www.profamilia.ro /porunci.asp?decalog=44
 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureoti

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PORUNCA a VI-a
SI
PORUNCA a IX-a

Sa nu faci fapte necurate.
Sa nu poftesti femeia aproapelui tau.

Vae victis!

"Toti cei care lupta pe stadioane, se supun la tot felul de înfrânari. Si ei fac lucrul acesta ca sa primeasca o cununa care se vestejeste: noi sa facem lucrul acesta pentru o cununa care nu se vestejeste. Eu, asadar, alerg, dar nu ca si cum n-as sti încotro alerg. Ma lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveste în vânt. Ci ma port aspru cu trupul meu si-l tin în stapânire, ca nu cumva, dupa ce am propovaduit altora, eu însumi sa fiu lepadat" (1 Cor 1, 25-27).

Cea mai frumoasa si cea mai glorioasa dintre toate victoriile este victoria în lupta cu tine însuti. Iar dintre victoriile în lupta cu tine însuti cea mai frumoasa si mai glorioasa este castitatea.

Pe mormântul lui Scipio Africanul, cuceritorul viteaz, cu viata austera si ireprosabila, a fost scris acest epitaf: "Maxima cunctarum victoria: victa voluptas" (Cea mai mare dintre victorii e voluptatea învinsa). Istoricul Plutarh, notând ca regele Alexandru cel Mare dupa ce l-a învins pe Darius a refuzat sa o vada pe sotia si fiicele acestuia, conchide admirativ: "S-a aratat mai rege învingându-se pe sine, decât învingându-l pe dusman".

E o realitate pe care Sfânta Scriptura nu poate sa o treaca sub tacere: "Cine se stapâneste pe sine este mult mai de valoare decât cel care cucereste cetati!" (Prov 16, 32).

Ca în orice razboi, si în acest razboi pe care îl ai de purtat în tine însuti, cu patima necuratiei, daca te lasi învins, vei fi prizonier, vei fi sclav lipsit de libertate. Experienta acestei sclavii a facut-o si Sfântul Augustin. Ne-o descrie în Confesiunile sale: "Trageam dupa mine lantul si ma temeam sa fiu eliberat... Nimicurile nimicurilor, vanitatile vanitatilor, vechile mele prietene (patimile josnice) ma trageau de vesmântul carnii si jos de tot îmi sopteau la ureche: Cum? Ne izgonesti? Din acest moment nu vom mai fi cu tine? Aceste doua vointe: cea veche si cea noua, cea carnala si cea spirituala, luptau una împotriva celeilalte si, în aceasta lupta, sufletul meu era parca sfâsiat... Îti cerusem, Doamne, curatia; însa... nu chiar acum! Tremuram de teama ca o sa fiu ascultat si o sa fiu vindecat pe loc. Timebam ne me exaudires. Eu eram cel care voiam si tot eu eram cel care nu voiam; începeam, si nu începeam. Ego eram qui volebam, ego eram qui nolebam. Ma simteam tinut de vechile mele pacate si scoteam strigate mizerabile: Mâine! Mâine! Dar de ce nu imediat? De ce rusinea mea sa nu înceteze chiar în clipa aceasta? Quare non hac hora finis turpitudinis meae?"

Si, ca orice sclav, cine este sclavul placerilor rusinoase e nefericit, e vesnic nemultumit. Apa trece, pietrele ramân. Placerea pacatoasa trece: ramân în urma bolovanii care apasa pe constiinta, remuscarile, regretul, deprimarea, tristetea, melancolia. Pentru ca "pofta când a zamislit, naste pacatul si pacatul, odata consumat, aduce moartea" (Iac 1, 14); moartea harului sfintilor, moartea bucuriei.

