www.profamilia.ro /porunci.asp?decalog=32
 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucuresti

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA A V-A
Sa nu ucizi.

"Eu însa va spun"

"În cuvântarea de pe munte, Domnul reaminteste porunca: "Sa nu ucizi" (Mt 5, 21) si adauga la ea interzicerea mâniei, a urii si a razbunarii. Mai mult, Cristos îi cere ucenicului sau sa întoarca si celalalt obraz, sa-si iubeasca dusmanii. El însusi nu s-a aparat si i-a spus lui Petru sa-si puna sabia în teaca" (C.B.C. nr.2262).

Aceste cuvinte pe care le-am citat din Catehismul Bisericii Catolice prezinta tema acestei meditatii.

Cristos este radical. Si orice ucenic al lui Isus trebuie sa fie radical. Radical vine din latinescul "radix, radicis" care înseamna radacina. Radical nu în sensul politic al cuvântului. În politica radical înseamna extremist, fanatic, fundamentalist. Paradoxal, partidele politice devin extremiste tocmai fiindca nu au radacini în profunzime si, ramânând la suprafata, se extind pâna la extreme, fie la dreapta, fie la stânga.

Isus este radical în sensul ca merge la radacina pacatului si vrea sa o extirpeze. Crima se naste în inima omului. Radacina e ura. Daca din inimile oamenilor ar disparea orice sentiment de ura, ar disparea orice crima în lume si fiindca crima se naste în inima omului, Apostolul Ioan spune: "Cine uraste pe fratele sau este ucigas".

Si fiindca Dumnezeu este iubire, iar Satana este ura, pentru acelasi apostol Ioan, deosebirea dintre fiii lui Dumnezeu si fiii Satanei este extrem de usor de facut: cei care iubesc îl au pe Dumnezeu de tata; cei care urasc îl au pe Satana de tata. Comentând aceste cuvinte ale Sfântului Ioan, Sfântul Augustin scria: "Sola dilectio discernit filios Dei a filiis diaboli. Baptizentur omnes, signent se omnes signo crucis, intrent omnes ecclesiam, content omnes Alleluia, non discernuntur filii Dei et filii diaboli, nisi charitate". (Numai iubirea îi deosebeste pe fiii lui Dumnezeu de fiii diavolului. N-au decât sa se boteze toti, n-au decât sa faca toti semnul crucii, n-au decât sa intre toti în biserica, sa cânte Aleluia, dar numai iubirea îi deosebeste pe fiii lui Dumnezeu de fiii diavolului). Exprimându-se putin diferit, acelasi lucru îl spune Sfântul Grigore cel Mare: "Si Dei vocantur filii qui pacem faciunt, procul dubio Satanae sunt filii qui facem confundunt". (Daca facatorii de pace fiii lui Dumnezeu se vor chema, fara îndoiala, cei care distrug pacea fiii Satanei se vor chema).

"Ati auzit ca s-a zis: "Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe dusmanul tau". Dar eu va spun: Iubiti pe dusmanii vostri, binecuvântati pe cei care va blestema, faceti bine celor care va urasc si rugati-va pentru cei care va asupresc si va prigonesc, ca sa fiti fii ai Tatalui vostru care este în ceruri; caci el face sa rasara soarele sau si peste cei rai si peste cei buni si face sa cada ploaia si peste cei drepti si peste cei nedrepti" (Mt 5, 43-45).

"Eu va spun: Iubiti pe dusmanii vostri".

