www.profamilia.ro /porunci.asp?decalog=19
 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureoti

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA a III-a
Adu-ti aminte sa sfintesti
ziua Domnului.

Martorii bucuriei

Femeilor venite dis-de-dimineata cu miresme ca sa unga trupul lui Isus, îngrozite când au gasit piatra rasturnata si mormântul gol, îngerii îmbracati în haine stralucitoare le-au zis: "De ce îl cautati pe cel viu printre cei morti? Nu este aici, a înviat" (Lc 24,5-6).

Noua celor care îl cautam permanent pe Cristos printre cartile moarte de istorie, de exegeza, de teologie, îngerii ne-ar putea spune aceleasi cuvinte: "De ce îl cautati pe cel viu printre cei morti?" Locul unde îl putem gasi pe cel viu e acolo unde se celebreaza Euharistia. De aceea, chiar din timpurile apostolilor, participarea în zi de duminica, în ziua în care e celebrat Pastele saptamânal, a însemnat si înseamna întâlnirea saptamânala cu Cristos înviat.

Bucuria pe care suntem obligati sa o traim deosebit de intens în ziua de duminica, este legata si cauzata tocmai de aceasta întâlnire cu Cristos cel înviat.

Dusmanul numarul unu al bucuriei, spuneam în meditatiile precedente, e îndoiala, teama, tulburarea care ni se strecoara în inima.

Marea preocupare a lui Isus a fost de a salva bucuria din inimile ucenicilor sai în timpul celor trei ani cât i-a avut în preajma sa, de a nu-i lasa sa cada prada tulburarii, descurajarii, demoralizarii, tristetii. "Nu te teme, turma mica" (Lc 12,32). "De ce aveti frica, oameni cu putina credinta? Nu va temeti, voi sunteti mai de valoare decât multe pasari" (Lc 12,7). "Curaj, eu am învins lumea" (In 16,33). Dar efortul lui Isus de a izgoni teama si tristetea din inimile ucenicilor sai se înteteste înainte si dupa Învierea sa. "V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria mea sa ramâna în voi si bucuria voastra sa fie deplina" (In 15,11). "Întristarea voastra se va preface în bucurie" (In 16,20). "Daca m-ati iubi, v-ati bucura" (In 14,28). "Nu va voi lasa orfani, ma voi întoarce la voi" (In 14,18). "Va voi vedea din nou, inima voastra se va bucura si bucuria voastra nimeni nu o va lua de la voi" (In 16,22). Femeilor, mâhnite si preocupate de îndepartarea pietrei de pe mormânt, Isus le ia si de pe inima o piatra de mormânt: "Nu va temeti!Femeie, de ce plângi?" Celor doi ucenici în drum spre Emaus, demoralizati si fara nici o speranta: "Ce sunt cuvintele pe care le vorbiti si de ce sunteti tristi?" În toate aparitiile dupa Înviere, mereu acelasi îndemn: "Nu va temeti!"

Învierea lui Isus a fost ca o explozie puternica: rasunetul acestei explozii trebuie sa ajunga pâna la marginile pamântului si sa se prelungeasca pâna la sfârsitul veacurilor. Cunoasteti, fara îndoiala, teoria cu privire la crearea universului, apartinând Monseniorului Jules Lemaître, profesor la Universitatea din Louvain, teorie acceptata de aproape totii oamenii de stiinta. E vorba de acel bing-bang initial care s-a petrecut acum vreo cinsprezece miliarde de ani în urma. Asa-zisul atom primar care continea în el toata materia si toate energiile universului a explodat ca o bomba si asa s-au format pamântul, stelele, galaxiile. Toate corpurile ceresti, toate galaxiile, se misca ca schijele unei bombe dinspre centru spre periferie cu o viteza uluitoare. Zicem ca Dumnezeu a creat lumea. Corect trebuie spus ca Dumnezeu creaza lumea. Nu a terminat-o înca de creat. Universul e în continua expansiune. Biserica întotdeauna a considerat ca Învierea lui Cristos este o noua creatie, mult mai mare si mai importanta decât prima creatie. Învierea lui Isus a fost o adevarata explozie, de aceea arta crestina ni-i reprezinta pe soldatii pusi de paza la mormântul lui Isus, rasturnati la pamânt. Se creaza un nou univers în permanenta expansiune. Vibratiile acestei explozii se propaga pretutindeni, pâna la sfârsitul lumii. E o explozie de bucurie. Ucenicii sunt trimisi în lumea întreaga sa duca aceasta veste, aceasta bucurie a Învierii în lume. Ei sunt martori ai Învierii, martori ai bucuriei. Dar ei nu pot purta bucuria, vestind-o cu buzele, daca în inimi si pe fete poarta tristetea. În acest caz, marturia lor devine contra-marturie si ipocrizie: încearca sa dea lumii o bucurie pe care ei nu o poseda. De aceea marea preocupare a lui Isus, de a izgoni teama, tristetea, tulburarea din inimile ucenicilor si de a sadi în ele bucuria.

