www.profamilia.ro /revista.asp?id=2004_03_07
 

 Revista "Familia creotina" - 03/2004 

DOMINIC SAVIO: LEC?IA SFIN?ENIEI
Familia creotina

Inima frumoasaCuprinsDin copilaria unei sfinte

 

În timpul pontificatului sau, Papa Pius al XII-lea a oferit copiilor, si în mod sigur nu numai lor, doua exemple de sfintenie, a doi copii pe care i-a ridicat la cinstea altarelor, prin canonizare. Este vorba de sfânta de 12 ani Maria Goretti si de sfântul Dominic Savio, de 15 ani. Acesta din urma a fost canonizat la 12 iunie 1954, în prezenta a mii de tineri bucurosi sa vada recunoscuta sfintenia unuia de-o vârsta cu ei. Anul acesta, în luna iunie care este si luna copiilor, se vor împlini deci 50 de ani de la acest eveniment. "Familia crestina" a considerat potrivit sa propuna în paginile ei virtuale modelul Sfântului Dominic, lectie pentru cei mici ca si pentru cei mari. Pentru aceasta am selectat câteva fragmente dintr-o lucrare despre viata lui Dominic, aparuta la Editura Presa Buna si publicata integral pe situl ProFamilia.ro. Înainte însa, sa schitam biografia sfântului copil.

Dominic a fost fiul unor oameni foarte modesti: un fierar si o croitoreasa. S-a nascut la Riva di Chieri (Italia, lânga Torino) în 1842. La vârsta de 7 ani a primit Prima Împartasanie, ocazie cu care si-a formulat programul de viata, scris cu mâna lui de copil pe o pagina de caiet si cuprins în deviza lapidara: "Mai degraba moartea, decât sa pacatuiesc". O întâmplare în care si-a asumat greseala a doi colegi ai sai, doar pentru ca acestia sa nu fie exmatriculati pentru fapta lor rea, face ca micul Dominic sa fie remarcat de don Cugliero, unul dintre profesori. Acesta, întelegând iubirea lui Dominic pentru semeni, îl recomanda lui Ioan Bosco: "Este cam bolnavicios, dar cu privire la celelalte calitati sunt gata sa pun ramasag ca niciodata n-ai cunoscut un baiat ca el. Un adevarat Sfânt Aloisiu."

La 2 octombrie 1854, deci la 12 ani, îl va cunoaste pe Sfântul Ioan Bosco, care relateaza astfel întâlnirea cu Dominic: "Am întâlnit în acest tânar un suflet cu totul dupa inima Mântuitorului si am ramas uluit vazând atâtea haruri divine daruite unei vârste atât de fragede. Dupa o convorbire destul de lunga, înainte de a-l chema pe tatal lui, [Dominic] mi-a spus: - Cum vi se pare, ma veti lua la Torino pentru a studia? - Ei, stofa este buna! - Si la ce poate folosi stofa? - Se poate face o haina buna pentru a o oferi Domnului. - Asadar, eu sunt stofa, iar dv. croitorul. Deci, ma veti lua cu dv. si veti face o haina frumoasa pentru Domnul!". Va fi acceptat la scoala lui don Bosco, care îl va si îndruma spiritual.

În cei trei ani cât a studiat si s-a format în oratoriul lui don Bosco, Dominic s-a luptat constant sa traiasca o viata de sfintenie, pe masura talantului sau, a "stofei" sale. Împreuna cu câtiva colegi a înfiintat "Societatea Imaculatei", pentru care au scris si un statut, asumat la 8 iunie 1856, în fata altarului Fecioarei Maria. Sanatatea i se deteriora însa zi dupa zi, astfel ca don Bosco îl trimise acasa, în familie, pentru a se îngriji. Nici acasa nu îsi va reveni, iar la 9 martie 1857 avea sa treaca la Domnul. A murit în faima de sfintenie, la procesul de beatificare fiind martori colegi ai sai si, bineînteles, însusi don Bosco. Acesta a adunat marturiile, pe baza carora Teresio Bosco a scris mai apoi cartea care a aparut în traducere si la Presa Buna si din care va prezentam în continuare câteva pasaje.

