www.profamilia.ro /revista.asp?id=2006_06_03
 

 Revista "Familia creotina" - 05/2006 

CRIZA PATERNITA?II
Paul Vitz
traducere Leonard Tony Farauanu

Comportamentele negative vorbescCuprinsLeagane goale

 

Voi vorbi despre importanta paternitatii si despre criza paternitatii, si nu doresc nicidecum sa spun prin aceasta ca maternitatea nu este importanta. Sunt sigur ca sotia mea m-ar corecta repede daca as lasa vreodata sa se înteleaga asa ceva. Însa criza paternitatii este, cred eu, mult mai serioasa în zilele noastre decât cea a maternitatii. Un prim motiv este acela ca mamele tind sa fie mult mai bune si mult mai responsabile în a fi mame decât tatii în a fi tati. De asemenea, daca un copil nu are o mama buna, acest lucru devine vizibil foarte curând, deja când copilul este mic, si de obicei alte femei vad ca mama nu este foarte buna si intervin. Se va gasi mereu o sora, o bunica, o matusa care sa preia sarcina atunci când mama este incompetenta sau rea. Deci si atunci când mama nu este buna alte mame "înlocuitoare" se vor face prezente. Si, în al treilea rând, daca un copil are o mama foarte rea - si aceasta se întâmpla uneori, dar nu foarte des - de obicei acesta este asa de distrus, de ranit psihologic încât atunci când creste nu va fi o problema atât de mare pentru societate. De ce? Pentru ca acest copil va fi, probabil, de cele mai multe ori, într-o institutie speciala, si astfel pacatele mamelor nu ajung sa se transmita atât de usor societatii [2]. Scriptura vorbeste numai despre pacatele tatilor ca fiind transmise mai departe. De aceea doresc sa vorbesc despre criza paternitatii din zilele noastre, si voi vorbi despre aceasta având în vedere mai mult Statele Unite ale Americii, însa cred ca problema este destul de asemanatoare si în alte state occidentale.

Cred ca daca privim la criza culturii noastre putem observa ca adevarata criza în cultura este o criza a familiei. Si daca privim la criza din familie cred ca putem vedea ca aceasta este o criza a tatalui, mai ales a tatalui care este absent. Si, în cele din urma, voi concluziona spunând ca aceasta criza a tatalui este o criza a credintei. Pentru moment însa voi lasa deoparte acest subiect si voi vorbi despre psihologie, mai precis despre psihologia tatalui si despre ce aduce un tata copiilor sai. Psihologia a devenit limbajul culturii moderne. Ca si catolici, este greu sa vorbim culturii folosind teologia, dar putem vorbi culturii folosind psihologia. S-a ajuns pâna la urma ca în ultimii douazeci sau treizeci de ani cercetarea în stiintele sociale - psihologia si disciplinele legate de ea - sa sprijine în mod remarcabil perspectiva catolica cu privire la familie. Desi rezultatele acestor cercetari nu au fost întotdeauna întelese de cultura secularizata, aceasta începe totusi, cred eu, sa se trezeasca, deoarece criza familiei devine acum o criza a economiei în majoritatea societatilor occidentale. Deci, ca si catolici, avem un mesaj fata de care, în cele din urma, lumea secularizata începe sa se deschida. Ma voi întoarce acum la câteva dintre descoperirile despre tati în stiintele sociale, în literatura psihologica.