Acelasi Sfânt Augustin, care a sorbit din plin din paharul otravit al placerilor pacatoase, îsi descrie în termeni dramatici nefericirea: "Doamne, tu stii ce sufeream! Eram macinat înauntrul meu. Cât eram de nefericit! Quam miser eram! Obisnuinta de a vrea sa-mi potolesc nepotolita concupiscenta, ma facea sa sufar cumplit! Ce chinuri, ce gemete! O asemenea viata, oare mai era viata? Talis vita, numquid vita erat? Inima îmi era plina pâna la refuz de o tristete fara margini. Doamne, tu ne-ai facut inima pentru tine si nelinistita este pâna când nu se odihneste în tine!"

Pacatul necuratiei este izvor de pesimism, de nemultumire, de nefericire radicala; iar nemultumirea dinauntru se transforma în nemultumire în afara; în critica nemiloasa la adresa oricui si a orice. Are dreptate La Bruycre când spune în Cugetarile sale: "critica este arma celor slabi", a celor slabi în fata patimilor din ei însisi. Francezilor profund nemultumiti de relele si bolile de care sufera societatea contemporana, scriitorul Paul Bourget le dadea acest sfat: "Vindeca Franta în tine însuti".

Îi scrie Sfântul Pavel ucenicului sau, Tit: "Pentru cei curati totul este curat, dar pentru cei necurati si necredinciosi nimic nu este curat, fiindca mintea si cugetul lor le sunt spurcate" (Tit 1, 15). E drept ca ne vedem si propriile greseli, ca ne caim de pacatele noastre, zilnic ne lovim pieptul cu pumnul spunând: din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea, dar poate ca în penitenta noastra ne asemanam cu Sancio Panza, personajul lui Cervantes. Într-o zi, cuprins de cainta pentru pacatele sale, Sancio Panza a început sa se biciuiasca. Se lovea cu biciul; când obosea cu o mâna, continua cu cealalta. Numai ca în loc sa loveasca în el, lovea în scoarta unui copac gros pe care statea calare. Iar stapânul sau, Don Chijote, auzind de departe gemetele de durere pe care le scotea penitentul sub loviturile de bici, îi plângea de mila.

În lupta împotriva necuratiei avem la dispozitie trei arme puternice. Prima e gândul permanent la prezenta lui Dumnezeu. Dumnezeu ma vede, Dumnezeu nu sta ascuns undeva departe, dincolo de stele: e lânga mine, e în mine. "El nu este departe de noi - spunea Sfîntul Pavel în Areopag. În el suntem, traim si ne miscam". "Cei rai zic: "Domnul nu vede si Dumnezeul lui Iacob nu ia aminte". Totusi, învatati-va minte, oameni fara minte! Când va veti întelepti, nebunilor? Cel ce a sadit urechea, s-ar putea sa nu auda? Cel ce a întocmit ochiul, s-ar putea sa nu vada?... Domnul cunoaste gândurile omului" (Ps 94). "Nici o faptura nu este ascunsa de El, ci totul este gol si descoperit înaintea ochilor Aceluia, în fata caruia vei da socoteala" (Evr 4, 13). Daca tu crezi în Dumnezeu, crezi ca el te vede si pe strada, si când esti în singuratate, în intimitate totala, gândeste-te la ochii lui Dumnezeu , de prezenta caruia nu poti scapa si nu savârsi acele fapte de care ti-ar fi rusine sa le faci daca te-ar vedea oamenii, prietenii, superiorii, tata si mai ales mama. Nu primi în mintea si inima ta gânduri si sentimente de care te-ai rusina daca ai sti ca altii ti le cunosc. Le cunoaste Dumnezeu, chiar daca nu ti le cunosc altii, si asta e de ajuns.

A doua arma este examinarea permanenta a constiintei; examenul particular, mai ales cel de seara, înainte de culcare. Un razboi în care nu e supravegheat permanent frontul, metru cu metru, pozitie cu pozitie, spre a se vedea zilnic cât s-a înaintat, cât s-a dat înapoi, e un razboi pierdut. A fugi de tine însuti, a înabusi glasul constiintei cautând zgomotul, trancaneala, palavrageala, a-ti amorti remuscarile de constiinta cu tot felul de distractii, de mici droguri, înseamna dezertare de la lupta nobila si sfânta pe care o ai de purtat, înseamna razboi pierdut.