Aceasta misiune a primilor ucenici trebuie sa o continue celelalte generatii de ucenici pâna la sfârsitul veacurilor. Conciliul II din Vatican reaminteste aceasta chemare si aceasta misiune când afirma ca orice botezat trebuie sa fie în lume "un martor al Învierii lui Cristos si un semn al Dumnezeului celui viu" (LG 38). Martor al Învierii în lume este acelasi lucru cu martor al bucuriei în lume. Crestini tristi si mai ales slujitori ai altarului tristi si vesnic nemultumiti, ei care sunt martori calificati ai Învierii, înseamna martori în lume ai unui Dumnezeu trist, ai unui Cristos trist, ai unei Biserici triste.

Papa Ioan Paul al II-lea le adresa acum câtiva ani în urma francezilor aceasta întrebare patetica: "Franta, ce ai facut din botezul tau?" La fel de bine ar fi putut sa întrebe: "Crestinilor, ce ati facut din bucuria botezului vostru?"

Tristetea crestinilor, liturghiile lor triste la care vin adesea fortati, amenintati, la care participa cu plictiseala si neplacere, în care nu se vede entuziasmul întâlnirii cu Cristos cel Înviat, a creat la multi necredinciosi convingerea ca religia crestina e o religie a pesimismului radical, incapabil de a aduce omenirii o raza de bucurie. Multi scriitori contemporani îi aplica lui Cristos, Sfintei Fecioare Maria, sfintilor, masca pe care o vad pe fata crestinilor.

G. Carducci i se adreseaza lui Cristos cu aceste cuvinte: "Martir rastignit, tu rastignesti sufletele si contaminezi cu tristete atmosfera". Ibsen îl numeste pe Cristos "Galileanul care zdrobeste bucuria umana si care întuneca soarele cu templele sale", "dusman al bucuriei având mâinile însângerate". G. D'Annunzio o numeste pe Maria "Fecioara învesmântata în tristetea absoluta". Crestinii, spunea Nietzsche "ar trebui sa-mi cânte un cântec mai vesel ca sa pot crede în salvatorul lor. Ucenicii lui trebuie sa aiba fete de salvati".

Tristetea, nemultumirea de pe fetele crestinilor, poate contribui mult la raspândirea si la consolidarea ateismului. Odata un ateu facea unui grup de credinciosi aceasta marturisire: "Eu am nevoie de tristetea voastra pentru a-mi alimenta ateismul meu. Numai asa pot ramâne neclintit în ateismul meu. Bucuria voastra ma face sa ma clatin în convingerile mele ateiste. Bucuria voastra îmi provoaca criza".

Papa Paul al VI-lea sublinia în exortatia sa apostolica Evangelii Nuntiandi ca lumea de astazi are nevoie sa primeasca vestea cea buna "nu de la evanghelizatori tristi si descurajati, ci de la slujitori ai Evangheliei, din viata carora sa iradieze entuziasmul, care sa fi primit ei mai întâi bucuria lui Cristos".

Tristetea crestinilor desfigureaza adesea chipul adevarat al sfintilor, proiectând asupra acestora propria tristete, si acreditând convingerea ca sfintii nu sunt altceva decât oameni care postesc, se biciuiesc, dispretuiesc orice bucurie umana. Crestinii tristi prezinta un Cristos trist, de pilda, prin faptul ca îl iubesc pe Cristos în Postul Mare, 40 de zile, cu suferintele sale. La calea Sfintei Cruci bisericile sunt neîncapatoare, se fac predici speciale de Postul Mare, dar dupa Pasti nu-l mai însotesc pe Cristos, 40 de zile, pâna la Înaltare, în bucuriile sale, nu se mai aud predici speciale si nu s-a compus vreo Cale a Sfintei Învieri pentru aceasta perioada.

Ne oprim o clipa asupra cuvintelor Papei Paul al VI-lea din documentul amintit: lumea de astazi nu are nevoie de evanghelisti tristi si descurajati, ci de vestitori ai Evangheliei din viata carora sa iradieze entuziasmul. Traim în acesti ani de dupa tele-revolutie o situatie extrem de periculoasa care ameninta sa ucida entuziasmul mai ales la cei chemati sa fie martori calificati ai Învierii si ai bucuriei în lume. Înainte, pe vremea prigoanelor comuniste, când preotii si episcopii sufereau si mureau prin puscarii, domnea entuziasmul, speranta, bucuria. Acum, de când cu libertatea, începe sa se instaleze un climat de demoralizare fatalista, de capitulare neputincioasa în fata raului. Gasim oameni ai Bisericii pesimisti care se lamenteaza vesnic, declamându-si neputinta totala: lumea s-a stricat de tot, tineretul e pierdut, nu mai e nimic de facut, asta e mersul, nu ne mai putem întoarce înapoi, mai curând sau mai târziu se va ajunge si la noi ca în Occidentul apostat si corupt. Am auzit pe unii oameni ai Bisericii veniti din Occident care predica acelasi fatalism: "Nu va faceti iluzii. Asta e mersul. Veti ajunge si voi unde am ajuns si noi". Profeti ai pesimismului care parca vor sa ne dea o mâna de ajutor, sa lichidam mai rapid, sa ajungem mai repede unde au ajuns ei, spunându-ne cuvintele lui Isus catre Iuda la Cina de Taina: "Ce ai de gând sa faci, fa mai repede!" Fatalismul acesta ne poate ucide orice entuziasm, orice speranta, orice bucurie, orice succes, orice sansa, poate sa faca din noi aparatorii unei cauze pierdute, caci a porni la razboi fara sa fii sigur ca vei câstiga razboiul, ci cu convingerea ca îl pierzi, înseamna sa pierzi sigur razboiul. Pe vremea lui Isus, lumea nu era mai buna si mai dispusa sa-i primeasca mesajul; nici pe vremea Sfântului Pavel ironizat în Areopagul din Atena când a început sa vorbeasca despre învierea mortilor.

