www.profamilia.ro /porunci.asp?decalog=04
 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureoti

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA I

Eu sunt Domnul Dumnezeul tau.
Sa nu ai alti dumnezei în afara de mine.
Sa nu-ti faci chip cioplit
casa te închini lui.

"Eu sunt Domnul Dumnezeul tau"

Primele trei porunci ale Decalogului scrise pe prima tabla de piatra, întrucât se refera la Dumnezeu, pot fi sintetizate în cuvintele lui Isus: "Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, din toata inima ta, din tot sufletul tau si din tot cugetul tau. Aceasta este cea dintâi si cea mai mare porunca" (Mt 22,37-38). Iar sinteza celorlalte sapte porunci scrise pe a doua tabla de piatra, care se refera la aproapele, o avem în cuvintele pe care Isus le rosteste în continuare: "Iar a doua (porunca), asemenea ei (celei dintâi), este: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti! În aceste porunci se cuprinde toata Legea si Profetii" (Mt 22,39-40).

Dupa cum cele doua porunci ale lui Isus care exprima o singura iubire sunt de nedespartit, de nedespartit sunt si cele doua table ale unicului Decalog. Ordinea prioritatilor e clara: Dumnezeu, apoi omul. Si nu numai ca ultimele sapte porunci decurg din primele trei, dar trebuie sa spunem ca ultimele noua porunci emana din prima porunca: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tau".

Un sociolog francez, Jean Stoetzel, a facut în anul 1981 o ancheta asupra religiozitatii în noua tari din Europa. Rezultatele anchetei prezentate în cartea sa "Valorile timpului de fata" arata, printre altele, ca în mentalitatea europenilor, ordinea prioritatii în ceea ce priveste poruncile Decalogului e cu totul alta decât cea pe care ne-o prezinta Biblia. Pentru cei mai multi, primele trei porunci nu conteaza nimic sau aproape nimic. Sunt luate în considerare ultimele sapte. În ordine: pe primul loc se situeaza porunca a cincea: Sa nu ucizi; exclus fiind avortul care nu intra în nici o porunca. Pe locul doi, porunca a saptea: Sa nu furi. Pe locul trei, porunca a patra: Sa-ti respecti parintii. Pe urmatorul loc porunca a opta: Sa nu marturisesti strâmb. Apoi a zecea: Sa nu doresti lucrurile aproapelui. Pe ultimele locuri poruncile a sasea si a noua: Sa nu faci fapte necurate; Sa nu doresti femeia aproapelui tau.

"Eu sunt Domnul Dumnezeul tau". Porunca întâi a lui Dumnezeu ne atrage atentia mai presus de toate asupra celei mai grave probleme a timpurilor noastre, problema nemaiîntâlnita nicicând în istoria omenirii: ateismul, ateismul în masa. E însusi Conciliul cel care trage semnalul de alarma când afirma: "Multi dintre contemporanii nostri nu percep în nici un fel legatura intima si vitala cu Dumnezeu, sau o resping în mod explicit, asa încât ateismul se numara printre cele mai grave aspecte ale timpului nostru" (GS 19).

Credinta în Dumnezeu este un dar, o comoara pe care ne-o da Dumnezeu, dar o comoara pe care omul trebuie sa o caute si sa o dezgroape. Acest lucru îl ilustreaza Mircea Eliade prin anecdota pe care o gasim în cartea sa "Mituri, vise si mistere":

