www.profamilia.ro /porunci.asp?decalog=12
 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureoti

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA a II-a
Sa nu spui numele
Domnului Dumnezeului tau în zadar.

Numele lui Dumnezeu

"Sa nu spui numele Domnului, Dumnezeului tau în zadar. Caci Domnul nu va lasa nepedepsit pe cel care va lua în zadar numele lui" (Ex 20,7).

Numele, onoma în greceste. Pentru noi modernii nu are nici o importanta ce nume poarta o persoana. Oricine se poate numi oricum. E o chestie de sentiment si de moda. Pot fi nume de sfinti, pot fi nume botanice: Lacrimioara sau Viorica sau Crenguta sau Lamâita, nume zoologice: Mioara, nume astronomice: Stela sau Stelian, nume de sportivi: Eusebiu, Nadia, sau de vedete de film, sau de muzica usoara, nume de politicieni - cu ani în urma unii copii au primit la botez numele de Kennedy -, numele de Lenin si de Stalin se punea numai la câini si la cai. Cineva poate sa aiba numele de Ion sau Vasile pentru ca asa se chema si bunicul.

Dar pentru omul antic al Orientului si pentru Biblie, numele era cu totul altceva. Numele cuiva exprima esenta persoanei, se identifica cu persoana însasi. Numele exprima destinul, vocatia, misiunea omului. Si a-i schimba numele însemna a-i schimba destinul si misiunea în lume.

"Tu nu te vei mai numi Avram, ci numele tau va fi Abraham, caci te fac tatal multor neamuri" (Gen 17,5). "Sa nu mai chemi pe nevasta-ta Sarai, ci numele ei sa fie Sara. Eu o voi binecuvânta si îti voi da un fiu din ea. Da, eu o voi binecuvânta si ea va fi mama unor neamuri întregi. Chiar împarati de popoare vor iesi din ea" (Gen 17,15).

"Numele tau nu va mai fi Iacob (adica cel, care tine cu mâna calcâiul altuia), ci te vei chema Israel (cel care lupta cu Dumnezeu), caci ai luptat cu Dumnezeu si cu oamenii si ai fost biruitor" (Gen 32,28). Rahela pe când îsi dadea sufletul în chinurile nasterii "i-a dat copilului numele de Ben-Oni (fiul durerii mele), dar tatal l-a numit Beniamin (fiul dreptei)" (Gen 35,18). Simon devine Petru când primeste din partea lui Cristos misiunea de a fi piatra de temelie a Bisericii. Saul devine Pavel.

Mai mult, numele unei persoane sau al unei divinitati are proprietati si potentialitati magice. A cunoaste si a invoca numele divinitatilor însemna a-i capta forta, a o domina, a o manipula dupa bunul plac, în folosul propriu, în scopuri bune sau rele.

Si iata ca, de fapt, porunca a doua a lui Dumnezeu reia porunca întâi si o completeaza, o dezvolta sub alt unghi. Daca porunca întâi condamna folosirea magica a chipurilor cioplite devenite idoli, porunca a doua condamna folosirea magica a numelui lui Dumnezeu. Si numele lui Dumnezeu poate fi transformat într-un idol. Ca si în porunca întâi, Dumnezeu îsi apara propria libertate. Asa cum Dumnezeu nu poate fi capturat si închis într-o bucata de piatra sau de lemn cioplit, el nu poate fi capturat si închis într-o formula, într-un cuvânt, într-un nume, apoi manipulat dupa bunul plac. Ca porunca a doua interzice sa se faca din numele lui Dumnezeu un idol, rezulta si din felul cum este formulata ea. Formularea exacta este: Sa nu faci desert, van, pustiu, numele Domnului Dumnezeului tau. Aluzie directa la idoli numiti în Biblie desertaciune, pustiiciune, nimic.

