www.profamilia.ro /porunci.asp?decalog=07
 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureoti

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA I

Eu sunt Domnul Dumnezeul tau.
Sa nu ai alti dumnezei în afara de mine.
Sa nu-ti faci chip cioplit
casa te închini lui.

Idolii mintii

Ne oprim în aceasta meditatie asupra altei categorii de chipuri cioplite. Cioplite nu în lemn, nici în piatra. E vorba de chipurile cioplite ale mintii, de idolii turnati în tiparele mintii omenesti.

Apostolul Pavel, scriind Romanilor despre idolatria pagânilor, spune ca acestia "s-au falit ca sunt întelepti si au înnebunit. Au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-un chip care seamana cu omul muritor, cu pasari, cu dobitoace cu patru picioare si târâtoare" (Rom 1,22-23). Gasim în acest text o aluzie indirecta la descrierea creatiei (Gen 1,26-27) unde ni se spune ca Dumnezeu l-a facut pe om dupa chipul si asemanarea sa. Pagânii, dimpotriva, l-au facut pe Dumnezeu cel nemuritor dupa chipul omului muritor. Cu alte cuvinte, în idolatrie e o inversare de roluri: daca Dumnezeu l-a facut pe om dupa chipul sau, omul îl face pe Dumnezeu dupa chipul sau.

Are dreptate Xenofan, filosoful antic, când scrie: "Daca boii si caii si leii ar avea mâini si ar putea sa picteze si sa faca cu mâinile lor operele pe care le fac oamenii, caii i-ar picta pe zei dupa chipul cailor, boii dupa chipul boilor si le-ar da trupurile pe care le au ei însisi". Adauga filosoful: "Este un Dumnezeu mai presus de toti zeii si de toti oamenii: forma si gândirea lui nu au nimic comun cu forma si gândirea oamenilor".

Ideea de Dumnezeu, imaginea, chipul lui Dumnezeu turnat în tiparul mintii se poate usor transforma în idol. Scrie Sf. Grigore Nisenul: "Cine si-a facut o idee cu privire la natura divina pe baza rationamentului mintii sale si-a construit un idol al lui Dumnezeu, nu l-a înteles pe Dumnezeu".

Cuvântul idol (eidolon) si cuvântul idee (eidola) au aceeasi etimologie în limba greaca. Idolii sunt niste imagini vizibile care se interpun între închinatori si fortele supranaturale invizibile. Ideile sunt si ele imagini ale mintii care se interpun între omul care gândeste si realitatile ideate sau imaginate. Care este deosebirea între Dumnezeul adevarat si unic si idoli? Dumnezeu este viu, idolii sunt morti, lipsiti de viata. "Eu sunt cel care sunt" - asa îsi defineste Dumnezeu identitatea. Idolii sunt desertaciune, adica nimic. Cum spune psalmistul: "Idolii sunt lor sunt argint si aur, facuti de mâini omenesti. Au gura, dar nu vorbesc, au ochi, dar nu vad, au urechi, dar nu aud, au nas dar nu miroase, au mâini, dar nu pipaie, au picioare, dar nu merg, nu scot nici un sunet din gâtlejul lor" (Ps 115,4-7). Între Dumnezeul cel viu si ideea despre Dumnezeu este deosebirea dintre apa si formula chimica a apei, H2O. Apa îti potoleste setea, formula apei nu. Când ideea despre Dumnezeu se desparte de Dumnezeul cel viu si datator de viata, devine un idol mort, un zid care ne separa de Dumnezeu.

Pentru a întelege mai bine acest lucru, sa ne imaginam ca un rege accepta sa pozeze în fata unui pictor care îi pune pe pânza chipul. Dar pe masura ce trasaturile chipului se astern pe pânza, artistul este din ce în ce mai încântat de lucrarea mâinilor sale. Când termina de pictat este atât de entuziasmat, încât uita de rege, îi întoarce spatele si merge sa le arate tabloul ucenicilor sai. Acestia fac copii, modificând chipul potrivit cu stilul si gustul fiecaruia. Dupa aceste copii se fac alte copii. Acum tabloul regelui e în toate ungherele, dar nu mai are nimic de a face cu regele viu si adevarat. Aceasta comparatie ilustreaza soarta imaginii lui Dumnezeu faurita de filosofi în timpurile moderne, începând cu Cartesiu. Sfântul Pavel zicea ca în Dumnezeul cel viu "noi traim, ne miscam si existam" (Fapte 17,28). Cartesiu porneste de la ideea lui Dumnezeu, celebra idee a lui Dumnezeu înnascuta omului. Dupa Cartesiu este Dumnezeu cel care traieste, se misca si exista în mintea omului. Aceasta idee, aceasta imagine a lui Dumnezeu a fost copiata si recopiata, a trecut prin filosofia lui Kant, prin dialectica lui Hegel pâna ce s-a dizolvat în ateismul filosofilor din secolul trecut si din secolul nostru. Aceasta este soarta dumnezeului filosofilor, despre care vorbeste Pascal, dumnezeul teistilor, al rationalistilor, al iluministilor, al masonilor, un Dumnezeu care nu mai este Dumnezeul cel viu, Dumnezeul lui Abraham, al lui Isac, al lui Iacob, adica Dumnezeul revelatiei biblice.