Sfântul Augustin recunoaste în Confesiunile sale ca tocmai curajul de a se privi în fata, de a se vedea în toata urâciunea sa, de a nu trai în iluzie, l-a salvat: "Constituebam me ante faciem meam, ut viderem quam turpis essem et quam distorsus, sordidus, et maculosus et ulcerosus" (Ma plasam în fata propriilor mei ochi ca sa vad cât sunt de scârbos, si diform, si murdar, si patat si plin de ulcere)".

Si a treia arma: gândul salutar la cele de pe urma ale omului - novissima: moartea, judecata, iadul. A cultiva o frica salutara, frica ce se naste din aceste adevaruri ale credintei crestine, e o frâna în calea pacatului. E adevarat ca trebuie sa traim în iubire ca fii ai lui Dumnezeu si nu în frica precum sclavii; iubirea e desavârsita si trebuie sa înlocuiasca frica ce este nedesavârsita. Dar unde nu exista nici macar frica nedesavârsita, ce sa înlocuiasca iubirea desavârsita?

Sfântul Ignatiu de Loyola da dovada de realism si întelepciune când scrie în cursul sau de Exercitii: "Desi mai presus de toate e de dorit ca oamenii sa-i slujeasca lui Dumnezeu, Domnul nostru, având drept motiv iubirea pura, totusi trebuie sa apreciem mult frica fata de maiestatea divina; caci nu numai frica filiala este cucernica si prea sfânta, dar si frica servila; când omul nu se ridica la ceva mai bun si mai util, îl ajuta mult sa iasa din pacatul de moarte; si când a iesit, ajunge usor la frica filiala care este cu totul placuta si draga lui Dumnezeu".

Sfântul Ignatiu recomanda gândul la moarte si la judecata: "Ma voi examina închipuindu-mi ca sunt în clipa mortii; cum as dori atunci sa ma fi comportat?... sa pun acum în practica ce voi dori atunci sa fi facut... Sa consider cu atentie care vor fi gândurile mele la Judecata. Sa urmez acum drumul pe care voi dori atunci sa-l fi urmat". Nu mai putin salutar e gândul la iad: "Voi cere sentimentul interior al chinurilor pe care le îndura osânditii, pentru ca, daca greselile mele m-ar face sa uit vreodata de iubirea Domnului vesnic, cel putin teama de pacate sa ma ajute sa nu mai cad deloc în pacat". De altfel, sa nu uitam ca Sfânta Tereza cea Mare a ajuns la cel mai înalt grad de iubire, la cununia mistica cu Cristos, pornind de la frica de iad. Într-un extaz care a durat o clipa, dar Terezei i s-a parut o suta de ani, Dumnezeu a facut sa vada iadul cu tot ce sufera osânditii. Si i-a aratat si o nisa în cuptorul cu foc; era locul pregatit pentru ea, unde ar fi ajuns daca ar fi continuat calea pe care apucase la vârsta de 14-15 ani; cu pacate de vanitate, grija prea multa pentru mâini si unghii, pentru par, romane usuratice pe care le citea, prietenii si discutii frivole; nu pacate grele, dar lucruri mici care conduc la pacate grele.

Îndemnul Sfântul Pavel, pe care l-a auzit în mod misterios odinioara la Milano, Sfântul Augustin, e vesnic actual: "Fratilor, este ceasul sa va treziti, în sfârsit, din somn... Sa traim cuviincios, ca în timpul zilei, nu în chefuri si în betii, nu în destrabalari si în pofte de rusine... ci îmbracati-va în Domnul Isus Cristos si îngrijirea trupului sa nu o faceti întru stârnirea poftelor" (Rom 13, 12-14).

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/porunci.asp?decalog=44
Vă rugăm să respectați drepturile de autor