www.profamilia.ro /porunci.asp?decalog=17
 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureoti

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA a III-a
Adu-ti aminte sa sfintesti
ziua Domnului.

Bucuria pascala

Ne aflam în timpul pascal, mai exact în Duminica mare, care e timpul bucuriei prin excelenta. Bucuria învierii Domnului este atât de mare încât ea nu poate fi exprimata într-o singura zi, în Duminica Pastelui, deoarece Biserica s-a vazut nevoita sa orânduiasca o sarbatoare de cincizeci de zile, de la Pasti la Rusalii, Duminica mare, cum o numea Sfântul Atanazie adica o duminica formata din cincizeci de zile, în care rasuna cântecul bucuriei pascale "Aleluia".

De fapt, bucuria Învierii Domnului nu poate fi exprimata nici în cincizeci de zile. Ea este izvorul tuturor bucuriilor noastre, de aceea trebuie celebrata si cântata permanent de la nastere pâna la moarte. Acelasi sfânt Atanazie spunea: "Cristos înviat face din viata o sarbatoare neîntrerupta".

Duminica este, asadar, Pastele saptamânal. E celebrarea saptamânala a Învierii Domnului. De aceea bucuria în zi de duminica e obligatorie. Ne oprim astazi asupra acestei bucurii pascale, care bucurie de fapt trebuie sa însoteasca permanent viata noastra, de la nastere pâna la moarte.

Cunoscutul calugar rus, Serafim din Sarov, Sfântul Serafim din Sarov pentru ortodocsi, saluta pe toata lumea care îi iesea în cale cu aceste cuvinte: "Buna ziua. Cristos, bucuria mea a înviat! Buna dimineata. Cristos, bucuria mea a înviat din morti! Buna seara. Cristos, bucuria mea a înviat din morti!" Voia sa spuna: ziua e buna, dimineata e buna, seara e buna fiindca Cristos a înviat din morti si în inima omului e permanent bucurie, indiferent daca afara ploua sau e vreme buna, daca e dimineata sau e seara.

Trasatura fundamentala a vietii crestine e bucuria. În cunoscutul sau roman "Jurnalul unui paroh de tara", scriitorul francez Georges Bernanos punea pe buzele unui personaj aceste cuvinte: "Ti-o spun eu care este contrariul unui popor crestin. Contrariul unui popor crestin este un popor trist". Apostolul Pavel îi îndemna mereu pe crestini la bucurie. "Bucurati-va mereu în Domnul. Si iarasi va spun, bucurati-va. Nu va nelinistiti de nimic" (Fil 4,4.6).

Unul din papii secolului nostru, întrucât a luat numele apostolului neamurilor, Paul al VI-lea, s-a simtit dator sa atraga atentia crestinilor ca ei sunt singurii detinatori ai bucuriei în lume. În primul sau mesaj de Pasti la radio spunea: "Crestinismul e bucurie. Credinta e bucurie. Harul e bucurie. Oameni buni, fiii mei, fratii mei, prietenii mei, nu uitati acest lucru. Cristos e bucuria, adevarata bucurie a lumii. Viata crestina, ce-i drept, e austera. Ea cunoaste durerea si renuntarea, cere pocainta, îsi însuseste sacrificiul, accepta crucea si, când e nevoie, înfrunta suferinta si moartea. Dar, în expresia ei ultima, viata crestina e fericirea. Amintiti-va de discursul-program al lui Cristos, care are în centru tocmai fericirile".

De fapt, ce e bucuria? Raspunsul cel mai bun la aceasta întrebare e cel pe care l-a dat Sfântul Augustin când a fost întrebat ce este timpul: "Ma întrebi ce este timpul? Daca ma întrebi, nu stiu ce este. Daca nu ma întrebi, stiu ce este". Eu nu pot sa fac pe cineva sa înteleaga ce este bucuria, oricâte teorii i-as face, oricâte explicatii i-as da. Bucuria o întelege numai cel care o gusta, care o traieste. E o stare de fericire care cuprinde si învaluie întreaga fiinta umana, lin, fara sa socheze, ca un parfum care vine neobservat, ca lumina care patrunde înauntru fara sa sparga ferestrele.

Daca e totusi sa dau o definitie a bucuriei, sunt nevoit sa ma opresc la definitia Sfântului Toma de Aquino:

"Gaudium est fruitio conscia de bono stabili".

Bucuria este deci o stare de delectare, de fericire, de multumire, legata de un bine pe care îl posezi. Binele de care te bucuri poate sa fie de ordin intelectual: stiinta, cunostintele care îti împodobesc mintea. Binele poate sa fie de ordin moral obtinut prin efortul vointei. Asa sunt virtutile. E bucuria unei constiinte curate, a stapânirii de sine, bucuria pe care o simti dupa ce ai învins o ispita, dupa un act de renuntare la propriul egoism, dupa o fapta buna pe care ai facut-o.