Primul lucru care a fost demonstrat în mod repetat, dupa fiecare pas al cercetarilor, fara nici o exceptie, timp cincizeci de ani sau mai mult, este ca absenta tatalui este un factor foarte important de predictie pentru comportamentul criminal la copii, mai ales la baieti. În S.U.A., unde avem o populatie numeroasa de detinuti, aceasta a fost numita populatia baietilor sau a tinerilor fara tata. Aproape niciodata nu se descopera ca vreunul dintre acesti tineri din închisoare sa fi avut un tata cu care a crescut. Multi dintre ei nici macar nu stiu cine este tatal lor. Sunt convins ca o buna parte din raspândirea mentalitatii fasciste în rândul tinerilor, mai ales în rândul baietilor, este legata de absenta unui tata care sa-i sprijine în viata lor. În afara de tendinta baietilor fara tata de a deveni criminali, exista si o tendinta a fetelor din astfel de familii de a deveni active sexual înainte de vreme si deseori de a deveni mame singure, cautarea unui tata fiind vazuta ca motivul psihologic pentru care aceste fete cauta un partener mai vârstnic. De exemplu, fata are paisprezece ani si gaseste un prieten de optsprezece ani, încep sa aiba relatii sexuale si ceea ce urmeaza este graviditatea si de aici fie avortul, fie o mama necasatorita încercând sa creasca un copil de una singura. Acest lucru este vazut ca o cautare a unui anumit fel de confirmare din partea lumii masculine si din partea simbolului patern pe care ea îl cauta. Când tatal este prezent în familie într-un mod pozitiv, este foarte neobisnuit ca o fata sa faca asa ceva. Nu simte nevoia. Ea stie ca un barbat, care este mai bun decât acel baiat de optsprezece ani - adica propriul ei tata, o apreciaza. Nu mai trebuie sa mearga sa caute o confirmare a faptului ca ea este o tânara atragatoare.

Sunt însa si alte lucruri care au fost publicate recent despre importanta tatilor. Iata câteva dintre consecintele pozitive ale prezentei tatalui: apare o mai mare capacitate cognitiva, un IQ (coeficient de inteligenta) mai ridicat atât la baieti cât si la fete; copiii au mult mai multa încredere în ei însisi si stima de sine a acestora este mult mai dezvoltata când tatal este prezent în mod responsabil. Alte lucruri descoperite ar mai fi o mult mai buna identitate sexuala la baieti, mult mai putina patologie psihica - de exemplu, depresia si chiar sinuciderea la adolescenti este foarte legata de absenta tatalui, si aceasta mai ales la fete. La baieti, dezamagirea si mânia fata de tatal care i-a parasit sau care a lipsit de la bun început se exprima mai degraba prin agresiune fata de ceilalti; aceasta conduce la comportament criminal, sau, cum mai este numit, comportament problematic în scoli. La fete cel mai des, desi nu totdeauna, mânia si tristetea pentru absenta tatalui sunt îndreptate înspre interior, si astfel se ajunge la o depresie mai accentuata, la lipsa sentimentului propriei valori. Dar aceste diferente (dintre fete si baieti) sunt doar la nivel general; exista deopotriva numeroase exceptii. Si baietii pot fi deprimati pentru ca tatal nu este prezent, si fetele pot sa înceapa sa reactioneze comportamental fie agresiv, fie sexual, fie respingând legaturile cu parintii, de obicei cu mama.

Studiile statistice recente au aratat ca exista, în afara de contributia iubirii materne - care este subliniata mereu - o contributie pozitiva independenta care vine de la exprimarea iubirii de catre tata. Atunci când un tata se identifica puternic cu copiii sai, îi ajuta si este prezent, copiii cresc fiind încununati de succes si simtindu-se în largul lor în lumea exterioara. Povestile pe care majoritatea cercetatorilor le-au folosit spre exemplificare în acest sens sunt acelea ale câtorva atleti celebri, atât barbati cât si femei - de exemplu Michael Jordan sau Tiger Woods -, ai caror tati sunt prezenti permanent la competitiile lor. Nu înseamna ca toti baietii sau toate fetele care se afirma în lumea exterioara trebuie sa exceleze în astfel de domenii, deseori ei fac lucruri mult mai traditionale, însa se simt încrezatori, simt ca puterea tatalui lor este cu ei. Aceasta se vede în primul rând în raportul lor cu lumea exterioara. De aceea, daca un tata este bun, amprenta pe care o va lasa asupra societatii va fi una pozitiva, dar daca un tata este rau aceasta se va vedea în multe generatii dupa el - iata efectul pacatelor tatilor despre care vorbeste Scriptura.

