www.profamilia.ro /porunci.asp?decalog=18
 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureoti

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA a III-a
Adu-ti aminte sa sfintesti
ziua Domnului.

Artizani ai bucuriei

Spune un proverb: cum ti-a fost duminica asa îti va fi moartea. Trista ti-a fost duminica, trista îti va fi moartea.

Dar la fel de bine putem sa spunem: cum îti este duminica, asa îti este viata. Trista îti este duminica, trista îti este viata si toate zilele vietii tale.

"Prietenii mei, scrie Dostoievski în romanul Fratii Karamazov, cereti de la Dumnezeu bucuria. Fiti veseli asemenea copiilor si asemenea pasarilor cerului". Are dreptate scriitorul rus. Bucuria este atmosfera care se respira în paradis. E darul pe care Cristos cel Înviat l-a promis ucenicilor prin Duhul Sfânt Mângâietorul trimis în lume dupa Înaltarea sa la cer. Bucuria e darul ce trebuie cerut mereu în rugaciune. "Este cineva trist? Sa se roage" - scrie apostolul Iacob.

Dar bucuria nu e numai darul cerului. Ea cere si efortul omului.

Un om cu barba se ruga la flacara unei lumânari. Cum era pierdut în rugaciune si se ruga cu ochii închisi, la un moment dat, apropiindu-se de lumânare, i-a luat foc barba. "Fii atent, ti-a luat foc barba!" - au strigat cei din jur. "De ce ma deranjati de la rugaciune?" - a spus omul suparat. "Nu vedeti ca ma rog pentru ploaie?" Dar pâna sa cada ploaia si sa stinga focul, a ramas fara barba. Nu trebuie urmata logica acestui om. Bucuria trebuie ceruta în rugaciune, dar rugaciunea nu ne scuteste de efort. Bucuria cere o autoeducatie în acest sens.

În toata istoria papalitatii, Papa Paul al VI-lea e singurul care a consacrat un document pontifical temei bucuriei. E vorba de exortatia apostolica Gaudete in Domino în care ne arata cum trebuie sa ne facem educatia bucuriei:

"E nevoie de un efort de educatie plin de rabdare, pentru a învata sau a învata din nou sa gustam simplu de tot numeroasele bucurii umane pe care Creatorul le aseaza în calea noastra: bucuria nestavilita a existentei si a vietii; bucuria iubirii caste si sfinte; bucuria aducatoare de pace a naturii si a tacerii; bucuria uneori austera a muncii facuta cu constiinciozitate; bucuria si satisfactia datoriei împlinite; bucuria transparenta a curatiei, a slujirii, a daruirii; bucuria exigenta a sacrificiului. Crestinul poate sa purifice aceste bucurii, sa le desavârseasca, sa le înnobileze; nu are dreptul sa le dispretuiasca. Bucuria crestina presupune un om capabil de bucurii naturale. Foarte adesea de la acestea a pornit Cristos pentru a vesti Împaratia lui Dumnezeu" (1).

Sa reflectam asupra câtorva lucruri practice de care trebuie sa tinem cont daca vrem sa fim oamenii bucuriei.