Iubirea aceasta pe care o cere Isus nu tine de sentiment, ci de vointa. Sentimentele nu depind de noi. Când treci pe lânga o murdarie, nu esti tu vinovat de mirosul urât care îti loveste narile. Si nu poti face ca murdaria sa miroase a parfum. Singurul lucru pe care îl poti face este sa nu stai cu nasul deasupra murdariei, ci sa te îndepartezi, sa o ocolesti. La fel, când cineva te-a insultat, te-a brutalizat, te-a calomniat, ti-a facut un rau, o nedreptate, nu esti responsabil si nici vinovat de sentimentele care se nasc spontan în inima ta: durere, mâhnire, umilire, indispozitie. Acestea, fara voia ta, le poti simti zile, luni, ani, fara sa le poti uita. Si sunt rani sapate în inima care nu se închid decât în mormânt. A iubi înseamna a nu mocni în inima, a nu nutri în mod voit asemenea sentimente, a nu le lasa sa degenereze în sentimente de ura, de razbunare. Legea naturii e aceasta: reactia la insulta este mânia, ura, razbunarea, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Împaratia cerurilor se cucereste prin violenta. Isus ne cere violenta asupra firii noastre omenesti decazute si rebele: sa nu urmam pornirile naturale care cer razbunare, ci sa mergem împotriva lor; nu numai sa nu ne razbunam, dar sa facem bine celor care ne urasc. E greu, e imposibil, e peste puterile omenesti. Dar e posibil când intervine harul lui Dumnezeu. Împreuna cu harul lui Dumnezeu sunt necesare însa eforturi îndelungate si uneori eroice de stapânire de sine: de stapânire a nervozitatii, a mâniei, a dorintei de razbunare.

Cunoastem cazul Sfântului Francisc de Sales, coleric temperamental, care prin lupta cu el însusi, a ajuns la o stapânire de sine totala: prin blândetea si bunatatea sa a convertit o regiune întreaga de calvinisti. Dar cunoastem mai putin cazul Monseniorului von Ketteler, celebrul episcop de Mainz, din secolul trecut. Când era student era din fire extrem de nervos si violent. Într-o zi, fiind la vânatoare a împuscat o rata salbatica într-o mlastina. A trimis câinele sa o aduca. Câinele a apucat-o cu dintii si i-a sfarâmat capul. Furios, tânarul loveste cât poate în animal. Împusca a doua rata; aceeasi poveste. Împusca a treia rata, la fel. Atunci tinteste si împusca câinele. Merge acasa furios. Îsi arunca arma si cartusiera. Încearca sa scoata cizmele: nu ieseau, se umflasera de apa. Ia un cutit, le taie de sus pâna jos si le izbeste de pereti. Intrând în seminar, ajungând preot, duce o lupta eroica cu el însusi si ajunge de nerecunoscut. Ca episcop de Mainz, iesea într-o zi din catedrala, era în anul 1848, vremuri de revolutie si anticlericalism. Un copil se apropie de el si vrea sa-i sarute mâna. În loc sa i-o sarute o scuipa si încearca s-o ia la fuga. Episcopul îl retine si îi zice cu bunatate: "Dragul meu, cât ti-au dat ca sa faci lucrul acesta?" "Doi pfenigi". "Uite, eu îti dau zece, dar alta data sa nu mai faci asa ceva".

"Faceti bine celor care va urasc, rugati-va pentru cei care va asupresc si va prigonesc". Ei cauta sa va distruga, voi în schimb, doriti-le binele. Judecatorii Sfântului Tomas Morus au venit în celula închisorii în care acesta zacea, ca sa-i comunice condamnarea la moarte. L-au întrebat daca mai are vreo dorinta înainte de a muri. Raspunsul: "Nu mai am nimic de spus decât un singur lucru: asa cum sfântul apostol Pavel care si-a dat consimtamântul la moartea lui Stefan, acum se afla împreuna cu el printre sfintii lui Dumnezeu si traieste în viata vesnica, la fel si eu doresc sa ma întâlnesc cu înaltimile voastre care acum ma condamnati la moarte, acolo, în cer în fericirea fara de sfârsit".

Cel care se lasa stapânit de ura, de mânie, de razbunare, nu-i face atât rau celui pe care îl uraste, cât mai ales siesi îsi face rau. Scrie Sfântul Augustin: "Nici un dusman, oricât ar fi el de turbat, nu-ti poate dauna atât cât îti daunezi tu singur, daca îl urasti. El îti poate distruge gospodaria de la tara sau casa, îti poate omorâ vitele, servitorul, servitoarea, fiica sau sotia, sau, cel mult, daca poate, îti ucide trupul, dar nu poate provoca sufletului tau paguba pe care i-o poti provoca tu singur". Continua Sfântul Augustin: "Daca ai sti ca în casa ta se afla un sarpe sau o insecta otravitoare, oare nu ai depune toate stradaniile ca sa izgonesti din casa ta o asemenea insecta? Ura si dusmania nu sunt altceva decât serpi si scorpioni otravitori. Si nu vrei sa faci curat în inima ta, care este templul lui Dumnezeu?"