Simbolul acestei realitati (ma refer la rolul pe care îl are tatal în introducerea copilului în lumea exterioara) este, pentru mine, diferenta dintre felul în care un tata si o mama vor primi, daca le dai, un copil mic. Daca dai copilul unei mame sau unei femei, ea îl va tine la pieptul ei; de obicei femeile ofera un sprijin, un fel de fundament al securitatii emotionale de care are copilul nevoie. Daca însa dai acest copil unui tata, unui barbat, el nici nu stie ce sa faca cu el. Se uita la el si ce face? Îl arunca în sus. Dar aceasta înseamna sa-l introduci pe copil în lumea exterioara; si, daca îl prinde pe copil - sa speram ca o face - îl priveste si îi zâmbeste, iar când aceasta se repeta de câteva ori si devine prea mult, copilul începe sa plânga. Atunci îl da imediat înapoi mamei. Aceasta dinamica se reproduce pe întregul parcurs al vietii copilului, si tatal are misiunea de a-l ajuta pe copil sa iasa în acea lume exterioara, fie ca este vorba despre lumea sportului, a activitatii intelectuale, etc., caci aceasta este functia lui majora. Îi da copilului putere si încredere în aceasta lume. Avem nenumarate dovezi experimentale care sprijina aceasta perspectiva, si aceste studii nu vin numai din SUA sau Marea Britanie, ci de peste tot, de exemplu din Japonia si mai recent, din China, sprijinind aceeasi idee, si anume ca iubirea tatalui reprezinta o contributie importanta si distincta la sanatatea psihologica a copilului. Criza zilelor noastre se datoreaza faptului ca tatii s-au îndepartat de copiii lor. Uneori ei sunt oarecum prezenti, dar sunt implicati în cariera lor, vin acasa si dau drumul la televizor sau citesc ziarul si îsi parasesc astfel copilul.

Pastrând în minte toate aceste lucruri, doresc sa ma întorc spre doua sarcini cu care se confrunta toti copiii, si mai ales doresc sa vorbesc despre felul în care intervine tatal în acestea. În general psihologii sunt de acord ca exista doua sarcini majore, de natura psihologica, pentru orice copil: prima se numeste separare si individualizare, si aceasta înseamna ca copilul trebuie sa învete sa se separe de mama lui, si sa-si individualizeze caracteristicile lui proprii si distincte. Cealalta sarcina majora este numita identitatea sexuala - copilul trebuie sa învete sa devina barbat sau femeie. Psihologii tind sa fie de acord ca, în medie, identitatea sexuala este mai dificila pentru baieti decât pentru fete. Exista câteva motive pentru aceasta. Fetita are deja în mama un model a ceea ce înseamna sa fii femeie, ea stie ca este asemenea mamei, si mama stie ca fetita este asemenea ei. Aceasta identitate modeleaza si sprijinul este prezent de la bun început. Baietelul si mama baietelului stiu ca "tu nu esti la fel ca mine" si baiatul spune "da, stiu ca suntem diferiti, cumva eu nu sunt ca tine, dar atunci ca cine sunt?" Si astfel baietelul trebuie sa priveasca în jurul lui si în multe familii tatal nu prea este prezent, mai ales în primul an sau în primii doi ani de viata; de asemenea, în familiile în care tatal nu este deloc prezent, copilul de doi ani sau de trei, patru sau cinci ani priveste în jur si, întrucât tatal nu a fost prezent, deseori ca urmare a unui divort, copilul are o problema: "stiu ce nu sunt, dar atunci ce sunt? Unde este modelul meu?"

Deci aceasta sarcina a identitatii sexuale este mai dificila, în medie, pentru baieti decât pentru fete. Problema separarii si a individualizarii, totusi, este de obicei vazuta ca fiind mai dificila pentru fete decât pentru baieti. De ce? Fetita tinde sa fie apropiata de mama ei, ea stie ca cine este; fetele tind sa fie, în general, mai contopite cu mama lor, din punct de vedere psihologic si emotional. Ele au nevoie asadar sa se separe de mama lor si sa se individualizeze, sa renunte la starea lor contopire. Repet, aceasta în general, exista si cazuri de baieti care sunt, dupa cum spune vorba, "lipiti de fusta mamei". De asemenea, sunt fete care par sa fie baietoase, care par sa nu fi avut nici o problema în a se separa de mama lor. Dar, în general, aceasta este problema.

