www.profamilia.ro /revista.asp?id=2004_03_12
 

 Revista "Familia creotina" - 03/2004 

COPIII, EDUCATORII NOaTI
Radu oi Oana Capan

Fructul tainicCuprinsCele cinci limbaje ale iubirii

 

«[Isus,] chemând la sine un copil, l-a pus în mijlocul lor, si le-a spus: "Adevar va spun, daca nu va veti întoarce si nu veti deveni asemenea copiilor, nu veti intra în împaratia cerurilor. Asadar, cine se va umili asemenea acestui copil, acela va fi cel mai mare în împaratia cerurilor. Si oricine primeste un copil în numele meu, pe mine ma primeste."» (Matei 18,2-5)

Cunoastem cu totii acest pasaj, l-am meditat poate deja, iar daca nu, am ascultat cu siguranta predici pe marginea lui. Poate pentru fiecare dintre noi, cuvintele lui Isus provoaca mai întâi uimire: cum? noi, adolescenti, adulti, ori poate chiar persoane în etate, trebuie sa devenim asemenea copiilor pentru a intra în împaratia cerurilor sau pentru a fi "mari"? Presupunând ca am patruns macar în parte sensul cuvintelor Mântuitorului, acestea ne provoaca si, cu trecerea anilor, provocarea ramâne mereu actuala si în acelasi timp diferita. Iar parintii, prin proprii lor copii, au prin excelenta ocazia de a aprofunda sensul acestor cuvinte.

Odata iesiti de pe bancile scolilor, si noi, ca si Dvs - cel putin asa presupunem -, am rasuflat usurati: gata cu învatatul, gata cu examenele! Pentru ca, de fapt, sa ne trezim imediat într-o alta scoala, din care, fara a avea profesori, cel putin în sensul obisnuit de pâna atunci, nu au lipsit însa învatatul si examenele: gasirea unui loc de munca, pregatirea pentru casatorie, testul acceptarii de catre socri, surpriza primului copil si învatarea rolului de parinte, supravietuirea financiara, si exemplele ar putea continua. Si uite asa, ajungem la vorba din popor: "Omul cât traieste, învata!" Iar profesorii, de-a lungul vietii, nu sunt obligatoriu mai mari decât noi, ca vârsta: nu de putine ori ei sunt chiar copiii nostri!

* * *

În munca de "documentare" pentru acest articol, am rugat mai multi parinti sa ne împartaseasca propriile lor experiente. Astfel s-au strâns peste o duzina de marturii din diferite colturi ale tarii. Pentru fiecare parinte a fost o munca dificila de rememorare a "istoriei" recente si de identificare a celor mai semnificative episoade. Iata ce ne împartaseste Gabriela M., din Pildesti:

«Daca ma gândesc bine, multe lucruri avem de învatat de la copiii nostri. Pentru mine fiecare zi este o lectie de viata din partea lor. Din zorii zilei, când se trezesc bucurosi si îmi spun "Buna dimineata" si pâna seara târziu când nu se culca înainte de a ma saruta si a-mi spune "Noapte buna".»

În marturiile strânse s-au regasit însa multe "lectii" comune, ce par a fi specialitatea copiilor! Iar prima este cea a rugaciunii, despre care ne-au relatat mai multi parinti. Alin T. din Cluj-Napoca, ne marturisea ca, desi ca logodnici se rugau mult împreuna, dupa casatorie el si cu sotia lui se rugau separat, fiecare cu programul lui. Dupa venirea pe lume a copilului, parintii au simtit ca programul de rugaciune trebuie sa fie comun si, mai mult, împreuna cu copilul, pentru a-l învata si pe acesta sa se roage. La fel s-a întâmplat si în familia noastra si credem ca în majoritatea familiilor copiii sunt cei care unesc parintii în rugaciune. Sunt momente de neuitat! Cum ai putea uita vreodata imaginea copiilor cu mânutele unite în rugaciune, recitând pe sarite ori integral câte o rugaciune! Sau primele semne ale Crucii, facute cu atâta dulce stângacie! Iata experienta aceleiasi mame:

«La noi în familie am obisnuit de la început sa ne rugam împreuna, mai des seara înainte de culcare si atunci când suntem toti împreuna la masa. Doar noi doi si dupa aceea Edi (baietelul nostru mai mare), când a început sa înteleaga. Se apropia de noi si mai mult mima cuvintele. La fel se întâmpla acum cu cel mic, Cristi.