Bucuria poate fi provocata de sentimentele frumoase ale inimii: o iubire curata, o prietenie frumoasa, iubirea parintilor, a fratilor si a surorilor.

Bucuria poate fi legata de unele satisfactii ale simturilor: o masa îmbelsugata, contemplarea unui peisaj al naturii, viata intima a celor casatoriti.

Aici trebuie sa subliniem bine un lucru: placerea nu e totuna cu bucuria. Placerea e în simturi, bucuria e în suflet. De placere e capabil si animalul, de bucurie e capabil numai omul. Mai mult, omul poate sa simta o bucurie fara margini când nu simte nici o placere, când simte o suferinta fara margini. În om bucuria poate sta foarte bine împreuna cu suferinta. E ce ne spune Isus în predica de pe munte: poti sa fii însetat si totusi fericit, sa plângi, sa fii prigonit, si totusi sa te bucuri si sa te veselesti.

Corintenilor, Sfântul Pavel, lovit de tot felul de necazuri, nu gasea cuvinte sa-si exprime bucuria ce o simtea în sufletul sau: "Sunt plin de mângâiere, îmi salta inima de bucurie în ciuda tuturor necazurilor" (2Cor 7,4). Sfântul Francisc de Assisi, omul bucuriei desavârsite, cum a fost numit, a scris extraordinarul imn al bucuriei Cântarea Creaturilor, când zacea în coliba de la Portiuncula, sarac, orb, abandonat, sobolanii mâncau din el, nu mai era în stare sa se apere.

Chiar o placere legitima la om e întotdeauna bucurie.

Animalul îsi smulge cât poate din mâncare, se retrage, o devoreaza de unul singur, apoi se culca satul si multumit. Pentru om, a mânca înseamna nu doar placerea stomacului, ci bucuria de a fi împreuna, de a face sarbatoare. O pisica, privind o pajiste înflorita, un apus sau un rasarit de soare, nu va simti bucuria pe care o simte omul contemplând frumusetile naturii.

Când omul schimba bucuria cu placerea, când face din placere scopul vietii sale, nu numai ca se coboara la starea de animal, dar devine un animal nefericit. Animalul e satisfacut de placerea pe care i-o cere instinctul, la om placerea se transforma în tristete. Poetul italian G. Leopardi se întreba: "De ce orice animal care sta culcat e multumit de tihna lui linistita, pe când eu când ma întind ca sa ma odihnesc sunt cuprins de plictiseala?" Animalul nu e constient, nu-si da seama ca placerea lui e trecatoare. Când si-a umplut stomacul e multumit: nu se tulbura, nu se întristeaza la gândul ca va flamânzi din nou. În schimb, omul e constient ca orice satisfactie, orice placere e trecatoare; nimicul, neantul, inutilul, absurdul are ultimul cuvânt. Animal trist nu exista. Singurul animal trist e omul.

Sfântul Augustin vorbea despre un dublu cancer al sufletului: teama si durerea. Când te bucuri de ceva, bucuria e otravita de teama ca vei pierde acel ceva; si când l-ai pierdut, vine durerea. Nu poti sa te bucuri de sanatate la gândul si teama ca o vei pierde si când o pierzi vine durerea. Nu poti sa te bucuri de tinerete si de frumusete când stii ca vine batrânetea si moartea. Nu poti sa te bucuri de batrânete când stii sigur ca o pierzi si pe aceea. Nu poti sa te bucuri de viata când stii sigur ca într-o zi o vei pierde. Nu poti sa te bucuri de stiinta agonisita, de frumusetile naturii, de functiile si celebritatea agonisite, de averile adunate, când stii ca la moarte pierzi totul. Nu poti sa te bucuri de parintii, fratii, surorile, prietenii pe care îi iubesti, stiind ca într-o zi îi vei pierde cu siguranta. Faptul ca omul e constient de aceasta situatie, face ca el sa fie singura fiinta trista si nefericita. Ceea ce îl facea pe filosoful Nietzsche sa spuna ca "omul este animalul cel mai nereusit din univers".

Gândul ca totul se pierde cu moartea, cu disparitia în neant, face ca în loc sa te bucuri mai mult cu cât aduni si posezi mai mult, sa fii mai trist si mai nefericit. Cunoastem pesimismul deprimant, pustiul interior, vidul existentialist descris în Cartea Ecleziastului. Ecleziastul, omul care a avut tot ce-si poate imagina si dori mintea omeneasca: bogatii imense, o mie de femei, toata stiinta lumii. Concluzia: "Desertaciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciune. M-a cuprins o mare disperare de toata munca pe care am facut-o sub soare. Un avorton care nu a vazut niciodata lumina soarelui e mai fericit ca mine".