"Evlaviosul rabin Eisik din Cracovia a avut un vis în care i se poruncea sa mearga la Praga unde, sub marele pod care duce la castelul regal, va gasi o comoara ascunsa. Visul s-a repetat de trei ori si rabinul a decis sa plece. Ajuns la Praga, a gasit podul, dar cum era pazit zi si noapte de santinele, Eisik nu a îndraznit sa sape. Fiindca continua sa dea târcoale podului, a atras atentia capitanului garzii care l-a întrebat cu amabilitate daca pierduse ceva. Cu toata simplitatea rabinul i-a povestit visul. Ofiterul a izbucnit în râs: «Ah! sarmanul de tine!, i-a zis, tu ti-ai tocit pingelele facând atâta drum pur si simplu pentru un vis? Oare un om cu capul pe umeri crede într-un vis?» Dar si ofiterul auzise un glas care îi spunea în vis: «Îmi vorbea din Cracovia, îi marturiseste rabinului, si îmi poruncea sa merg acolo si sa caut o comoara pretioasa în casa unui rabin cu numele de Eisik, Eisik fiul lui Iekel. Ar fi trebuit sa descopar comoara într-un ungher prafuit unde era îngropata îndaratul sobei». Dar ofiterul nu a dat crezare glasului auzit de mai multe ori în vis, era un om cu capul pe umeri. Rabinul s-a înclinat profund si s-a grabit sa se întoarca la Cracovia. A sapat în ungherul parasit al casei si a descoperi comoara care a pus capat saraciei sale".

Unde e ascunsa aceasta comoara? Unde îl descoperim pe Dumnezeu? În cele doua locuri spre care, privind, filosoful Kant era cuprins de uimire si respect: în cerul înstelat de deasupra noastra si în legea morala dinlauntrul nostru, în Decalogul sapat de Creator în inima noastra. Cuvinte lasate de filosoful german sa fie scrise pe mormântul sau dupa moarte.

Mai întâi cerul înstelat, armonia cosmica, miliardele de corpuri ceresti care se misca dupa legi precise si care reclama neaparat un Legislator.

La Congresul international medical tinut în Vatican zilele trecute (28-30 noiembrie 1996) Dr. Ermanno Pavesi, profesor la doua universitati din Germania si Elvetia, a facut o extrem de interesanta si documentata expunere intitulata "Inteligenta universului" în care a aratat clar ca, potrivit calculelor riguros stiintifice, este absolut exclus ca universul sa aiba ca explicatie a functionarii sale hazardul, întâmplarea: universul nu se explica fara o inteligenta care sa-l fi proiectat, sa-l fi programat.

Într-una din poeziile sale Charles Péguy pune pe buzele lui Dumnezeu aceste cuvinte:

"Credinta (zice Domnul) nu ma mira. Eu stralucesc atât de puternic în creatia mea - în soare, în luna si în stele, în astrii firmamentului si în pestii marii -, încât, pentru a nu crede e necesar ca acei sarmani oameni (ateii) sa se siluiasca, sa se tortureze, sa se chinuiasca, sa se împotriveasca lor însisi. Sa se întepeneasca. Sa mearga de-a'ndaratalea" (Porticul misterului celei de a doua virtuti).

În al doilea rând, pe Dumnezeu îl descoperim în noi însine, în acest cosmos interior pe care putini oameni îl exploreaza.

"Într-o buna zi lui Dumnezeu i s-a facut sila de oameni. Prea îi rodeau urechile cerându-i necontenit tot felul de nimicuri si de lucruri stupide. Si atunci a hotarât sa se ascunda pentru putin timp. I-a chemat pe toti sfetnicii sai si i-a întrebat: «Unde trebuie sa ma ascund? Care e locul cel mai potrivit?» «Pe piscul celui mai înalt munte de pe pamânt», i-au raspuns unii. «Nu, ascunde-te în adâncul marii, acolo nimeni nu te va gasi», i-au raspuns altii. «Ascunde-te pe partea întunecoasa a lunii, acesta e locul cel mai bun. Cine va reusi sa te gaseasca acolo?», si-au dat cu parerea altii. Atunci Dumnezeu s-a îndreptat catre îngerul sau cel mai inteligent si l-a întrebat: «Tu ce ma sfatuiesti? Unde sa ma ascund?» Îngerul inteligent i-a raspuns zâmbind: «Ascunde-te în inima omului! E singurul loc unde oamenii nu merg!»" (Anthony de Mello).

