SACRAMENTE

Lectia 15

POCAINTA (1)

Sacramentul Pocaintei poarta si alte denumiri: sacramentul convertirii, sacramentul spovezii sau al marturisirii, sacramentul iertarii, sacramentul reconcilierii.

Posibilitatea iertarii

Dumnezeu ne iarta

Având în vedere ca pacatul este o insulta la adresa maiestatii lui Dumnezeu, el este de o gravitate infinita. Odata ce a comis pacatul, omul nu se mai poate elibera de el. "Cine savârseste pacatul se face sclav", scrie Sfântul Iacob (Iac 8,33). Omul devine una cu pacatul sau, nu-l mai poate îndeparta, asa cum nu-si poate schimba culoarea pielii, asa cum nu mai poate îndeparta un tatuaj facut pe corpul sau. "Poate un etiopian sa-si schimbe pielea sau un leopard sa-si schimbe petele?... Pacatul lui luda este scris cu un stilet de foc, cu un vârf de diamant; este sapat pe tabla inimii lor" (Ier 13,23; 17,1).

De aceea, prima reactie a omului dupa ce a cazut în pacat, vazând într-un moment de luciditate a constiintei enormitatea pacatului, este dorinta de autodistrugere, de sinucidere. Asa se explica disperarea lui Cain, primul ucigas: "Pacatul meu este prea mare ca sa merit iertarea" (Gen 4,13), sau disperarea lui Iuda, dupa ce l-a tradat pe Cristos: "Atunci Iuda, vânzatorul, când a vazut ca Isus a fost osândit la moarte... a zis: «Am pacatuit, caci am varsat sânge nevinovat»... Iuda a aruncat argintii în Templu si s-a dus de s-a spânzurat" (Mt 27, 1-4).

Daca pacatul este o ofensa adusa lui Dumnezeu, se întelege de la sine ca numai Dumnezeu îl poate ierta. Dumnezeu este îndurare infinita si este dispus sa ierte pacatul daca omul îl recunoaste si se caieste. "De vor fi pacatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zapada; de vor fi rosii ca purpura, se vor face ca lâna" (Is 1,18). "Stropeste-ma cu isop si voi fi curat, spala-ma si voi fi mai alb decât zapada" (Ps 50, 7).

Enormitatea pacatului nu poate fi întrecuta decât de îndurarea lui Dumnezeu. Iertarea pacatului este lucrarea cea mai mare a atotputerniciei lui Dumnezeu: "Tu te înduri de toti, caci esti atotputernic si închizi ochii la greselile oamenilor, ca ei sa se pocaiasca" (Înt 11,23). În liturgia Bisericii gasim invocatia aceasta: "Dumnezeule, care îti arati atotputernicia mai presus de toate prin iertare si îndurare..."

Dumnezeu ne iarta prin Cristos

Profetul Isaia (cap. 55) a prezis ca Isus va ispasi pacatele lumii, pe care le va lua asupra sa: "El a purtat suferintele noastre si cu durerile noastre s-a împovarat... El era strapuns pentru pacatele noastre, zdrobit pentru faradelegile noastre. Pedeapsa care ne aduce pacea a cazut asupra lui si prin ranile lui am fost vindecati."

Isus a venit sa aduca lumii vestea cea buna, iar vestea cea buna este: "Îti sunt iertate pacatele." Când Isus a spus aceste cuvinte femeii pacatoase care plângea la picioarele sale, si când le-a spus si paraliticului pe care l-a vindecat, unii dintre cei de fata au ripostat: "Cine este acesta de rosteste hule? Cine poate sa ierte pacatele decât singur Dumnezeu?" (Lc 5,21). Aveau dreptate când spuneau ca numai Dumnezeu poate sa ierte pacatele. Iar Isus a iertat pacatele tocmai pentru ca era Dumnezeu.

Apostolul Pavel scria romanilor despre împacarea pe care am dobândit-o prin moartea lui Isus pe cruce: "Dumnezeu îsi arata dragostea fata de noi prin faptul ca, pe când eram noi pacatosi, Cristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiti îndreptatiti, prin sângele lui, vom fi mântuiti prin El de mânia lui Dumnezeu. Caci, daca atunci când eram dusmani, am fost împacati cu Dumnezeu prin moartea Fiului sau, cu mult mai mult acum, când suntem împacati cu El, vom fi mântuiti prin viata lui. Si nu numai atât, dar ne si bucuram în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care am dobândit mântuirea" (Rom 5,8-11).

De-a lungul întregii sale vieti, dar mai ales pe cruce, Cristos a simtit cum îl apasa toate pacatele lumii. Pe cruce, Cristos spovedeste Tatalui sau toate pacatele lumii. El are pentru ele cainta desavârsita. Le uraste cu o ura totala. Spovedindu-se, crestinul participa la aceasta cainta desavârsita: el «se cufunda» în ea...