Una dintre functiile importante ale tatalui este de a ajuta la rezolvarea acestor doua probleme. Este usor de înteles faptul ca unui baiat, care are nevoie de un model a ceea ce înseamna sa fie barbat, daca tatal nu este prezent, îi va fi greu sa-si formeze identitatea sexuala. Cum ar putea sa faca aceasta? De fapt, lucrul crucial cu privire la tata pare sa fie iubirea acestuia pentru baiat. Avem destule dovezi experimentale ca nu depinde foarte mult de faptul ca tatal este sau nu în mod particular masculin, în sensul traditional al cuvântului. Nu trebuie sa fie un atlet, un sofer de camion, un fermier sau stiu eu ce altceva; poate fi chiar si un profesor de liceu! Esentialul este sa fie un tata iubitor. Daca baiatul stie ca tatal lui îl iubeste, va gândi: "bine, voi deveni un baiat, un barbat, chiar daca tata nu este un mare jucator de fotbal sau ceva de genul asta". Aceste lucruri se pot întelege cu usurinta, sunt de ordinul bunului simt.

Însa tatal ajuta de asemenea si fata sa se separe de mama ei si sa se individualizeze. Cum se întâmpla aceasta? Tatal îi ia pe copii în lumea exterioara si îi face sa se simta în siguranta în ea. De ce îi face sa se simta astfel? Tocmai pentru faptul ca, în comparatie cu ei, este mare si are o voce adânca, si pentru ca este putin "înspaimântator", dar este totusi de partea lor. Are uneori barba, are par pe el - stiu de o fata care a aflat abia la 10 ani ca barbatii au par pe piept si a plâns când a auzit aceasta - si uneori nu miroase asa de frumos. Dar este acolo, de partea lor. Stiu un caz în care un tata, un prieten de-al nostru, era plecat la lucru si copiii lui erau acasa, în timp ce s-a pornit o furtuna mare, cu trasnete si fulgere, etc., si când a venit acasa copiii erau teribil de furiosi pe el, pentru ca nu a fost acolo. "Eram speriati, taticule, si tu nu erai acolo!" Deci acest simt al securitatii, atunci când iesi în lumea exterioara - sau când aceasta lume vine la tine, ca în exemplul cu furtuna - este foarte important, si o ajuta pe fiica sa se separe de mama. Fata începe sa gândeasca: "Pot sa fac anumite lucruri, chiar daca mama mea nu le poate face, si tata ma scoate în lume si-mi arata asta". De exemplu, daca au un weekend tata-fiica la scoala, sau daca tatal o invita pe fiica lui la un restaurant, el o trateaza pe fata ca la un rendez-vous. Este un rendez-vous sanatos, în care poti învata unele abilitati sociale, poti merge la un restaurant si asa mai departe. Si fratii mai mari, daca sunt de treaba, pot ajuta în acest sens.

Deci una dintre functiile tatalui este sa-si ajute fiica sa se separe de mama si sa se individualizeze. Aceasta s-ar putea sa devina o problema speciala în timpul adolescentei, când fata începe sa simta ca este o femeie tânara; atunci ea si mama ei devin incomode una pentru alta. De exemplu, în bucatarie fetei nu îi place sa fie condusa de mama, si la cine poate merge daca nu la tatal ei? Poate vorbi cu el, poate fi tratata ca o persoana distincta si aceasta o ajuta sa se separe de mama si sa se individualizeze. Bineînteles ca aceasta nu înseamna sa rupa legatura, ci doar sa i se dea putin spatiu pentru a creste. Deci acestea sunt doua dintre sarcinile majore în care tatal îsi ajuta fiica sau fiul: fiul prin identitatea sexuala, fiica în procesul de separare si individualizare.

Criza paternitatii în societatea noastra ridica întrebarea: ce se poate face? Este o problema sociala generala, cum gasesti o cale pentru a îmbunatati lucrurile în acest sens? Un mod este acela de a-i lamuri pe baietii tineri de faptul ca ei sunt importanti ca tati. Multi barbati au uitat aceasta, sau mai degraba cultura contemporana a uitat acest lucru. Deci trebuie sa fie facut cunoscut faptul ca tatii sunt foarte importanti pentru fericirea copiilor lor si ca atunci când sunt absenti exista o probabilitate mult mai mare ca acesti copii ai lor sa cauzeze probleme societatii si lor însisi. Primul lucru este asadar sa facem cultura constienta de acest lucru.