* * *

Un copil care vorbeste cu Dumnezeu

E decembrie, iar strazile orasului Torino sunt presarate cu zapada. Acum este noapte si pe strazi se aprind felinarele cu petrol. Ca în orice seara, don Bosco e la masa sa de lucru, în fata unui maldar de scrisori care asteapta raspuns si care-i vor ocupa timpul pâna dupa miezul noptii. La un moment dat cineva bate discret la usa.

- Intra. Cine-i?

- Eu sunt, zice un copilas palid la fata, pasind înainte.

- O, Dominic! Ai nevoie de ceva?

- Repede, repede, veniti cu mine. E vorba de o fapta buna pe care trebuie sa o faceti!

- Acum, noaptea? Unde vrei sa ma duci?

- Grabiti-va, don Bosco, va rog, grabiti-va!

Don Bosco ezita, dar privindu-l pe Dominic Savio, un copil care nu împlinise înca 14 ani, îi vede chipul, de obicei senin, acum serios. Chiar si cuvintele îi sunt hotarâte, parca ar fi o porunca. Don Bosco se ridica, îsi ia palaria si îl urmeaza.

Dominic coboara în graba scarile, iese din curte, apuca hotarât pe o strada, merge pe a doua, apoi pe a treia. Nu vorbeste si nici nu se opreste. În acel labirint de strazi si stradute întunecate merge cu siguranta, ca si cum ar fi condus de un radar. De-a lungul strazii, usile se succed una dupa alta. Dominic se opreste în fata uneia. N-a citit numarul, nici n-a privit împrejur pentru a se orienta. Hotarât, urca pe scara. Don Bosco îl urmeaza. Primul etaj, al doilea, al treilea. Dominic se opreste, suna la usa. Mai înainte ca cineva sa deschida se întoarce spre don Bosco:

- Aici trebuie sa intrati. Fara a mai adauga ceva, coboara si merge acasa.

Usa se deschide. Se arata o doamna nepieptanata. Când îl vede pe preot ridica mâinile spre cer:

- Dumnezeu v-a trimis. Repede, repede, caci nu e timp de pierdut. Sotul meu a avut nefericirea sa abandoneze credinta cu multi ani în urma. Acum trage de moarte si doreste foarte mult sa se spovedeasca.

Don Bosco se duce la patul bolnavului si gaseste un biet om speriat, ajuns la capatul disperarii. Îl spovedeste, îi da dezlegarea, împacându-l cu Dumnezeu. Dupa câteva minute moare.

Dupa mai multe zile de la aceasta întâmplare, don Bosco era înca foarte impresionat de cele petrecute. Cum a putut Dominic Savio sa stie despre acel bolnav? S-a apropiat de el într-un moment când nimeni nu-i putea auzi:

- Dominic, în acea seara când ai venit la biroul meu ca sa ma chemi, cine ti-a vorbit despre acel bolnav? Cum ai stiut?

A urmat ceva la care don Bosco nu s-a asteptat. Dominic l-a privit serios, dupa care a început sa plânga. Don Bosco n-a mai îndraznit sa-i puna alte întrebari. Si-a dat seama ca în oratoriul sau se afla un copil care vorbea cu Dumnezeu.

 

Pietrele si sângele

Primavara sângele circula mai repede si copiii au adesea dorinta de a se bate. Aceasta se întâmpla si în scoala pe care o frecventa Dominic. Uneori se auzeau provocari de felul: "Sa te vad azi, daca nu esti fricos ca un iepure". "Afara încheiem socotelile!" Abia ajunsi afara, lasau gentile deoparte, se bateau bine, apoi mergeau acasa rupti si murdari pentru a primi restul de la parinti.

Într-o zi, lucrurile au devenit si mai grave. Doi "cocosi" au început sa se uite cu ochi rai unul la celalalt si sa se insulte. Unul dintre ei a avut ideea nastrusnica de a insulta familia celuilalt. Era prea de tot. Celalalt si-a pierdut capul si a raspuns la provocare. În final, au ajuns la un duel în toata regula. Cei doi nu se încaierau oriunde. Supararea era mare. Fiecare voia sa faca rau celuilalt si de aceea s-au hotarât sa se întâlneasca undeva departe de ochii lumii, pe o pajiste aproape de oras. Cu lovituri de piatra, aveau de gând sa-si sparga capul unul celuilalt.