Ura, razbunarea îmbraca uneori forme absurde, irationale. Patima aceasta îi fura omului mintile, îl orbeste si omul e în stare sa sacrifice orice ca sa-si satisfaca apetitul de razbunare. E o realitate pe care antichitatea greaca o ilustra prin aceasta anecdota: Doi vecini traiau în cea mai crunta dusmanie. Dar s-a întâmplat ca într-o zi un zeu sa coboare din Olimp si sa mearga în vizita la unul din ei. La despartire îi zice: "Daca doresti ceva, spune-mi, si îti împlinesc dorinta. Dar am sa trec si pe la vecinul tau si lui o sa-i dau dublu ce ceri tu pentru tine". "Bine, zice omul, doresc sa ramân orb de un ochi, pentru ca vecinul meu sa orbeasca de amândoi ochii".

Doua lucruri mai trebuie precizate. Primul: forma cea mai absurda, cea mai salbatica, cea mai oarba de ura este aceea care se naste din invidie. E o forma satanica, fiindca nu are nici o justificare, nu se obtine din ea nici un folos: e ura pura. De aceea e satanica, fiindca satana uraste fara nici un motiv si fara nici un profit. Diavolul e ucigas de la început. Prin invidia diavolului a intrat moartea în lume.

Si al doilea lucru: cele mai cumplite si mai distrugatoare forme de ura se înregistreaza în lumea clericala, atunci când inimile apostolilor, în loc sa fie focare de iubire, se transforma în focare de ura, de invidie, de razbunare. E o lege a firii: Corruptio optimi, pessima. Cel mai mare istoric al Bisericii din zilele noastre, Daniel Rops, descrie într-unul din volumele sale drama vietii parintelui Félicité de Lamennais, preotul francez din secolul trecut, personalitate exceptionala, ireprosabil din punct de vedere moral, genial scriitor. Operele sale, îsi da cu parerea Daniel Rops, ar putea sta alaturi de ale Sfintilor Parinti. Nimeni nu se îndoia ca într-o zi va fi ridicat la cinstea altarelor. Atâta l-au invidiat confratii, atâta l-au mâncat, l-au asuprit, atâta l-au bârfit, l-au calomniat si l-au calcat în picioare, încât i-au distrus sistemul nervos: Pr. De Lamennais iese din preotie, paraseste Biserica, refuza sa primeasca la urma sacramentele, nu vrea înmormântare religioasa, cere sa nu i se puna cruce pe mormânt. Istoricul încheie descrierea cu aceasta deprimanta si tulburatoare concluzie: dusmaniile clericale au în ele ceva inexpiabil, ceva ce nu mai poate fi ispasit, nu mai poate fi reparat.

Cititi si meditati profund cap. al XIII-lea din Prima Scrisoare a Sfântului Pavel catre Corinteni. De ai cunoaste toate limbile pamântului, daca nu ai dragoste, nu esti nimic. De ai avea toata stiinta si toate doctoratele, si toate gradele academice, si toate titlurile bisericesti si lumesti, daca nu ai dragoste nu esti nimic. Dar cum? Poti sa faci fapte de iubire, sa dai pomana, si sa nu ai iubire? Da. E ceea ce explica genial în timpurile moderne teologul rus V. Soloviov, vorbind de Anticristul caritativ care face faptele caritatii, ale iubirii, dar nu are substanta iubirii, adica pe Dumnezeu, care este iubire.

Si daca ai merge cu asceza pâna acolo încât ti-ai arde trupul de viu, daca nu ai dragoste, nu esti nimic. Fara dragoste esti doar o arama sunatoare, un chimval zanganitor.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/porunci.asp?decalog=32
Vă rugăm să respectați drepturile de autor