Iahve, numele pe care Dumnezeu îl dezvaluie lui Moise vine, dupa interpretarea biblistilor, de la pronumele posesiv Iau sau Iahu care înseamna "al meu", subîntelegându-se prietenul meu, vecinul meu, însotitorul meu, sprijinitorul meu. Exact cum se exprima femeile la tara: "Când o sa vina al meu acasa o sa-i spun". Se întelege barbatul meu.

În cazul acesta, a invoca numele lui Dumnezeu în rugaciune înseamna a-l avea pe Dumnezeu aproape, a-l avea ca aparator, însotitor, sprijinitor. Toate rugaciunile pot fi condensate în aceasta exclamatie: "Domnul meu si Dumnezeul meu!"

Însusi Dumnezeu ne-o spune în Cartea Exodului: "În orice loc în care îmi voi aduce aminte de numele meu, voi veni la tine si te voi binecuvânta" (20,24).

Dar când devine însasi rugaciunea pacat împotriva poruncii a doua a lui Dumnezeu? Atunci când se abuzeaza de numele lui Dumnezeu, atunci când este folosit într-o maniera magica, atunci când se încearca sa se forteze mâna lui Dumnezeu, atunci când atentam la libertatea lui, atunci când încercam sa-i captam forta împotriva lui si sa o instrumentalizam impunându-i vointa noastra, dupa bunul nostru plac. Atunci când refuzam sa fim slujitorii lui Dumnezeu, încercând sa facem din el slujitorul nostru, când ne folosim de numele lui Dumnezeu pentru interese care nu au nimic de a face cu interesele lui Dumnezeu.

Câteva cazuri de invocatie magica a numelui lui Dumnezeu si de abuz în folosirea lui la rugaciune le gasim în Evanghelie. Astfel sunt cei pentru care vointa lui Dumnezeu nu conteaza nimic în viata lor. Dar Dumnezeu e bun totusi la ceva: sa le dea ceva când îi cer, sa le stea la dispozitie. "Nu cine îmi zice mie: "Doamne, Doamne", va intra în împaratia cerurilor, ci cel care face voia Tatalui meu care este în ceruri" (Mt 7,21).

Magie e rugaciunea celor care se roaga ca pagânii care cred ca forta rugaciunii consta în numarul de cuvinte pe care le rostesc si nu în iubirea de tata a lui Dumnezeu: "Când va rugati, sa nu bolborositi aceleasi vorbe, ca pagânii, carora li se pare ca, daca spun o multime de vorbe, vor fi ascultati. Sa nu va asemanati cu ei, caci Tatal vostru stie de ce aveti nevoie, mai înainte ca sa-i cereti voi" (Mt 6,7-8).

Magie este rugaciunea ipocritilor pentru care rugaciune este ocazie de exhibitionism, un simplu pretext de a se da în spectacol, de a-si etala evlavia în ochii oamenilor: "Când va rugati sa nu fiti ca fatarnicii, carora le place sa se roage stând în picioare în sinagogi si la colturile ulitelor, pentru ca sa fie vazuti de oameni. Adevar va spun, ca si-au luat rasplata. Tu însa când te rogi, intra în camera ta si roaga-te Tatalui tau care este în ascuns. Si Tatal tau care vede în ascuns te va rasplati" (Mt 6,5-6).

Tot în acest exhibitionism farizeic si gaunos intra acele celebrari si ceremonii facute cu mult fast care însa nu au nimic de a face cu slava si cu interesele lui Dumnezeu; acele liturghii pompoase care servesc ca simplu pretext de etalare a megalomaniei, a vanitatii si a ambitiilor omenesti: "ut videat Deus gloriam hominum" si nu "ut videat homines gloriam Dei" (ca sa vada Dumnezeu slava oamenilor si nu ca sa vada oamenii slava lui Dumnezeu). Si acesta e un abuz în folosirea numelui lui Dumnezeu în rugaciune. E acatul în care pot cadea foarte usor clericii si politicienii.

