www.profamilia.ro /porunci.asp?decalog=10
 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureoti

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA I

Eu sunt Domnul Dumnezeul tau.
Sa nu ai alti dumnezei în afara de mine.
Sa nu-ti faci chip cioplit
casa te închini lui.

Adoratie si jertfa

Catehismul Bisericii Catolice noteaza cu privire la adoratie: "Adoratia este actul principal al virtutii religiei. A-l adora pe Dumnezeu înseamna a-l recunoaste ca Dumnezeu, Creatorul si Mântuitorul, Domnul si Stapânul a tot ce exista, Iubirea nemarginita si înduratoare. A-l adora pe Dumnezeu înseamna a recunoaste, în respect si supunere absoluta, «nimicnicia creaturii» care nu exista decât prin Dumnezeu. A-l adora pe Dumnezeu înseamna a-l lauda, a-l preamari si a se smeri pe sine, ca Maria în Magnificat... Adorarea Dumnezeului unic îl elibereaza pe om de închiderea în sine, de sclavia pacatului si de idolatria lumii" (2096-2097).

Pagânii Sfântului Pavel, pentru care Apostolul nu gaseste scuza, au cazut în idolatrie si în sclavia pacatului tocmai fiindca nu l-au adorat pe Dumnezeu care li s-a facut cunoscut si nu i-au adus slava. Asadar, a-l adora pe Dumnezeu înseamna a te smeri si a-ti recunoaste nimicnicia. În aceasta privinta Kierkegaard scrie niste cuvinte admirabile: "Omul, al carui trup sta ridicat catre cer, este o fiinta care adora. Pozitia lui verticala este semnul care îl deosebeste de celelalte animale, dar capacitatea lui de a se arunca la pamânt în adoratie e o caracteristica si mai înalta înca. Gloria lui suprema consta în a fi un nimic care adora. Unii considera asemanarea cu Dumnezeu în puterea de a domina. Dar omul nu e asemenea lui Dumnezeu dominând ca Dumnezeu. Asemanarea se gaseste într-o deosebire infinita. Ma explic: omul si Dumnezeu se aseamana într-un raport nu direct, ci invers proportional. Pentru ca între ei sa fie asemanare e necesar ca Dumnezeu sa devina obiect de adoratie eterna si omniprezenta, iar omul sa devina o creatura care adora fara încetare. Daca omul pretinde sa devina asemenea lui Dumnezeu dominând, el uita de Dumnezeu si, odata disparut Dumnezeu, o face, în absenta lui, pe suveranul. Tocmai acesta este pagânismul: viata omului lipsit de Dumnezeu" (Discursuri edificatoare). Iar în spatiul lasat gol de Dumnezeu intra idolii.

Daca Dumnezeu ne cere adoratie, adica ne cere sa ne smerim recunoscând ca suntem nimic, în acest caz nu este el un tiran "oriental însetat de onoruri în tronul sau, ceresc" asa cum afirma Nietzsche? Nu, caci la drept vorbind, Dumnezeu nici nu are nevoie de adoratia noastra. Spunem la una din prefetele liturghiei: "Cu umilinta recunoastem ca tu nu ai nevoie de preamarirea noastra, dar credem ca este un mare dar al tau ca sa-ti aratam recunostinta caci, desi lauda pe care ti-o aducem nu adauga nimic maiestatii tale nemarginite, ea ne obtine harul mântuirii".

Dumnezeu, spune Sfântul Augustin, e fericit si ne face fericiti. Daca ne-a creat dupa chipul si asemanarea sa, înseamna ca vrea sa fim fericiti ca si el. Si daca ne asemanam cu Dumnezeu în raport invers proportional, cum zice Kierkegaard, înseamna ca beneficiarul adoratiei care înseamna smerenie si aruncare cu fata la pamânt - termenul biblic pentru a adora în limba greaca e proskyneo, adica a se arunca cu fata la pamânt - e omul. Bucuria sfintilor, pe pamânt si mai ales în cer, e aceea de a-l adora pe Dumnezeu.

La moartea lui B. Pascal a fost gasit un biletel cusut în interiorul hainei sale în dreptul inimii. Filosoful a purtat toata viata biletelul cu aceste cuvinte scrise într-o noapte în care a facut experienta de foc a prezentei Dumnezeului celui viu: "Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob: nu al filosofilor si al învatatilor. Certitudine. Certitudine. Sentiment. Bucurii. Pace. Dumnezeul lui Isus Cristos. Dumnezeul tau va fi Dumnezeul meu. Uitare a lumii si a toate, afara de tine. Îl gasim numai pe calea învatata de Evanghelie. Maretie a sufletului omenesc. Parinte drept, lumea nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut. Nimic sa nu ma desparta de el în veci. Bucurie, bucurie, lacrimi de bucurie".