Câtiva colegi stiau, dar au fost amenintati.

- Daca cineva sufla o vorba, primul cap spart va fi al sau. Si nu glumeau.

Faptul a ajuns si la urechile lui Dominic. Cei doi nu erau din oratoriu, altfel Dominic l-ar fi înstiintat pe don Bosco. Nu-i era frica sa vorbeasca, desi nu era vorba de a o face pe-a spionul. Se punea problema numai de a-i împiedica sa-si faca rau unul altuia. În vreme ce altii s-au spalat pe mâini (cu oarecare lasitate), Dominic s-a apropiat de cei doi dusmani si le-a dovedit, le-a spus clar si deschis ca sunt pe punctul de a-l supara grav pe Dumnezeu. Nu s-a putut face nimic. Atunci, Dominic le-a scris câte un bilet prin care îi înstiinta ca daca continua cu planul el va anunta profesorul lor si pe parinti. Cei doi au pus biletele în buzunar si, dupa terminarea orelor, s-au îndreptat spre locul unde au hotarât duelul. Erau însotiti de "prieteni" care, în loc sa toarne apa pe foc, îi atâtau si mai tare ca sa se poata bucura de privelistea spectacolului.

Au adunat cinci pietre mari si au ales arbitrul duelului. Au mers la capatul pajistei si au masurat 20 de pasi distanta.

Pe când se petreceau aceste lucruri preliminare, cineva a mers si l-a anuntat pe Dominic.

- E gata sa înceapa duelul! Vino repede!

Dominic a alergat pâna la pajiste, si-a facut loc printre cei care erau adunati sa admire spectacolul si a intrat în spatiul liber dintre cei doi.

- Da-te înapoi, i-a strigat acela care apucase deja prima piatra. Trebuie sa ma rafuiesc cu acel ticalos si n-are rost sa încerci sa ma împiedici.

Dominic l-a privit cu întristare. Ce sa faca? O idee i-a trecut prin minte. A scos repede micul crucifix ce-l purta la gât si a alergat spre cel mai apropiat.

- Priveste crucifixul! i-a spus. Iar acum, daca ai curajul, repeta: Isus a murit iertând pe calaii sai. Eu în schimb nu vreau sa iert, vreau sa ma razbun pâna la capat!

Baiatul l-a privit si a bombanit:

- Ce conteaza?

Dominic a facut cei 20 de pasi care-l despartea de celalalt si i-a repetat si lui pe un ton poruncitor:

- Priveste crucifixul! Si daca ai curaj, repeta: Isus a murit iertând pe calaii sai. Eu în schimb nu vreau sa iert, vreau sa ma razbun pâna la capat!

Acesta, un baiat voinic, a ramas fara rasuflare. Dominic l-a apucat de mâna si l-a tras pâna la celalalt.

- De ce vreti sa va faceti rau? De ce vreti sa suparati pe Dumnezeu si pe parinti? Isus i-a iertat pe calaii sai, iar voi nu sunteti în stare sa va iertati o ofensa facuta într-un moment de suparare?

Acum, Dominic tacea, dar continua sa fixeze cu tristete pe cei doi dusmani si strângea în mâini micul crucifix. Pietrele au început sa cada pe pamânt una câte una. Duelul n-a mai avut loc. Multi ani mai târziu, unul dintre ei îsi aducea aminte de aceasta scena. "M-am simtit plin de rusinea de a fi silit un prieten atât de bun sa se foloseasca de masuri extreme pentru a împiedica acea trista aventura si l-am iertat din toata inima pe cel care ma ofensase".

 

Capodopera lui Dominic

Nu erau mari lucrurile pe care Dominic putea sa le faca pentru altii, dar facea ceea ce putea. Era la dispozitia tuturor. Daca era un bolnav, daca un coleg avea nevoie de ajutor la o lectie, daca o camera era de aranjat, el era gata mereu. Si-a dat chiar si manusile lui de lâna unui copil care tremura de frig.

Într-o zi i-a venit o idee mareata. Erau si alti tineri, alaturi de dânsul, care se sileau sa faca bine altora. Ei se numeau Michele Rua, Giovanni Cagliero, Giuseppe Bongioanni, Celestino Durando, nume care, mai apoi, au devenit celebre în Congregatia Saleziana. Dar fiecare lucra pe cont propriu. De ce sa nu se uneasca toti tinerii cei mai binevoitori într-o asociatie pentru a lucra împreuna, pentru a organiza binele pe care fiecare îl facea pe cont propriu?

