt pagâni practici, iar cei care îl cunosc pe Dumnezeu, dar nu iubesc decât pamântul sunt mai mult evrei decât crestini.

Lucru straniu, batrânetea nu face decât sa creasca acest viciu. Avarii sunt la fel de lipsiti de minte ca si calatorul care, cu cât se apropie mai mult de sfârsitul drumului, cu atât îsi aduna mai multe provizii. Ei uita ca nu iau cu dânsii, dincolo, bogatiile, ci numai pacatele pe care le savârsesc, adunând bogatii. Ce nebunie, sa lasi aici, pe pamânt, profitul si sa duci cu tine numai paguba; sa lasi altora placerea si sa iei cu tine chinul si suferinta; sa faci atâta caz de bunurile acestei lumi care trece si sa nu te îngrijesti de sufletul care este nemuritor! Îi scrie apostolul Paul ucenicului sau Timotei:

Noi n-am adus nimic în lume si nici nu putem sa luam cu noi nimic din ea. Asadar, daca avem cu ce sa ne hranim si cu ce sa ne îmbracam, ne va fi de ajuns. Cei ce vor sa se îmbogateasca, dimpotriva, cad în ispita, în latul Satanei si în multe pofte nesabuite si vatamatoare care îi scufunda pe oameni în prapad si pierzare. Caci iubirea de bani este radacina tuturor relelor (1Tim 6,7-10).

Pentru a nu cadea în pacatul avaritiei, sa ne îndreptam privirea spre ieslea din Betleem în care zace cel care, dupa cuvântul sfântului Paul, desi era bogat, s-a facut sarac pentru noi, pentru ca prin saracia lui noi sa ne îmbogatim (cf. 2Cor 8,9) si sa spunem cu Charles de Foucauld: Doamne, "nu stiu daca este cineva care sa te poata contempla în pestera [din Betleem] si sa mai ramâna bogat; eu unul nu pot".

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/omul.asp?viciile=11
Vă rugăm să respectați drepturile de autor