Mai întâi sa fim convinsi ca cel mai mare dusman al bucuriei în sufletul si viata noastra e pacatul. Pacatul are doua nume: primul nume e pacat; al doilea e tristete. Sunt niste canale, prin care intra bucuria în inima omului. Pacatele astupa aceste canale împiedicând-o sa intre. "Fiti veseli asemenea copiilor, asemenea pasarilor cerului!" - scria Dostoievski. Copiii sunt veseli, fericiti, poarta permanent bucuria în inima si pe fata, tocmai fiindca sunt nevinovati. Pacatul presupune întotdeauna o placere vinovata, iar placerea pacatoasa întotdeauna elimina, distruge bucuria. Prin aceasta omul care pacatuieste se coboara la starea animalului incapabil de bucurie, pentru care suprema satisfactie a vietii e placerea. Dar, cum spuneam în meditatia precedenta, omul, în mod inevitabil, devine un animal trist când cauta placeri pacatoase, numai el fiind capabil sa aleaga între bucurie si tristete. Si cum pacatele sexualitatii aduc placerea cea mai mare, tot ele aduc tristetea cea mai mare. E un lucru cunoscut ca starile de melancolie, de permanenta nemultumire sufleteasca, de depresiune nervoasa, de tulburari psihice care pot merge pâna la nebunie si sinucidere, se datoreaza de multe ori pacatelor de necuratie. Apostolul Pavel stia foarte bine ca acestea sunt pacatele care îl izgonesc cel mai frecvent pe Duhul Sfânt din om. Si când este izgonit Duhul Sfânt aducator de mângâiere si bucurie, nu mai poate sa ramâna altceva decât tristetea, nelinistea, remuscarea, deprimarea. De aceea le scria Corintenilor: "Nu stiti ca trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care locuieste în voi? ... Fugiti de desfrâu! Orice alt pacat pe care îl face omul, este un pacat savârsit afara din trup; dar cine savârseste desfrâul, pacatuieste împotriva trupului sau... Trupul nu este pentru necuratie; el este pentru Domnul si Domnul pentru trup" (1Cor 12-20).

În al doilea rând ceea ce înfunda canalele bucuriei este egoismul, tendinta de a tine totul pentru tine, incapacitatea de a împarti cu altul. Egoistul nu întelege marele secrete al bucuriei: ca cea mai mare bucurie este aceea de a-l îmbucura pe altul. Dar pentru aceasta e necesar sa renunti la propria placere. E o admirabila alchimie: arta de a preface placerea în bucurie. Nu întâmplator în limba greaca aceste doua cuvinte: daruire - charis - si bucurie - chara - au aceeasi origine etimologica.

"Fericirea - spunea B. Pascal - e o marfa minunata; cu cât o dai mai mult, cu atât o ai mai mult".

Acelasi lucru îl spunea cu alte cuvinte Mark Twain: "Durerea o poti suporta de unul singur. Dar bucuria, daca vrei sa o gusti cu adevarat, trebuie sa o împarti cu altul".

"A fi fericit înseamna a-i face fericiti pe altii", afirma Raoul Follereau, marele erou care si-a sacrificat viata îngrijirii leprosilor. La fel se exprima un alt erou al caritatii din timpurile noastre, medicul misionar A. Schweitzer: "Puteam sa fiu fericit, dar am vazut ca nu sunt vrednic de fericire atâta vreme cât prea multi frati ai mei sufera. Prin urmare, am hotarât sa iau pe spatele meu o parte din suferintele altora si în felul acesta am schimbat fericirea în bucurie".

În literatura orientala gasim descrisa o întâmplare care vrea sa arate ca exista o singura tristete îngaduita: tristetea de a nu-i putea îmbucura îndeajuns pe altii. Maestrul zen Ryokan traia la poalele unui munte si ducea o viata foarte saraca. Când era plecat de acasa a venit un hot, i-a cotrobait prin casa, dar n-a gasit nimic sa fure. Pe când înca mai cotrobaia, maestrul s-a întors acasa si l-a surprins pe hot la treaba. I-a zis: "Ai facut un drum lung ca sa ma furi. Nu poti pleca cu mâinile goale". I-a dat hainele de pe el si patura de pe pat. Hotul, complet derutat, le-a luat si a plecat. Maestrul, dupa ce hotul a plecat, s-a asezat pe pragul casei si, privind luna stralucitoare de pe cer, se gândea în mintea lui: "Bietul de el! Ce mult as fi dorit sa-i dau luna aceasta frumoasa de pe cer!" Acest om traia ce scrie Tolstoi: "Cunosc un singur mod de a fi fericit: acela de a-i face pe altii fericiti".

