www.profamilia.ro /revista.asp?id=2004_06_20
 

 Revista "Familia creotina" - 06/2004 

POVESTEA UNEI LUMÂNARI MICI
Maria Go?ia

Dealul CrucilorCuprinsDespre folosul aldehidelor si integralelor

 

Desi de câtiva ani parintii au cumparat o instalatie electrica pentru brad, cu beculete colorate, în forma de lumânarele, bunica prefera lumânarile adevarate. Nu le spune nimic celor tineri, ca sa nu-i supere, dar în fiecare Ajun de Craciun împodobeste pentru camera ei o creanga frumoasa cum a apucat ea, cu lumânari. Le cumpara din vreme, ca sa le aleaga în voie si le pastreaza în aceeasi cutie veche de carton, cam obosita acum.

Anul acesta, m-a rugat pe mine sa cumpar lumânari. Sa fie pentru ca nu se simtea prea în putere sau ca sa-mi lase mie bucuria de a ma gândi de pe acum la Craciun?

I-am adus un pachet de lumânari rosii, lucioase. Bunica a zâmbit - caci stia ca e culoarea mea preferata - si m-a lasat sa le pun singur la loc. Am deschis cutia cea veche si am vazut acolo, învelita în celofan imprimat cu stelute, o bucatica de ceara. Ba parca era un ciot de lumânare.

- De ce o mai tii? am întrebat eu, gata s-o arunc.

- Are o poveste frumoasa... Le-o spune în fiecare an si lumânarilor noi, zâmbi bunica si se uita la mine cu privirea ei ghidusa, care ma face sa ma gândesc ca am o bunica întotdeauna pusa pe joaca.

- Mi-o spui? am întrebat eu, bucuros de povesti, desi uneori zic ca sunt mare de acum.

Bunica desfacu încet pachetelul de celofan si dadu la iveala lumânarea aproape consumata. Parea sa fi fost o lumânare destul de groasa, din ceara alba, simpla, fara ceva deosebit. Nu-mi spunea prea multe. Bunica o tinea însa în mâna ca pe un lucru foarte drag.

- A fost a tatalui meu... începu ea, cu glasul putin emotionat.

- A strabunicului? Pai, asta înseamna ca are... foarte multi ani, am zis eu, nereusind sa socotesc repede vârsta aproximativa a venerabilei lumânari.

- Asa este. A fost aprinsa prima data când eu aveam optsprezece ani.

- Era la Craciun?

- Nu... Atunci am plecat de acasa.

Îmi venea greu sa mi-o închipui pe bunica fetiscana, dar sa plece de acasa..., mi se parea de necrezut!

- Sa pleci de acasa e rau, nu?

- Nu m-am gândit ca e rau, voiam doar sa ma descurc singura. Strabunicul tau stia ca înca nu e timpul, dar nu m-a oprit. Mi-a spus doar atât: "Sa stii ca aici vei fi întotdeauna acasa si eu te astept. Când vei vedea stelele luminând noaptea, sa te gândesti: e semn ca tata ma iubeste si ma asteapta." Eu eram prea grabita sa plec si mi se si parea exagerata expresia, asa ca i-am raspuns în doi peri: "Si când vor fi nori si stelele nu se vor vedea, n-o sa ma astepti?" Tata nu s-a suparat, ci mi-a spus zâmbind: "Voi avea eu grija sa-ti dau un semn ca, orice ar fi, te astept."

Asa am plecat la o prietena, la oras. Planuiam sa locuiesc la ea si sa ma angajez undeva. "Dar nu chiar în prima saptamâna, mi-a zis Lili, prietena mea. Sa vezi si tu cum e pe aici, sa-mi cunosti prietenii, sa ne distram..." Ne-am distrat noi ce ne-am distrat, dar când banii de acasa erau pe sfârsite, Lili mi-a cerut sa-i platesc, daca mai vreau sa locuiesc acolo. Am început sa-mi caut cu disperare de lucru, dar cum nu aveam nici o pregatire, n-am reusit decât sa lucrez cu ziua. Munca era mai grea decât ce faceam eu acasa si câstigam doar cât sa nu mor de foame, dar mai greu era ca oamenii la care lucram nu dadeau doi bani pe mine. Prietenii cei noi ma priveau acum de sus, ba chiar si Lili parea sa se rusineze cu mine. Si eu ma rusinam de mine, dar nu pentru ca lucram cu ziua, ci pentru ca ajunsesem fara nici un capatâi, a nimanui.

Într-o seara, dupa lucru, m-am oprit câteva clipe pe o banca, la intrarea în parc. Parca pentru prima data m-am oprit si eu, dupa multa vreme, dupa un drum lung. Mi-am ridicat privirea si am zarit printre ramuri, câteva stele. Am ramas cu ochii la ele, pâna ce norii le-au acoperit, vântul s-a întetit si a început sa ploua.

Nu m-am mai întors la Lili. Am luat primul tren spre casa, atunci, noaptea. "Ce-i voi spune tatii?" ma întrebam, dar o speranta nelamurita ma facea sa grabesc pasul tot mai tare. Era târziu când am ajuns, dar o fereastra era luminata: la camera tatii. Am ciocanit foarte usor si, foarte ciudat, usa s-a deschis aproape imediat.

- Era tatal tau? Ce ti-a spus?

- Numai "Draga tatii!" M-a luat în brate, mi-a pregatit el cina... Si parca zbura, asa era de bucuros!

Am dormit ca un prunc, în patul meu, pregatit frumos. Dimineata l-am întrebat pe tata: "Citeai, când m-am întors? Nu ma asteptam sa fie lumina aprinsa." "Nu, draga tatii, dar cât ai fost plecata, am tinut o lumânare aprinsa în fereastra în fiecare noapte fara stele, ca sa stii ca te astept."

- E lumânarea asta mica, nu?

- Asa este. Acum du-te la culcare.

Ca prin vis, am auzit cum lumânarica cea veche le sopteste povestea ei lumânarilor rosii: ceva despre cât e de frumos sa fii steluta care arde, arde, ca semn ca cineva e acolo si ca asteapta cu drag si m-am gândit: "Lumânarica bunicii e verisoara cu Steaua magilor..." si am adormit.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2004_06_20
Vă rugăm să respectați drepturile de autor