Într-o seara, dupa ce am luat cina, sotul meu, din cauza oboselii, a adormit înainte de a ne ruga. Cristi, cunoscând obiceiul, a mers lânga el si ba îi tipa la ureche, ba îl ciupea si nu s-a lasat pâna nu l-a trezit pe tatal sau. Când a reusit sa-l trezeasca a spus cu vorba lui stâlcita: "Tati! Nu-i frumos sa te culci asa, fara rugaciune!" Am ramas uimiti si am discutat dupa aceea ca trebuie sa fim foarte atenti deoarece copiii copiaza mult de la parinti. Daca ei observa ca rugaciunea nu ocupa un loc prioritar în familie pot cu timpul sa o elimine din viata lor.»

O experienta impresionanta ne-a împartasit-o o mama care a dorit sa ramâna anonima:

«De ceva timp obisnuim sa ne rugam rozariul împreuna. Sotul fiind mai obosit, si asta tot mai des datorita alcoolului, ne multumeam si cu doar ultimul mister din partea lui, pentru ca, totusi, se ruga cu noi. Dar ne venea greu sa-l acceptam aproape seara de seara cu gesturile si miscarile lui necontrolate.

Într-o seara, înainte sa începem rugaciunea împreuna, se iveste o discutie între el si noi, adica eu si cu cei trei copii ai nostri... Ei bine, în aceasta discutie pe care o purtam, intervine la un moment dat baiatul cel mare, care îi spune: "Taticule, degeaba spui ca si tu te rogi daca faptele tale nu vorbesc..."

Va spun drept ca pe moment am ramas nemiscata. Sotului aceste cuvinte i-au dat de gândit. În acel moment s-a descoperit durerea provocata de tatal lor în familia noastra. Am hotarât atunci sa ne încredintam Mariei si sa-i spunem în rugaciune ceea ce ne doare pentru ca ea sa ne dea puterea de a merge înainte cu crucea noastra si de a avea speranta în mai bine. Acum putem sa-i multumim lui Dumnezeu pentru ca din nou este soare în familia noastra.»

Replica baiatului din experienta tocmai relatata ne duce la o alta idee regasita în mai multe marturii: franchetea cu care se exprima copiii. Ei îsi marturisesc credinta cu o simplitate, sinceritate si usurinta de invidiat, nu de putine ori ajungând sa ne "oblige" si pe noi la un astfel de comportament. Marcela C. din Cluj-Napoca ne povestea ca a primit la un moment dat vizita cumnatei ei, românca emigrata, o persoana nu numai atee, dar care si ia în derâdere credinta si pe credinciosi. Drept urmare, Marcela si sotul ei s-au straduit sa nu pomeneasca în discutiile cu oaspetele nimic religios. Fetita lor însa, de câtiva anisori, avea un obicei specific vârstei: acela de a compune poezioare sau cântecele. Într-una din zile, pe când era singura în camera cu sora tatalui ei, fetita a început sa cânte o noua "compozitie", care, fara rima fiind, nimeni nu o mai tine minte. Dar de fapt tot textul se învârtea în jurul unei singure idei: "Eu îl iubesc pe Isus, si Isus ma iubeste pe mine, si sunt fericita!" Si pentru a fi sigura ca oaspetele a prins mesajul, dupa ce si-a terminat interpretarea, fetita a întrebat raspicat: "Ai înteles ce am zis?" Parintii au tot cugetat mai apoi daca hotarârea lor de a evita discutiile religioase a fost cea mai buna, sau nu. Fetita lor luase o alta hotarâre, de a-si marturisi credinta, fara a analiza daca este politicos sau nu.

«Anul trecut am mers cu niste prieteni la un picnic unde s-a citit un text din biblie, despre fericiri, apoi am discutat în grupuri mici - ne-a povestit Diana din Brasov. Copiii misunau pe acolo, fara sa asculte (aparent). La sfârsitul discutiilor, care mai de care mai filosofice, din fiecare grup câte o persoana sintetiza cele discutate. Se ajunge la grupul nostru, si la întrebarea "De la voi cine vorbeste?" se ridica brusc Theo - baiatul nostru - si spune "eu". Am ramas toti mirati, mai mult amuzati. "Theo, ce ne spui tu despre fericire?", este el întrebat. A raspuns imediat, fara sa clipeasca: "Eu sunt fericit pentru ca m-a creat Dumnezeu". Nici unul dintre noi nu se gândise la aceasta. În simplitatea lui, a pus punctul pe i. Atunci avea 4 ani.»