La toate popoarele, în toate religiile, adoratia este exprimata prin aducere de jertfe. "Este drept sa i se ofere jertfe lui Dumnezeu, în semn de adoratie si de recunostinta, de implorare si de comuniune" - scrie Catehismul Bisericii Catolice (2099). Sunt doua categorii de jertfe prin care îi aducem lui Dumnezeu adoratia noastra. Mai întâi este jertfa interioara prin care sacrificam si îi oferim lui Dumnezeu eu-l propriu, autosuficienta noastra. Astfel prin credinta îi sacrificam si îi oferim lui Dumnezeu mintea noastra, prin speranta vointa noastra, prin iubire inima noastra.

Acceptând misterul, supranaturalul, revelatia lui Dumnezeu, îi aducem lui Dumnezeu omagiul, adoratia mintii.

Vizitând în februarie 1985 Peru, Sfântul Parinte Ioan Paul al II-lea a vizitat si cartierul cel mai sarac al capitalei, Lima, în care toti locuitorii traiesc în baraci. Adresându-i cuvântul de bun-venit, un tânar i-a amintit Papei marile suferinte ale poporului sau: foamea, somajul, bolile, mortalitatea infantila, exploatarea. "Si totusi, a strigat în încheiere tânarul, noi credem în Dumnezeul vietii". În aceeasi perioada de timp un medic ilustru a publicat o carte de mare succes în care afirma ca a vazut în viata lui de medic atâta suferinta - a vazut-o la altii, nu la el - încât nu poate crede în existenta lui Dumnezeu. Credinta la omul mic si smerit, necredinta la omul întelept si priceput. Necredinta e mândrie, e pretentia mintii de a întelege totul, drept care respinge misterul lui Dumnezeu. Filosofilor pagâni, remarca Sfântul Augustin, în substanta le-a lispit umilinta. De aceea nu au acceptat Întruparea Fiului lui Dumnezeu, considerând-o absurda si ridicola. La greci si la pagâni, în general, umilinta nu figura în lista virtutilor. Si daca nu se umilea omul, cum sa se umileasca Dumnezeu pâna acolo încât sa ia chipul sclavului?

Prin speranta îi jertfim lui Dumnezeu vointa noastra. Constienti de slabiciunea si neputinta vointei noastre, ne încredintam cu totul lui Dumnezeu, sperând de la el iertarea, mântuirea si ajutoarele necesare pentru a ne mântui.

Sunt doua pacate împotriva sperantei. Mai întâi e disperarea. Omul nu mai spera iertarea si mântuirea personala. E pacatul lui Iuda. Pacatul lui de disperare, îsi da cu parerea Sfântul Augustin, a fost mult mai grav decât pacatul de a-l fi vândut pe Cristos. Iar la extremitatea cealalta este pacatul prezumptiei; supraaprecierea capacitatilor tale: ca poti sa fii bun si sa te mântuiesti cu puterile tale, ca poti sa eviti pacatul, desi te expui pericolului,sfidând cuvântul lui Dumnezeu care spune clar ca cine iubeste pericolul va cadea în el, de pilda, prezumptia ca poti citi orice, poti privi orice, chiar filme murdare, poti discuta cu oricine orice, si sa ramâi totusi cast, caci esti doar matur si lucrurile astea nu te afecteaza! Mândria îsi spune cuvântul atât în prezumptie cât si în disperare desi constient ca nu se poate salva cu propria vointa, omul refuza sa se arunce în bratele lui Dumnezeu.