Gasim în Scrisoarea catre Evrei un verset important caruia nu i-am dat niciodata poate atentia cuvenita: "Sa privim tinta la Isus. Pentru bucuria care îi era pusa înainte el a îndura crucea, a dispretuit rusinea si sade de-a dreapta tronului lui Dumnezeu" (2,2). Când Isus ne spune sa luam crucea, sa acceptam suferinta, nu ne-a condamnat la tristete, ci ne-a aratat cum sa mergem pe drumul bucuriei pe urmele lui. Prin cruce, prin jertfa, se ajunge la bucurie.

Se stie ca apogeul frumusetii muzicale este imnul bucuriei din Simfonia a V-a a lui Beethoven. Autorul l-a compus când a ajuns la culmea nefericirii: era complet surd. Beethoven enunta un principiu crestin când spunea: "Prin suferinta, la bucurie".

Un alt mare secret al bucuriei este acela de a renunta la propria vointa, a te arunca în bratele lui Dumnezeu si a-l lasa pe el sa hotarasca ce e bine pentru noi, asa cum un copil e fericit si vesel tot timpul, nu e tulburat si nelinistit de nimic, stiind ca are un tata care îl iubeste. El lasa totul pe seama tatalui.

Un om îi rodea mereu urechile lui Dumnezeu cu tot felul de cereri. Într-o zi Dumnezeu i-a zis: "Ajunge! Ma scoti din rabdari! Te las sa ceri trei lucruri. Te ascult, ti le dau, dar dupa aceea nu-ti mai dau nimic. Hai, prezinta-mi trei cereri". Omul a ramas blocat. "Cum? - zice - pot sa-ti cer orice?" Dumnezeu: "Da, dar numai trei cereri. Atât". Omul si-a facut curaj: "Doamne, stii? Parca nu îndraznesc, dar te-as ruga sa ma scapi de nevasta-mea. E proasta si insuportabila. Nu mai pot trai cu ea. Ma scapi de ea?" "Bine - zice Dumnezeu - dorinta îti este împlinita". Si i-a murit femeia. La înmormântare, pe când rudele si prietenii se rugau pentru moarta si boceau, omul a fost cuprins de jale si a exclamat: "Doamne, ce femeie grozava am avut si nu am stiut sa o pretuiesc când traia". S-a îndreptat catre Dumnezeu si s-a rugat: "Doamne, da-mi-o înapoi! Reda-i viata!" "Bine, - zice Dumnezeu - ti-am împlinit si a doua cerere". Mai ramânea una. Omul se gândea: "Ce sa mai cer?" Cere parerea prietenilor: "Cere bani" - i-au zis unii. "Ai bani, ai totul". "La ce îti folosesc banii daca nu ai sanatate?" - îi zic altii. Unul îi zice: "La ce îti slujeste sanatatea daca într-o zi vei muri? Cere nemurirea". "La ce îti slujeste nemurirea daca nu ai pe nimeni pe care sa-l iubesti? Cere iubire". Omul e încurcat de tot. Sta se gândeste, se gândeste, dar nu se poate hotarî. Trec cinci ani, trec zece. Si Dumnezeu îi zice: "N-am auzit a treia cere. Cât sa te mai astept?". "Doamne - zice omul - nu mai stiu ce sa cer. Ai putea tu sa ma sfatuiesti ce sa-ti cer?""Bine, îti spun eu ce sa ceri. Cere sa fii fericit, orice ti s-ar întâmpla".

Izvorul tuturor tristetilor si deceptiilor e o iluzie: iluzia ca bucuria e în afara ta, în lucrurile pe care ai putea sa le ai. Bucuria e în inima ta. Daca nu o ai în inima ta nu o gasesti nicaieri si în nimic.

"Fiti veseli asemenea copiilor, asemenea pasarilor cerului". Nu va preocupati, nu va tulburati de nimic. Priviti pasarile cerului si florile câmpului. Si de ele are grija Tatal vostru ceresc - ne spune Isus.