A vorbit despre aceasta cu câtiva prieteni. Ideea a fost primita cu entuziasm atât de ei, cât si de don Bosco. Dominic a alcatuit un mic regulament al asociatiei care s-a numit "Societatea Imaculatei". Cei înscrisi se obligau sa devina mai buni sub ocrotirea sfintei Fecioare si, cu ajutorul lui Isus euharistic, sa-l ajute pe don Bosco, devenind, cu prudenta si delicatete, mici apostoli printre colegi, si sa raspândeasca veselia si seninatatea în jurul lor.

Regulamentul era format din 21 de articole. Ultimul cuprindea tot spiritul asociatiei si toata iubirea filiala a lui Dominic fata de sfânta Fecioara. "O încredere sincera, filiala, nemarginita în Maria, o afectiune deosebita fata de ea, o evlavie constanta ne va ajuta sa biruim orice obstacol, sa fim tari în hotarâri, severi cu noi însine, plini de dragoste fata de aproapele si corecti în toate".

Societatea Imaculatei a fost inaugurata la 8 iunie 1856. Dominic nu stia ca a realizat astfel capodopera sa. Mai avea de trait doar 9 luni, dar societatea sa va dura mai bine de o suta de ani. Prin aceasta societate a facut un mare bine copiilor din oratoriu si tuturor caselor întemeiate de salezieni. Mai apoi, asociatia si-a schimbat numele în "Prietenii lui Dominic Savio" sau "Clubul Savio". Aceasta asociatie a continuat sa se dezvolte si sa faca bine pâna în zilele noastre.

 

Adio, pamântule!

În februarie 1857, iarna la Torino a fost foarte aspra. Dominic Savio era chinuit de o tuse puternica si devenea mereu tot mai palid. Înca din luna octombrie a anului trecut, don Bosco îl trimisese în familie pentru o perioada mai lunga de timp ca sa se odihneasca. Acum lucrurile erau, însa, mai serioase. A chemat pe unii dintre cei mai buni medici din Torino ca sa-l consulte. Unul dintre ei, profesorul Vallauri, dupa o lunga examinare a spus:

- Constitutia firava, inteligenta precoce si continua încordare a sufletului sunt ca niste pile care-i rod pe nesimtite viata.

- Si ce medicament ar putea sa-i faca bine?

La o asemenea întrebare fiecare îsi va imagina cum medicul ia pixul ca sa-i prescrie un tratament de întarire: vitamine, fosfor, injectii. În schimb, nu a facut asa, ci a dat din umeri neputincios. În acei ani, practic, medicina nu exista. În fata unui bolnav, medicii puteau face foarte putin.

- Leacul cel mai folositor, a zis Vallauri, ar fi sa-l lasati sa mearga în Paradis. Unicul lucru ce-ar putea sa-i mai prelungeasca viata e de a-l îndeparta complet de la studiu si de a-l trimite în locurile natale.

Când Dominic a aflat hotarârea medicilor s-a resemnat. Regreta foarte mult ca trebuie sa lase studiile, prietenii si, în chip deosebit, pe don Bosco. Don Bosco, pentru prima data, a început sa-l dojeneasca:

- Nu-ti dai seama ca tusesti? Aici nu putem face nimic. Acasa vei putea sta mai mult la caldura, te vei odihni. De ce nu vrei sa stai alaturi de parintii tai?

- Nu despre asta este vorba, don Bosco, eu as vrea sa mor aici, în oratoriu.

- Nu vorbi asa! Acum mergi acasa, iar la primavara, dupa ce îti vei reface sanatatea, te vei întoarce.

- Asta nu, a spus Dominic surâzând. Eu ma duc, dar nu ma voi reîntoarce. Don Bosco, e ultima data când mai putem vorbi. Spuneti-mi, ce-as mai putea face pentru Domnul?

- Ofera-i suferintele tale.

- Si altceva?

- Ofera-i viata ta, Dominic.

- Din Paradis voi putea sa-i vad pe prietenii mei din oratoriu si pe parintii mei?