Prin iubire îi sacrificam lui Dumnezeu inima noastra. Pe lânga pacatul urii directe împotriva lui Dumnezeu pe care îl practica cei care intra în sectele satanice, Catehismul enumara la pacatele împotriva iubirii lui Dumnezeu lâncezeala, lenea spirituala, mediocritatea care înseamna refuzul de a te lasa purtat de dinamismul iubirii. Pacatul celor nici calzi, nici reci, care provoaca greata pentru stomacul lui Dumnezeu. Pacatul celori comozi si nepasatori, minimalisti, care fac calcule meschine: asta e pacat de moarte, asta e pacat mic. E pacatul cerlo care care dramaluiesc cu grija ce-i dau lui Dumnezeu, ca sa nu-i scape prea mult. A refuza dinamismul iubirii. Adica a primi de la Dumnezeu aripi spre a zbura spre înaltimi si totusi a fi incapabil sa-ti iei zborul de la pamânt. Ca vulturul din povestea lui Anthony de Mello: "Un razboinic indian a gasit un ou de acvila pe vârful unui munte si l-a pus laolalta cu ouale de gaina pe care trebuia sa le cloceasca o closca. La vremea cuvenita, odata cu puii de gaina a iesit din gaoace si puisorul de vultur. Dupa o bucata de vreme a învatat sa cotcodaceasca, sa scurme, sa caute vermisori si sa urce cel mult pe un gard, ca toate gainile. Asa îsi petrecea viata, convins ca e o gaina si nu altceva. Era de acum batrân când, într-o zi, privind în sus a vazut ceva extraordinar. Acolo sus, în azurul nesfârsit al cerului, a vazut o pasare maiestuoasa care facea rotocoale, fara cel mai mic efort. Batrânul vultur a ramas impresionat. Se întoarce spre gaina cea mai apropiata si o întreaba: "Cine e pasare aceea?" Gaina priveste spre cer si îi raspunde: "Ah! E vulturul auriu, regele vazduhului. Dar nu te mai uita la el. Tu si cu mine suntem aici, pe pamânt". Vulturul nu a mai privit spre cer si a murit convins ca e gaina. Asa îl tratau toti. Asa a crescut, asa a trait, asa a murit" (Instructiuni de zbor pentru vulturi si gaini). E povestea vietii noastre lipsita de glorie, meschina, traita în mediocritate.

În afara de cultul interior, de adoratia dusa lui Dumnezeu prin jertfa mintii, a vointei si a inimii, porunca întâi a lui Dumnezeu ne cere cultul exterior, cultul liturgic public, ca expresie vizibila a cultului interior. Cultul exterior fara cultul interior - am vorbit despre acest lucru deja - nu e altceva decât formalism, ipocrizie, superstitie, mormânt spoit. Este ipocrizia condamnata de Isus fara menajamente la farizei. "Poporul acesta ma cinsteste cu buzele, dar inima lui este departe de mine".

Motivul pentru care se cere adoratia publica, cultul exterior, noul Catehism ni-l aminteste din nou: crestinii trebuie sa dea marturie publica pentru credinta lor. De aceea li se cere sa faca cunoscut cultul singurei religii adevarate care subzista în Biserica catolica si apostolica (cf. nr. 2105, Vatican II, Dignitatis Humanae 1). Dar mai este si un alt motiv foarte important, care nu trebuie trecut cu vederea. Adoratia interioara a crestinului e unica, neîntâlnita în nici un sistem religios. Ea este adusa lui Dumnezeu prin Cristos, îsi gaseste valoarea întrucât este inclusa în actul de adoratie adus Tatalui de Cristos. Iar adoratia, Cristos o aduce Tatalui în celebrarea cultului liturgic, în special în Euharistie. Parafrazând putin cuvintele Sfântului Augustin, adica schimbând cuvântul "se roaga" cu cuvântul "adora", putem spune ca "Isus Cristos, Domnul nostru, Fiul lui Dumnezeu e cel care adora pentru noi, cel care adora în noi, cel care este adorat de noi. Adora pentru noi întrucât este preotul nostru, adora în noi întrucât este Capul nostru, este adorat de noi întrucât este Dumnezeul nostru".

La Sfânta Liturghie sunt doua ofertorii si deci doua acte de adoratie. La prezentarea darurilor, când sacrificam si oferim mintea, vointa si inima noastra. Acesta e actul nostru de adoratie. Si al doilea, la doxologia finala, când este oferit trupul si sângele lui Cristos: este actul de adoratie al lui Cristos în care îsi gaseste plinatatea si valoarea actul nostru de adoratie. Sa fim cu bagare de seama ce sacrificam si ce oferim la primul ofertoriu, pentru ca la al doilea ofertoriu sa avem dreptul sa spunem: "Prin Cristos, cu Cristos si în Cristos, tie Dumnezeule, Tata atotputernic, în unire cu Duhul Sfânt, toata cinstea si marirea, în toti vecii vecilor. Amin".

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/porunci.asp?decalog=10
Vă rugăm să respectați drepturile de autor