Romanele lui Graham Greene ne prezinta trei categorii de oameni care locuiesc pamântul. Cei dintâi, peste 90% sunt fatalistii, care accepta lumea asa cum este, se acomodeaza, se instaleaza bine, accepta totul, înghit totul, fara nici o ambitie, mergând pe drumurile batatorite, facând o munca pe care nu o iubesc, dar n-au încotro. Îsi omoara timpul si plictiseala cu tot felul de ocupatii si distractii meschine: televizor, sport, tigara, bautura si mâncare buna, lucruri marunte care le dau totusi acestora impresia ca traiesc. De fapt, nu traiesc, ci vegeteaza si împing plictiseala de pe o zi pe alta.

A doua categorie: cei care în tinerete au avut idealuri, au luptat, dar la un moment dat au capitulat, s-au demoralizat zicând: nu e nimic de facut, lumea îsi are mersul ei. Si s-au refugiat într-o lume a lor, iluzorie, în care îsi rumega amaraciunea, tristetea si neputinta.

În sfârsit, categoria putin numeroasa, a acelora care lupta cu entuziasm, cu curaj, cred în victorie. În ciuda tuturor împotrivirilor si esecurilor aparente, merg împotriva curentului fara teama. Unii îi considera nebuni, altii sfinti, iar ei au o singura tristete si un singur regret: ca nu sunt nici destul de nebuni, nici destul de sfinti. Ei sunt cei care tin aprinsa în lume flacara sperantei si a bucuriei. Vai de ucenicii lui Isus care ar accepta sa se instaleze în una din primele doua categorii, sa se resemneze sa traiasca sau sa vegeteze o viata inutila, parazitara, trista, pesimista, fatalista; lipsita de bucurie si entuziasm!

Iata îndemnul pe care îl adresez fiecaruia dintre voi: Nu cadea în utopie; fii realist. Tu nu esti chemat sa smulgi toata neghina din lume, nici sa culegi roadele. Lucrul acesta îl vor face îngerii lui Dumnezeu la sfârsitul lumii. Tu esti chemat sa semeni cu harnicie Cuvântul lui Dumnezeu, sa raspândesti în lume vestea cea buna. Atât. Nu condamna, nu te lamenta, nu pretinde sa schimbi tu fata pamântului, ci urmeaza entuziasmul realist al Sfintei Tereza cea Mare care spunea: "Am hotarât sa fac putinul pe care-l pot face si care sta în puterea mea sa-l fac, adica sa urmez sfaturile evanghelice în modul cel mai perfect posibil si ca putinele persoane care sunt aici sa faca acelasi lucru".

Sa ascultam cuvintele Pastorului lui Hermas, care ne spune clar ca tristetea nu poate locui în sufletul nostru împreuna cu Duhul Sfânt, Duhul lui Cristos cel Înviat, Duhul Bucuriei si al mângâierii:

"Izgoneste de la mine tristetea, pentru ca este sora cu îndoiala si cu mânia. Tu esti un om fara judecata daca nu reusesti sa întelegi ca tristetea este cea mai rea dintre toate patimile si cea mai daunatoare pentru slujitorii lui Dumnezeu. Ea îl ruineaza pe om si îl izgoneste pe Duhul Sfânt. Înarmeaza-te cu bucurie care e întotdeauna placuta si primita de Dumnezeu. Desfateaza-te într-însa. Omul linistit înfaptuieste binele si îl iubeste, evitând din rasputeri tristetea. În schimb, omul trist savârseste mereu raul mai întâi de toate pentru ca îl întristeaza pe Duhul Sfânt care este pentru om izvor de bucurie nu de tristete. Asa cum otetul si vinul amestecate împreuna, îsi pierd aroma, de la început, tot asa tristetea alaturi de Duhul Sfânt, nu mai poate da o rugaciune buna si eficace. Elibereaza-te, asadar, de aceasta tristete ucigatoare, si vei trai în Dumnezeu. Vor trai în el toti aceia care, izgonind-o se vor învesmânta în bucurie".

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/porunci.asp?decalog=19
Vă rugăm să respectați drepturile de autor