Dar nu numai grija exagerata, teama pentru viitor îti poate distruge bucuria vietii. Trebuie sa te eliberezi de ceea ce psihiatrii numesc complexe. S-a întâmplat în trecut, în copilarie, un necaz, un deces, o nedreptate care ti s-a facut, un esec, o cadere în pacat. Nu te bloca, nu te inhiba, nu te lasa obsedat toata viata de gândul la ce s-a întâmplat, mocnind supararea si tristetea în inima ta, rumegând-o tot timpul si plângându-te la toata lumea cât esti de nefericit. Daca a fost fara voia ta necazul care s-a întâmplat, multumeste lui Dumnezeu care toate le îndreapta spre binele omului; daca a fost din vina ta, multumeste-i lui Dumnezeu care te-a iertat si aminteste-ti din trecut numai ce a fost frumos. Bucuria inimii se cultiva vazând ce e frumos la tine si la altii, nu ce e urât. Priveste jumatatea plina a sticlei si bucura-te pentru ce este înca în ea, nu privi si nu te întrista pentru jumatatea goala. Nu cultiva pesimismul, victimismul, nu te autocompatimi si nu te caina tot timpul cât de napastuit si nenorocit si nedreptatit si nefericit esti, cum nu mai este altul pe lume. Gândeste-te ca sunt altii pe lume care sufera mult mai mult si care merita cu adevarat compatimire.

La un rabin vine într-o zi nu om si-i spune disperat: "Rabi, trebuie sa ma ajuti, nu mai pot trai. Casa mea e un iad! Într-o singura casa traiesc eu, sotia mea, copiii mei si familia sotiei mele. E un infern! Nu e loc pentru toti!" "Bine, zice rabinul, te ajut, dar trebuie sa-mi promiti ca faci ceea ce îti poruncesc". "Îti promit, îti promit solemn!" "Câte animale ai în curte?" - îl întreaba rabinul. "O vaca, o capra si sase gaini". "Bine, zice rabinul. Închide toate aceste animale în camera în care locuiesti si întoarce-te la mine peste o saptamâna". Omul nu prea a înteles, dar fiindca si-a dat cuvântul, a facut cum i s-a spus. Peste o saptamâna vine din nou la rabin si mai disperat: "Rabi, simt ca înnebunesc. Fac infarct. Fa ceva pentru mine". "Bine, mergi acasa, da drumul animalelor în curte si întoarce-te la mine peste o saptamâna". Omul face întocmai. Peste o saptamâna omul se întoarce fericit, în al noualea cer. "Ei, cum merge?" "Rabi, e minunat, e frumos, casa mea e un paradis. Sunt ca omul acela care se credea ca e cea mai nefericita fiinta de pe pamânt fiindca nu avea încaltaminte în picioare si care si-a dat seama ca sunt altii si mai nefericiti când a vazut un om care nu avea deloc picioare".

Întrucât ne aflam în luna mai, luna dedicata Sfintei Fecioare Maria, ne îndreptam privirea spre aceea pe care o numim "causa nostrae laetitiae" (pricina bucuriei noastre). Pe buzele ei Biserica aseaza cuvintele profetului Isaia: "Ma bucur în Domnul si sufletul meu este plin de veselie în Dumnezeul meu. Caci m-a îmbracat cu hainele mântuirii, m-a acoperit cu mantia izbavirii, ca pe un mire împodobit cu o cununa împarateasca si ca pe o mireasa împodobita cu bijuteriile ei" (61,10).

Oriunde apare ea, Maria, acolo înfloreste bucuria. Mergând s-o ajute pe batrâna Elisabeta, duce bucuria în casa acesteia, facându-l pe Ioan sa tresalte de bucurie în sânul mamei sale. Atenta la necazul mirilor din Cana, intervine la Fiul ei, ca bucuria ospatului sa poata continua.

De la ea sa învatam secretul bucuriei: nu e bucurie mai mare decât aceea de a face bucurie altora.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/porunci.asp?decalog=18
Vă rugăm să respectați drepturile de autor