La Conciliul I din Vatican s-a definit: "Dumnezeu, începutul si sfârsitul tuturor lucrurilor poate fi cunoscut în mod sigur cu lumina naturala a mintii omenesti prin intermediul lucrurilor create" (Ses. III, cap. 2).

Si atunci cum se explica ateismul? De fapt, în general, nu e vorba de un ateism în adevaratul înteles al cuvântului. Nu e vorba de un act al mintii, ci de un act al vointei prin care Dumnezeu este refuzat: Doamne, tu existi, dar nu am nevoie de tine. Iata rugaciunea ateului. E rugaciunea blasfema cântata de celebrul cântaret francez Jacques Prévert: "Tatal nostru care esti în ceruri, ramâi acolo unde esti".

Ateismul este de fapt idolatrie. Omul se autoidolatrizeaza luând locul lui Dumnezeu. Pacat luciferic pe care modernii îl numesc umanism ateu despre care Conciliul vorbeste astfel: "omul îsi este siesi scop, se declara singurul fauritor si creator al propriei istorii" (GS 20).

Aceasta atitudine de autonomie luciferica, absoluta a creaturii care ia locul Creatorului apare în special în timpurile noastre în marxism si existentialism. Pentru marxisti omul se realizeaza ca om recuperându-si substanta divina înstrainata si pusa în Dumnezeu: cu cât omul pune mai mult în Dumnezeu, cu atât mai mult se goleste pe sine. Numai un om sarac are un Dumnezeu bogat. Iar J. P. Sartre, existentialistul, punea pe buzele unui personaj din romanul sau "Mustele" aceste cuvinte: "Nu mai e nimic în cer, nici bine nici rau, nici cineva care sa-mi dea ordine".

Pe Dumnezeu îl descoperim cu mintea noastra: dar aceasta e filosofie si nu credinta. Credinta apare atunci când îl acceptam pe Dumnezeul revelat noua în Cristos. Un mare numar de atei nu-l resping pe Dumnezeul adevarat, ci un idol, adica pe dumnezeul imaginat si faurit de mintea lor, dupa chipul si asemanarea lor.

Or, Dumnezeul adevarat, descoperit de Cristos este, cum se exprima D. Bonhoeffer un "Dumnezeu care se lasa izgonit din lume, pe cruce, un Dumnezeu neputincios si slab în lume care asa si numai asa ramâne cu noi si ne ajuta... Aici se afla diferenta hotarâtoare fata de toate celelalte religii ale lumii. Simtul religios al omului îl împinge, la nevoie, catre puterea lui Dumnezeu în lume, Dumnezeu este Deus ex machina. Biblia îi împinge pe oameni catre neputinta si suferinta lui Dumnezeu: numai un Dumnezeu care sufera ne poate veni în ajutor".

Sfântul Augustin ne descrie cum Dumnezeu l-a eliberat de idolii mintii sale în momentul când i-a dat harul credintei: "Când, fara sa-mi dau seama, mi-ai luat capul în bratele tale si mi-ai închis ochii ca sa nu mai vad lucrurile desarte, nesabuinta mea a disparut. M-am trezit în tine si te-am vazut, infinit dar diferit, o vedenie ce nu venea de la carne" (Conf 7,14).

În sfârsit, sa fim constienti ca o anumita raspundere pentru fenomenul ateismului o putem avea noi însine, caci în geneza si raspândirea ateismului, ne spune iarasi Conciliul: "credinciosii pot avea un rol deloc neglijabil, în masura în care prin neglijarea educarii credintei sau prin prezentarea falsa a doctrinei sau chiar prin deficientele vietii lor religioase, morale si sociale se poate spune ca mai degraba acopera decât descopera adevaratul chip al lui Dumnezeu si al religiei" (GS 19).

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/porunci.asp?decalog=04
Vă rugăm să respectați drepturile de autor