Un alt lucru care poate ajuta în mare masura atunci când apar situatii în care tatal lipseste este gasirea unor tati înlocuitori. Sunt multi barbati care sunt bunici sau care nu au propriii lor copii, dar care într-o parohie sau alta comunitate asemanatoare ar putea fi niste tati înlocuitori excelenti, daca s-ar comporta asemenea unor bunici. Un tata înlocuitor ar putea fi si unchiul, pentru familiile în care nu exista un tata. Sunt o multime de oameni vârstnici care pot fi luati drept model pentru ce înseamna a fi barbat si care se irosesc, pentru ca nu sunt folositi. Avem nevoie de ei ca exemple de tati pentru familiile în care tatal lipseste. Exista foarte multe exemple de tati înlocuitori în literatura istorica, în care barbati sau femei, care au avut succes sau care au devenit importanti în cultura, au recunoscut ca un alt barbat, în afara de tatal lor, a intrat în viata lor si le-a dat un exemplu despre ce înseamna sa fii un tata.

Toti barbatii sunt chemati sa fie tati, într-un anume fel. Ca si catolici, stim ca aceasta nu înseamna ca esti chemat sa fii un tata biologic, Papa nu este asa ceva, dar Papa este un tata. Deci toti oamenii sunt chemati într-un fel sau altul sa fie mentori, sa fie tati pentru cei din jurul lor. De obicei pentru copiii lor, dar deseori si pentru altii. Prin aceasta barbatii devin maturi, iar cei care nu devin niciodata tati ramân oarecum infantili psihologic, centrati pe ei însisi, un fel de James Bond - adica un barbat fara nici o obligatie, fara nici un copil, fara sotie sau familie. Deci un mod în care poate fi abordata aceasta criza este gasirea de tati înlocuitori si aducerea lor în prim plan, lasându-i sa ajute. Ei vor descoperi curând ceva foarte pozitiv atât pentru ei însisi, cât si pentru copiii sau tinerii cu care interactioneaza.

Bineînteles ca un tata înlocuitor de prim rang poate fi gasit pentru noi în însasi credinta catolica. Nu este vorba numai despre faptul ca preotii nostri sunt (sau ar trebui sa fie) tati pentru copiii cu care vin în contact, si ca noi avem o multime de surori care sunt mame în Biserica. Maica Tereza de Calcutta nu a avut nici un copil biologic. Însa ea a avut o multime de copii si a fost cu siguranta o mama deosebita. Deci, ca si catolici, suntem chemati la paternitate si maternitate, fie ca aceasta este sau nu una explicit biologica. În Biserica avem aceste modele în preotii nostri si în surori. Dar le avem de asemenea în teologia si în sfintii nostri. Si aceasta este o resursa care nu e bine înteleasa.

Stiu o poveste despre un tânar care a devenit preot dominican, si înca unul minunat; tatal lui a avut întotdeauna o relatie emotionala distanta fata de el, era prezent, dar nu era niciodata legat foarte puternic de el, precum acesta ar fi vrut. La vârsta de optsprezece ani a fost chemat spre preotie si a mers la seminar, si acolo se simtea destul de singur, abandonat de tatal sau, care nici înainte nu fusese foarte apropiat de el. Nu era vorba despre un abandon sever, dar era totusi ceva de care el credea ca are nevoie; acum întelege mai bine ce s-a petrecut, pe-atunci nu întelegea. Si-a format o devotiune adânca fata de Sfântul Iosif si pe parcursul acelor ani de seminar a înteles. "Sfântul Iosif", spunea el, "a fost tatal meu pe tot parcursul formarii mele preotesti. M-am îndreptat spre el în rugaciune ca sa-i cer sprijinul pe care i l-as fi cerut propriului meu tata".

Stiu de asemenea despre o tânara care a facut acelasi lucru, care avea o relatie foarte rea cu mama ei, si care a primit ocrotirea materna a Sfintei Fecioare. Aceasta a dus la o vindecare psihologica dramatica pentru ea. Ceea ce vreau sa spun este foarte important, desi deseori nu este prea bine înteles: putem avea probleme de natura psihologica care nu au raspunsuri psihologice, dar au în schimb raspunsuri spirituale. Gasim aceste raspunsuri în viata noastra de credinta, desi putem merge si la psiholog sau putem încerca si alte solutii terapeutice. Dumnezeu stie ca iubirea tatilor nu este întotdeauna de încredere [3], deci ne-a oferit posibilitatea de a avea si un alt fel de tata, ni l-a dat pe Sfântul Iosif, ni i-a dat pe ceilalti sfinti. De asemenea, nici mamele nu se ridica întotdeauna la înaltimea chemarii lor, deci ne-a dat-o ca mama pe Sfânta Fecioara, mama evreica perfecta [4]. Ca sa conchid, un alt mod de a trata criza în discutie în cazuri individuale este acela de a gasi tati înlocuitori în viata noastra spirituala, care sunt asadar parinti spirituali: fie preoti, fie Sfântul Iosif, Don Bosco sau cineva ca ei.