- Da, l-a asigurat don Bosco, încercând sa-si stapâneasca emotia. Din Paradis, daca Domnul va voi sa te cheme la dânsul, vei putea vedea toate evenimentele din oratoriu, pe parintii tai si toate care-i privesc pe ei si multe alte lucruri frumoase.

- Si... voi putea veni sa le gasesc?

- Daca Domnul va voi, vei putea veni.

Era 1 martie, zi de duminica. Dominic i-a salutat pe prietenii din Societatea Imaculatei. Apoi a sosit caruta tatalui care trebuia sa-l duca la Mondonio. S-a apropiat sa sarute pentru ultima data mâna lui don Bosco si, surâzând cu toata tristetea, i-a zis:

- Vreti, într-adevar, ca eu sa plec. Daca as fi ramas, as fi produs tulburare numai câteva zile. În orice caz, sa se faca voia lui Dumnezeu. Rugati-va ca sa am o moarte buna. La revedere, în Paradis!

Asa a plecat. La coltul strazii a dat din mâna ca sa salute oratoriul si pe prietenii sai. Cu o mare durere în suflet, don Bosco a ramas sa priveasca caruta care disparea. Plecase cel mai bun elev al sau. El era iconita pe care sfânta Fecioara a dat-o drept cadou oratoriului sau vreme de trei ani.

Dominic a ajuns la Mondonio seara târziu. Mama, Brigita, l-a primit cu o îmbratisare plina de afectiune, iar fratii i-au facut o primire sarbatoreasca.

Acele prime zile pareau sa reaprinda speranta, caci tusea s-a calmat si i-a revenit pofta de mâncare. Se parea ca luna martie trebuia sa aduca primavara chiar si în corpul gingas al lui Dominic.

Dar totul a fost o iluzie foarte scurta. Dupa câteva zile, pe neasteptate, Dominic s-a simtit rau. Puterile l-au parasit. Tusea i-a revenit mai puternic si mai violent. Au trebuit sa-l puna în pat si sa cheme medicul. A venit si parohul care a recitat cu el unele rugaciuni.

S-a stins pe neasteptate în seara zilei de 9 martie. Era alaturi tatal sau. Abia a mai avut puterea sa murmure:

- Adio, tata... parohul îmi spunea... dar nu-mi amintesc..., o, ce lucruri frumoase vad...

* * *

Curajul cu care acest copil si-a trait vocatia de crestin ne face sa ne rusinam. Avem noi oare curajul de a trai atât de radical cuvântul Evangheliei ca si acest copil? Avem noi oare linistea interioara pe care acest copil a avut-o chiar si în fata mortii? Oare cine este mai copil, nu în sens biologic, ci al credintei: el sau noi? Cred ca analizându-ne la lumina acestei vieti sfinte vom descoperi, asa cum citim în Epistola catre Evrei (5,12-14), ca suntem la vârsta laptelui, si mai avem mult de parcurs pâna la hrana pentru adulti.

Sfântul Dominic comunica însa cel mai bine cu cei de vârsta lui: sa le povestim copiilor nostri despre el si despre viata lui minunata. Si prin el, sa îi conducem la Isus si la Maria. Încheiem cu un citat din discursul adresat tinerilor salezieni de Papa Ioan Paul al II-lea, la a 25-a aniversare a canonizarii lui Dominic (5 mai 1979): "Unde veti gasi, iubiti tineri si prieteni, forta pentru a sustine optimismul vostru, pentru a anima asociatiile voastre? Dominic Savio, cu ocazia proclamarii dogmei Imaculatei Conceptiuni, în 8 decembrie 1854, în fata altarului Mariei - dupa cum atesta Don Bosco - a reînnoit promisiunile facute la Prima Împartasanie, spunând între altele: 'Maria, îti daruiesc inima mea, fa sa fie mereu a ta; Isus si Maria, fiti mereu prietenii mei'. Iata, preaiubiti fii, de unde trebuie sa luati forta pentru programele voastre de reînnoire: Isus si Maria. Ei nu sunt doar modele, sunt prieteni, si, mai mult, sunt parte din viata voastra. Voi le apartineti; ei va apartin. Trebuie sa stiti acest lucru si sa îl credeti."

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2004_03_07
Vă rugăm să respectați drepturile de autor