Ca si în cazul pagânilor Sfântului Pavel care au schimbat chipul Dumnezeului nemuritor cu chipul omului muritor, idolul fiind o proiectie a omului asupra lui Dumnezeu, idolatrul devine autolatru, îsi adora propriul chip, propria imagine. Omul modern, observa Charle Peguy, se adora pe sine sub chipul lui Dumnezeu. I se întâmpla lui Dumnezeu ceea ce i s-a întâmplat batrânului rege din tragedia lui Shakespeare, Macbeth. Regele e primit în castel cu toate onorurile. Odata intrat înauntru, portile sunt încuiate, puntile de legatura cu exteriorul ridicate, neînarmat si fara escorta, regele este eliminat iar Macbeth i-a locul regelui sau. Asa se substituie omul Dumnezeului celui adevarat.

Din cele spuse pâna acum nu as vrea sa se traga concluzia gresita ca, atunci când e vorba de cunoasterea lui Dumnezeu, mintea omeneasca trebuie blocata. Dupa harul lui Dumnezeu, capacitatea de a judeca, de a concepe idei, este tot ce are omul mai pretios. Eliminarea judecatii în cunoasterea lui Dumnezeu se numeste fideism, iar fidesimul este condamnat de Biserica. E vorba de a a ne subordona cunoasterea naturala a lui Dumnezeu cunoasterii supranaturale pe care Dumnezeu ne-o ofera prin revelatie si prin harul sau pentru ca Dumnezeul nostru sa nu fie un idol mort al mintii omenesti, ci sa fie Dumnezeul cel viu al lui Abraham, al lui Isac si al lui Iacob.

Pentru crestinii obisnuiti, care nu se ocupa prea mult cu studiile filosofice si teologice, acest pericol nu e prea mare. În schimb pericolul mare este pentru studentii în teologie, pentru teologii de profesie, pentru preoti, ca sa-l înlocuiasca pe Dumnezeul cel viu cu un idol produs de mintea lor. Oamenii lui Dumnezeu sunt cei mai expusi sa ramâna fara Dumnezeu si nimic nu este mai de plâns, spune un autor antic, Diodoc din Foticeea, decât gândul ca cel care cerceteaza lucrurile lui Dumnezeu, sa ramâna fara Dumnezeu.

Pentru a evita o asemenea situatie trei lucruri sunt necesare. Primul: umilinta intelectuala. Mintea omeneasca limitata si supusa greselii sa accepte cuvântul lui Dumnezeu, revelatia sa. Dumnezeu se descopera celor mici: "Te preamaresc pe Tine Tata, Stapânul cerului si al pamântului ca ai ascuns acestea celor întelepti si le-ai descoperit celor mici" (Mt 11,25). Orgoliul intelectual a dus treptat-treptat la pierderea lui Dumnezeu în timpurile noastre. Lessing, iluministul, scria: "Daca Dumnezeu ar tine strâns în mâna sa dreapta tot adevarul iar în stânga numai aspiratia vesnic vie spre adevar, si mi-ar zice: «Alege!», chiar daca ar trebui sa gresesc mereu, o vesnicie as îngenunchea în fata mâinii stângi si as zice: «Aceasta, Tata! Adevarul pur îti apartine, fara îndoiala, numai tie»". Dupa ce Dumnezeu s-a umilit luând chip de sclav, omul nu mai are dreptul sa fie orgolios. Primilor eretici, gnosticilor, care nu-l acceptau pe Dumnezeul revelatiei, un Dumnezeu care sufera, fiindca nu intra în schemele lor filosofice, Tertulian le scria: "Daca vreti neaparat sa aveti un Dumnezeu invizibil, imperturbabil si linistit, ei bine, retineti ca acesta este Tatal, Dumnezeul filosofilor, spre a spune asa, si puneti pe seama Fiului întrupat sau pe punctul de a se întrupa tot ce vi se pare nedemn de Dumnezeu".

În al doilea rând, daca vrem sa fim în contact permanent cu Dumnezeul cel viu si nu cu un chip cioplit fara de viata al mintii noastre, sa nu neglijam rolul si actiunea Duhului Sfânt în viata noastra. "E Duhul cel care da viata, scrie Sfântul Ioan, carnea nu ajuta la nimic" (In 6,63). Iar apostolul Pavel: "Nimeni nu a putut cunoaste tainele lui Dumnezeu, afara de Duhul lui Dumnezeu" (1Cor 2,11), afara de "Duhul Dumnezeului celui viu" (2Cor 3,3). "Daca îl înlaturam pe Duhul Sfânt, scrie Sfântul Grigore Nisenul, ceea ce ramâne nu mai este Dumnezeul cel viu, ci cadavrul lui", iar îngerii din zorii zilei învierii ne întreaba si pe noi: "De ce îl cautati pe cel viu printre cei morti?" (Lc 24,5)).

În sfârsit, în cunoasterea lui Dumnezeu nu ajung cercetarile, rationamentele, studiile despre Dumnezeu. E necesara rugaciunea pentru a ne tine în contact viu si personal cu Dumnezeul cel viu. Cine nu se roaga, cine nu traieste intens viata sacramentala, poate fi savant, poate face discursuri, predici, emisiuni, poate scrie carti teologice savante, dar nu ofera altora decât ideile sale, surogate ale lui Dumnezeu si nu pe Dumnezeul cel viu. Teologia lui e ideologie sau idiologie. E un lucru formulat perfect de Evagriu în secolul al IV-lea: "Daca esti teolog, te vei ruga cu adevarat si daca te rogi cu adevarat vei fi teolog".

Iata, în încheiere, rugaciunea pe care o rostea Sfântul Toma de Aquino înainte de a începe studiul:

"Dumnezeule îndurator, te rog, ajuta-ma sa doresc cu înfocare ceea ce îti este placut tie, sa cercetez cu prudenta, sa descopar fara greseala si ceea ce descopar sa pun în practica cu fervoare. Spre lauda si marirea numelui tau. Amin."

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/porunci.asp?decalog=07
Vă rugăm să respectați drepturile de autor