Toate aceste solutii ne dau posibilitatea de a depasi câteva dintre deficitele create de un tata absent sau disfunctional, atât de raspândite în cultura noastra. Si, dupa cum am lasat sa se înteleaga prin ultimele mele exemple, criza paternitatii este cu adevarat o criza a credintei. Întreaga cultura are nevoie de credinta pentru ca barbatii sa înteleaga ca paternitatea lor este ceva care le-a fost daruit si ca îl are ca model pe Dumnezeu. Daca stii dupa cine trebuie sa te modelezi, respectiv dupa Isus (pentru ca cine L-a vazut pe Isus, L-a vazut pe Tatal), atunci ai mult mai multe sanse sa devii ceea ce ai fost facut sa fii. Isus este singurul model ce va functiona în societatea noastra, deoarece acest model este acela al unui Tata iubitor care se sacrifica pe sine pentru altii.

În momentul de fata cele doua modele pentru barbat în cultura noastra sunt modelul numit "macho" ["durul"] - dominatie, exploatare, indiferenta, transformare a mamei si a copilului în obiecte - si modelul numit "wimpo" ["papa-lapte"] - barbatul androgin, pentru care nu exista vreo diferenta între mama si tata, nu exista vreo diferenta între barbat si femeie. Acest ultim model a aparut prin anii '70 si înca mai este prezent, dar nu functioneaza foarte bine, pentru ca, asemenea celuilalt model, nu îsi va asuma obligatii fata de sotia sa sau fata de copilul sau. "Wimpo" nu are nici o putere, este prea slab ca sa îsi asume vreo obligatie. Celalalt ("macho") este destul de puternic pentru a-si asuma obligatii, dar nu o face deoarece este interesat doar de el însusi. Deci ambele modele de barbat sunt falimentare, pentru ca nu îsi pot asuma obligatii fata de sotiile lor sau fata de copiii lor. Cel mai puternic raspuns dat culturii moderne este acela al barbatului care, contemplându-si adevaratul sau model, îsi traieste paternitatea atât în propria familie, cât si în societatea din care face parte. Astfel iubirea si virtutile tatilor vor fi transmise nenumaratelor generatii care le vor urma.

 

Note:
[1] Paul Vitz, PhD, este profesor emerit de psihologie la Universitatea din New York. Prezentul material ofera selectii din conferinta de la Sonntagberg, 1 aprilie 2006, Austria.
[2] Aici autorul vrea sa spuna ca, datorita starii psihice grave, copiii astfel raniti nu vor mai fi în mijlocul societatii, ci vor fi izolati, si de aceea traumele lor nu vor avea un impact puternic asupra celorlalti. De obicei astfel de persoane distruse psihic nu se casatoresc, nu au copii, nu lucreaza, nu au roluri importante în societate si prin urmare ele nu pot avea un impact serios asupra societatii.
[3] Paul Vitz se refera la faptul ca, datorita naturii decazute a omului, tatal nu este capabil sa îsi exercite misiunea paterna fara sa îsi raneasca uneori profund proprii copii. Uneori parintii sunt ei însisi victimele unor astfel de rani, si aceasta îi poate face chiar incapabili de a-si exercita paternitatea sau maternitatea, daca nu gasesc o cale de a se vindeca si de a învata sa fie parinti buni.
[4] Prin aceasta autorul nu vrea sa spuna ca devotiunea noastra catre acesti sfinti are doar justificari de natura psihoterapeutica, sau ca Dumnezeu ni i-a dat numai pentru acest scop. Autorul arata doar una din ratiunile pentru care Dumnezeu vrea ca noi sa traim în deplina comuniune cu sfintii Sai, care oglindesc dragostea Sa deopotriva paterna si materna.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2006_06_03
Vă rugăm să respectați drepturile de autor