Abuz si instrumentalizare magica a numelui lui Dumnezeu gasim si la cei care în rugaciune cer de la Dumnezeu ceea ce pot face ei, cautând în rugaciune o solutie pentru lenea lor.

Un tânar, dornic de desavârsire, merge într-o zi pentru directiune spirituala la un batrân sufi (sufi înseamna mistic musulman). Abia intrat, tânarul spune cu însufletire: "Învatatorule, încrederea mea în Dumnezeu este atât de mare încât nici nu mi-am legat camila pe care am lasat-o afara". "Nesabuitule, îi raspunde batrânul, iesi imediat si leaga-ti camila. Nu-l deranja pe Dumnezeu cu lucruri pe care le poti face tu singur".

Dar porunca a doua nu se reduce la a abuza de numele lui Dumnezeu. Ea are o arie mai larga. Scrie Catehismul Bisericii Catolice: "Porunca a doua interzice sa se abuzeze de numele lui Dumnezeu, adica folosirea altfel decât se cuvine a numelui lui Dumnezeu, al lui Isus Cristos, al Fecioarei Maria si al celorlalti sfinti" (2146).

Asadar poate exista un cult gresit, magic al sfintilor nu numai în ce priveste imaginile dar si în ceea ce privestem folosirea numelui lor în rugaciune. Când? Atunci când îi invocam în rugaciune fara a urma viata si virtutile lor. Cautam sa le acaparam forta spre a trage profit din ea, profit material, bineînteles.

În timpuri foarte îndepartate, cu mult înainte de Prometeu, un om a descoperit secretul aprinderii focului. Dupa aceasta descoperire, si-a luat uneltele si a plecat spre nord, unde traiau, în munti, niste triburi care tremurau de frig si i-a învatat pe oameni sa aprinda focul. Mare fericire pentru acei oameni, sa se poata încalzi, sa-si poata pregati mâncarea. Dupa ce le-a descoperit acest lucru, omul s-a dus în alta parte, si apoi în alta parte, neasteptând nici un fel de recunostinta. Toata lumea era entuziasmata si omul devenea tot mai celebru si mai popular. Doi preoti, din acele tinuturi, temându-se sa nu le scada propria popularitate, l-au otravit. Ca sa nu trezeasca banuiala poporului, preotii au facu o icoana mare a acelui om, au pus-o pe altarul principal al templului, l-au declarat sfânt si au spus poporului sa-l cinsteasca si sa-l venereze pe descoperitorul focului. Cu timpul au alcatuit un ritual si o liturgie pentru venerarea lui si a uneltelor sale sfinte puse si ele pe altar ca relicve spre a fi sarutate si venerate. Zeci de ani, sute de ani s-au rugat oamenii, au venerat acel sfânt si obiectele folosite de el. Templul devenise neîncapator pentru multimea pelerinilor, dar focul nu mai exista, fiindca oamenii uitasera de mult secretul aprinderii focului.

Citind aceasta anecdota a lui Anthony de Mello ne gândim la atâtea congregatii religioase care fac eforturi mari sa-si ridice fondatorii la cinstea altarelor, sa li se aduca cult liturgic, la venereaza moastele, dar care sunt în agonie, pe cale de disparitie, fiindca focul care mistuia inima lor si pe care ei l-au aprins în lume s-a stins. Ne zbatem si noi acum si dorim din toata inima ca fericitul Ieremia si episcopul martir Anton Durcovici sa fie înaltati la cinstea altarelor, dar descoperim în noi ceva din focul iubirii de Dumnezeu si de oameni care au ars în inima lor si care i-a împins sa-si sacrifice viata pentru Dumnezeu? Avem macar o vaga dorinta de a imita sfintenia, curajul, taria de caracter si celelalte virtuti care au stralucit în viata lor?

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/porunci.asp?decalog=12
Vă rugăm să respectați drepturile de autor