Copiii au modul lor de a percepe realitatea, mod de care noi ne-am îndepartat, "îmbatrânind". Noi ne amintim cu placere de un episod petrecut într-un concediu, la o cabana. Tocmai facusem foc de tabara si statusem cu copiii pâna la ore criminal de târzii. Dar a fost o seara minunata! Întorsi în cabana, ne-am grabit sa îi pregatim de culcare. Si în contextul acela agitat, fata noastra, Teodora, tot de patru ani atunci, s-a oprit în mijlocul holului pentru a ne atrage mai bine atentia, si ne-a spus: "Sa ne rugam!" Indiferent ce aveam în mâini sau în ce directie ne îndreptam, ne-am oprit si ne-am rugat condusi de fetita noastra care a simtit nevoia, dupa o seara asa de minunata, sa îi aduca multumire Domnului. Noi de ce nu simtisem la fel? De ce în noi prevalase în acel moment obligatia de parinti de a-i culca cât mai repede?

În educatia lor, ne straduim sa le insuflam credinta asa cum este ea: ceva natural. Astfel, de exemplu, povestile de seara pe care le aud copiii nostri sunt de regula din Biblie. Pe când Teo a noastra avea sub trei anisori, într-o zi când sotia era cu ea în parc si o dadea în leagan, fetita a întrebat-o: "Mama, diseara îmi spui povestea cu tufa care ardea?" (cu Moise la rugul aprins, adica). Fetita de lânga ea a întrebat curioasa: "Ce poveste?" Mai cu jumatate de gura, sotia i-a explicat ca e vorba de o povestire din Biblie, cu Moise. Mai apoi însa i-a fost rusine pentru faptul ca s-a simtit oarecum stânjenita în acest context, în care Teodora o "fortase" sa îsi marturiseasca credinta. Iar situatiile de acest gen sunt numeroase, de multe ori punându-ne întrebari despre Isus sau despre Fecioara Maria în tramvai, în magazin... sau pur si simplu pe strada: într-o zi asa i-a venit ei sa strige, de mai multe ori, privind spre cer, "Isuse, vino la noi!"

Pentru a mai întrerupe sirul experientelor noastre personale, iata o alta marturie impresionanta, primita de la Robert L. din Timisoara - sotia lui este însarcinata acum cu cel de-al cincilea copil al lor:

«Multe sunt cele pe care le învatam de la copiii nostri. Uneori dau raspunsuri neverosimil de întelepte, încât este evident ca sunt atinsi de harul dumnezeiesc care circula mai usor, mai lin prin sufletele lor curate. Totusi am încercat, printr-un dialog amanuntit, sa raspundem întrebarii voastre într-un mod concret si precis, atât cât este cu putinta. Am stabilit, fara prea multe ezitari, ca ceea ce învatam de la proprii copii este viata traita pentru altul. Adica jertfelnicia, spiritul de renuntare la sine. De câte ori nu a trebuit si nu trebuie sa ne întrerupem dintr-o activitate a noastra, de adulti, "serioasa", ca sa le ducem o cana cu apa, sa le oferim o bomboana sau sa vedem de ce plâng? De câte ori nu a trebuit sa renuntam la propriile dorinte spre a ne acomoda la dorintele si capriciile lor? Iata lucruri pe care nici azi nu le facem usor. Însa când ne gândim mai bine, întelegem de ce mântuirea parintilor e în mâinile copiilor lor: pentru ca slujindu-i pe ei învatam sa-i slujim pe altii.

În lumea de azi, nimic nu ne încurajeaza sa facem asa ceva. Totul - reclame, emisiunile TV si radiofonice, ziarele, revistele etc - ne îndeamna sa traim doar pentru propriul confort si propria placere. De aceea milioane de femei îsi ucid pruncul în pântece: pentru ca nu vor sa traiasca pentru altii, ci doar pentru sine.»

Mult adevar se ascunde în spatele acestei marturii. Mai ales primii ani de viata, în care copiii sunt total sau aproape total dependenti de mama în special, de parinti în general, sunt ani în care noi suntem slugile copiilor nostri. Daca nu pricepem rostul acestei slujiri, atunci vom trai aceasta perioada, si noi si copiii, într-o frustrare continua. În acesti ani se educa rabdarea asa cum nu este ea educata în toti anii de pâna atunci. Si nu numai rabdarea, ci si alte virtuti. Daca în primele luni de viata datoriile noastre sunt în primul rând de a-i hrani si a-i iubi, dependenta copiilor fata de noi devine tot mai complexa odata cu trecerea anilor, ajungând astfel, ca parinte constient, sa îti calculezi tot mai atent cuvintele si gesturile. Ceea ce nu este rau, desigur! Dar este o responsabilitate covârsitoare.