Dezgustul, sila de viata, dorinta de a disparea cât mai curând în neant, în Nirvana, decât sa traiesti obsedat si torturat de ideea mortii, a prabusirii în neant, este esenta întelepciunii budiste exprimata în cunoscuta formula: "Decât sa mergi, mai bine sa stai. Decât sa stai în picioare, mai bine sa stai jos. Decât sa stai jos, mai bine sa stai culcat. Decât sa stai culcat, mai bine dormi. Decât sa dormi, mai bine mori. Decât sa mori, mai bine nu te nasti". Întelegem pentru ce, în timpurile noastre, atâtia crestini apostati bântuiti de psihoze, care au pierdut bucuria si gustul vietii, mai ales în tarile bogate, simpatizeaza si îmbratiseaza budismul nihilist. Necrofilia, dragostea de moarte, caracterizeaza astazi culturile descrestinate ale Occidentului bogat.

Învierea lui Cristos salveaza bucuria în lume. Învierea lui a învins moartea, marele dusman al bucuriei. Bucuria e "fruitio conscia de bono stabili" - dupa definitia Sfântului Toma. Daca moartea este învinsa, bunurile de care ne bucuram în aceasta viata devin stabile, consistente, nepieritoare, vesnice. De stiinta de care ma bucur în viata ma voi bucura toata vesnicia. De virtutile si faptele bune de care ma bucur în viata ma voi bucura toata vesnicia. Nimic nu se pierde, nimic nu dispare în nefiinta. Cei dragi, de iubirea si prietenia carora ma bucur în viata, nu vor disparea în neant; de ei ma voi bucura toata vesnicia. Frumusetile naturii de care ma bucur pe pamânt, le voi contempla si ma voi bucura de ele toata vesnicia. Nu mai e motiv de tristete, de neliniste, de tulburare. Din mormântul lui Cristos înviat izvorasc toate bucuriile lumii, caci moartea nu mai are ultimul cuvânt.

Acum câtiva ani în urma un arheolog american a lansat o veste senzationala. Facând sapaturi în zona Calvarului a gasit mormântul lui Iosif din Arimateea în care a fost înmormântat Isus. Dar mormântul nu era gol. A gasit în el trupul lui Isus. Deci, Isus nu a înviat. Vestea s-a raspândit ca fulgerul în toata lumea prin ziare, radio, televiziune. A fost ca o bomba. Lumea venea de pretutindeni si arheologul arata tuturor cadavrul lui Isus. Asadar, crestinismul e întemeiat pe o minciuna, totul a fost o impostura. Ca atare, sa fie închise si darâmate sau transformate în muzee toate bisericile, preotii sa-si gaseasca alta meserie, seminariile sa se închida, manastirile sa se goleasca, misionarii sa se întoarca acasa, crucile sa dispara din casele oamenilor, de la marginea drumurilor si de la pieptul crestinilor. Dar s-a întâmplat ca arheologul s-a îmbolnavit grav si pe patul de moarte a facut aceasta marturisire publica: "Am mintit. Mormântul de pe Calvar, de fapt, era gol. Dar eu am adus un cadavru si l-am pus în el". Si atunci omenirea întreaga a rasuflat usurata. Crestinii au început sa se îmbratiseze cu bucurie. Preotii si misionarii si-au vazut de munca lor, seminariile si manastirile au functionat mai departe, crucile au ramas la locurile lor.

Întâmplarea aceasta nu s-a petrecut cu adevarat. S-a petrecut într-un film american care a rulat acum câtiva ani în urma si care si-a propus sa arate ca daca Cristos nu a înviat, toata bucuria lumii s-a stins definitiv. Toate bucuriile lumii sunt ca ramurile unui copac urias care îsi are radacinile înfipte în mormântul din care Cristos a înviat glorios din morti.

Ca un crestin sa fie cuprins de un moment de tristete trecatoare e normal. Un asemenea moment l-a experimentat si Isus în Gradina Maslinilor, în agonia sa când a spus: "Sufletul meu e cuprins de o tristete de moarte". Dar un crestin, fie el preot, seminarist, persoana consacrata, daca traieste permanent într-o stare de tristete, de nemultumire, de pesimism, de melancolie, de acreala a inimii, de încruntare a fetei, incapabil de bucurie, da dovada ca ori nu are credinta - iar credinta crestinului e Învierea lui Cristos, spunea Sfântul Augustin - ori nu are nici o tangenta cu Cristos cel Înviat, izvorul tuturor bucuriilor. Drept încheiere va fac îndemnul pe care Maica Tereza de Calcutta îl repeta mereu surorilor sale: "Nu îngaduiti niciodata, orice s-ar întâmpla, ca durerea si tristetea sa va patrunda în inima si sa va faca sa uitati bucuria lui Cristos cel Înviat".

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/porunci.asp?decalog=17
Vă rugăm să respectați drepturile de autor