Sotul meu, ca unul care se scapa mai des si striga la copii - nu ca doar el ar face asa ceva -, îmi spunea deunazi: "Ce bine ca Dumnezeu nu este la fel de intransigent ca noi!" Într-adevar, a fi parinte te ajuta sa întelegi mult mai bine paternitatea lui Dumnezeu. Ne enervam când copilul scapa ceva pe jos si poate îi si abtiguim una daca e vorba de o cana sau o farfurie plina cu ceva si se mai si sparge. Noroc ca Dumnezeu, la petele de pe sufletele noastre mult mai grave decât pata de pe covor, nu reactioneaza cu aceeasi duritate! Ar fi vai si amar de noi atunci. [...] Tocmai când scriam aceste rânduri, unul dintre copii m-a chemat sa vad ce a facut din plastilina, si i-am spus: "Nu pot, nu vezi ca lucrez?!" Cât fariseism! Asa ca spun iar: noroc ca Dumnezeu nu e ca noi, si nu ne zice "lasa-ma ca-s ocupat acum". Am fost, am vazut ce a facut, ne-am bucurat împreuna, si acum revenim la firul articolului.

Ne vom opri în rândurile urmatoare la o marturie a unui cuplu din Oradea. Cei trei copii, considera sotii, i-au ajutat mult în cresterea personala: le-au educat rabdarea, atentia fata de celalalt... Sa lecturam un fragment din ceea ce ne-au relatat:

«Copiii sunt ca o oglinda, în care ne vedem pe noi, asa cum gândim si actionam. Când un frate mai mare striga la unul mai mic, ne recunoastem pe noi când strigam la ei. Asa vad, asa fac. De aceea, uitându-ne la ei ne este usor sa ne vedem din defecte. Încercam astfel sa cautam alte metode de a le face observatii, fara sa recurgem la ridicarea vocii. Cautam sa ne rezolvam conflictele între noi, între soti adica, prin acele metode pe care dorim ca si copiii sa si le însuseasca. Daca ei se poarta frumos unul cu altul, atunci aceasta este pentru noi semnul ca si noi ne purtam frumos unul cu altul.

În plus, cât sunt de mici, sunt extrem de vigilenti si practic te obliga la consecventa. Nu poti sa le spui astazi ca un lucru este rau, si mâine ca este bine. Te vor taxa! Nu poti sa le interzici lor sa faca un lucru, precum sa manânce în pat, daca ei te vad facând asta zilnic, sau fie si doar din când în când. Impunându-le lor ceva, ajungem sa ne impunem si noua, si, trebuie sa recunoastem, de fapt asa ne-am mai ordonat, sau disciplinat si noi viata.»

Copiii ajung deci educatori si formatori ai nostri, dupa cum si noi le suntem educatori si formatori. Este un schimb minunat, copiii fiind adevarate izvoare de experiente ziditoare. Alte doua astfel de experiente, acum despre capacitatea copiilor de a darui, de a se gândi la ceilalti, ne povesteste din nou Diana din Brasov:

«Veneam într-o seara acasa dintr-o vizita si copiii erau foarte obositi. Nu vroiam ca ei sa adoarma în taxi, asa ca le-am spus ca cine nu adoarme va primi un Kinder Joy (asteptat deja de mai multe zile). Pati era foarte obosita, aproape i se închideau ochii, si atunci l-am auzit pe Theo ca spune: "Daca Pati adoarme, eu o sa îi dau din Kinder-ul meu."

De ziua Patriciei am vrut sa facem ceva mai special, si am pregatit pentru toti copiii de la gradinita câte un pachetel, jucarii micute, masinute, dorind sa facem o tombola. Am pus si un premiu mai mare, dar Patricia insista sa punem si un aparat foto de jucarie care îi placea foarte mult. I-am explicat înca o data ca fiecare copil va primi ceva, doar am ales jucariile împreuna si sunt destule, poate sa îsi pastreze aparatul. Atunci mi-a explicat ca ei îi place foarte mult si de aceea vrea sa îl dea, sa se bucure si alt copil de el. Nu îmi venea sa cred ca la 3 ani gândeste asa, si sper ca si când va fi mare va fi la fel. Am discutat mai apoi cu educatoarea ei care le-a propus copiilor ca la serbarea de Pasti fiecare copil sa aduca o jucarie pentru alt copil, si mi-a spus ca sunt parinti care au cumparat special o jucarie pentru ocazia aceasta, deoarece copiii lor nu dau din jucariile lor. Ma bucur ca ai mei nu sunt asa.»

Fetita noastra - invariabil ajungem la copiii nostri! -, într-o zi de iarna când iesise împreuna cu sotia mea la cumparaturi, a vazut cum ea a ajutat-o pe o femeie mai în vârsta sa treaca peste o portiune cu polei. Pe Teo a impresionat-o foarte mult, asa ca adesea îi aminteste sotiei: "Mami, mai stii cum ai ajutat-o pe tanti sa treaca peste gheata?" De atunci se întâmpla des ca atunci când iesim afara, daca vede vreo batrânica, sa întrebe: "Pot sa merg sa o ajut?" - chiar daca aceasta nu pare sa aiba nevoie de ajutor, si s-ar putea chiar sa se simta putin jignita. Înca nu prea am convins-o pe Teo cu explicatiile despre când si cum sa îi ajutam pe ceilalti, si s-a întâmplat ca, dupa o plimbare în care a vrut sa ajute vreo cinci persoane, sa ajunga acasa cam frustrata, ca nu a putut de fapt sa ajute pe nimeni. Cu siguranta ajutorul dat ar face-o extrem de fericita - vedem cu cât elan încearca si acasa sa aiba grija de noi când suntem bolnavi sau obositi!

Tot legat de fericire, suntem convinsi ca ati sesizat ce putin le trebuie copiilor sa fie fericiti! O mica jucarie, un minut de atentie din partea noastra, o încurajare... lucruri aparent banale si care totusi îi bucura atât de mult. Am constatat chiar ca, de fapt, lucrurile cele mai ieftine sunt si cele mai eficiente: nu am gasit nici o jucarie, oricât de complexa si de scumpa, care sa provoace mai mare bucurie decât atunci când le spunem: "Haideti sa iesim toata familia la o plimbare". Cât de greu este în schimb pentru noi sa fim multumiti, bucurosi, fericiti! Mai stim noi sa ne bucuram de gesturile mici? Nu, caci suntem mari - ne explicam singuri. Când vedem un copil mic, parinte sau neparinte, fiecare se încalzeste si se entuziasmeaza. Dar când vedem un semen de-o vârsta cu noi?

Cu siguranta ca si din punctul de vedere al fericirii avem multe de învatat la copii. Odata ajunsi mari, suntem dominati de griji, si de multe ori înspaimântati de viitor. Isus ne spune sa nu ne consumam de grija la ce vom mânca, vom bea, ori vom îmbraca. "Luati seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc" (Matei 6,28). Iar noi îndraznim sa completam: priviti la copiii vostri - nu au griji, nu stiu ce va fi mâine, iau totul cu bucurie, cu setea lor de experiente noi, de a descoperi lucruri noi. Desigur, pentru ca va au ca tata ori ca mama. Va au pe voi, parinti pamântesti! Si atunci oare, gândindu-ne la Tatal nostru ceresc si la Mama noastra Biserica, merita agitatia si tensiunea în care traim? Cu siguranta ca nu!

Si iata ca ajungem din nou la cuvintele evanghelice de la începutul materialului: sa devenim asemenea copiilor. Încheiem aici aceasta schita publicitara: schita, caci suntem constienti ca nu am reusit sa realizam un tablou cu tema "Copiii, educatorii nostri"; si publicitara, caci nu ne ascundem dorinta ca acest articol sa fie o publicitate la a avea copii. În societatea noastra care te priveste chiorâs daca ai mai mult de un copil, este nevoie de publicitate pentru a avea copii! Speram ca pe cei care nu-i au înca, i-am molipsit de dorinta de a avea copii, carora sa le fie educatori si de care sa se lase educati. Iar cei care aveti copii, ascultati acest sfat care nu ne apartine: tineti ochii deschisi si ghiozdanul în suflet, ascultati, învatati si încercati sa luati note cât mai mari, caci va fi pentru mântuirea voastra si pentru binele familiei, si mai apoi al Bisericii si societatii.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2004_03_12
Vă rugăm să respectați drepturile de autor