Si, primind dezlegarea preotului, penitentul are parte de dezlegarea pe care Tatal a dat-o pacatelor lumii, înviindu-l pe Fiul sau. Nu întâmplator Cristos încredinteaza chiar în ziua de Pasti apostolilor sai misiunea de a transmite lumii aceasta dezlegare data de Tatal... Isus le spune: «Pacea sa fie cu voi! Dupa cum Tatal m-a trimis pe mine, tot astfel va trimit si eu pe voi». Dupa aceste cuvinte a suflat asupra lor si le-a zis: «Primiti-l pe Duhul Sfânt! Celor carora le veti ierta pacatele, le vor fi iertate si celor carora le veti tine, vor fi tinute» (In 20,21-23).

P. Descouvemont, Ghidul dificultatilor credintei catolice

Cristos ne iarta prin Biserica

Dupa ce Cristos a murit, a înviat si s-a înaltat la cer, va înceta oare sa-i mai ierte pe oameni si sa-i elibereze de pacate? Nu. El va continua sa-i ierte, caci va ramâne cu noi pâna la sfârsitul veacurilor. El ramâne în Biserica sa, care este Trupul sau mistic, si continua sa ne ierte prin Biserica sa. Isus a promis mai întâi lui Petru singur, apoi întregului grup de apostoli ca le va da cheile împaratiei cerurilor si tot ce vor lega pe pamânt va fi legat si în cer, si tot ce vor dezlega pe pamânt va fi dezlegat si în cer.

Cristos i-a investit pe apostoli cu puterea de a ierta pacatele în ziua învierii: "A suflat asupra lor si a zis: Primiti pe Duhul Sfânt; celor carora le veti ierta pacatele, vor fi iertate, celor carora le veti tine, vor fi tinute" (In 20,21-23). În Biserica, cu puterea primita de la Cristos, urmasii apostolilor continua sa ierte pacatele.

Dumnezeu, care ne-a împacat cu sine prin Isus Cristos, ne-a încredintat slujba împacarii... Asadar, noi suntem trimisi împuterniciti ai lui Cristos; ca si cum Dumnezeu v-ar îndemna prin noi, va rugam fierbinte, în numele lui Cristos: lasati-va împacati cu Dumnezeu... Ca unii care lucram împreuna cu Dumnezeu, va sfatuim sa faceti asa, ca sa nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.

(2 Cor 5,19-21; 6,1)

Când Biserica, ne iarta pacatele prin urmasii apostolilor, împreuna cu ea ne iarta Cristos:

Biserica nu poata sa ierte nimic fara Cristos, iar Cristos nu vrea sa ierte nimic fara Biserica; nu separa Capul de trup; nu-l împiedica pe Cristos sa existe în întregime; caci Cristos nu exista nicaieri în întregime fara Biserica, nici Biserica fara Cristos.

(Isaac a Stella, sec. XII)

Toate pacatele pot fi iertate

Botezul presupune o convertire totala si definitiva. Cu toate acestea, constatam înca de la început în istoria Bisericii ca unii crestini cad în pacate grele si dupa Botez. Despre aceasta realitate trista ne vorbeste apostolul Pavel în scrisorile sale: asa a fost, de pilda, cazul grav de desfrâu petrecut la Corint (l Cor 5, 3-5). Dar acesti crestini cazuti în pacat nu sunt iremediabil pierduti nici pentru Dumnezeu, nici pentru Biserica. Biserica a iertat înca de la început toate pacatele, fara exceptie, cu o conditie: pacatosul sa se converteasca, sa-si recunoasca greseala, sa faca Pocainta prin rugaciuni, lacrimi, aruncari cu fata la pamânt, posturi si pomeni. Nici nu se punea problema de câte ori poate fi iertat un pacatos. De vreme ce Isus cere ucenicilor sai sa-i ierte de saptezeci de ori câte sapte (Mt 18,22), se putea presupune ca Dumnezeu este mai generos în a ierta decât omul.

În secolul al II-lea, apar tendinte rigoriste care încearca sa restrânga Bisericii puterea de a ierta pacatele. Astfel, Hermas, autorul cartii Pastorul, arata ca omul cazut în pacat nu poate fi iertat decât o singura data în viata dupa Botez: pentru slujitorii lui Dumnezeu, nu exista decât o singura Pocainta. Pocainta este numita al doilea Botez si asa cum nu se poate repeta primul Botez, tot astfel nu se poate repeta al doilea Botez, care este spovada. Hermas pune acest principiu al unicei spovezi în viata determinat de convingerea ca sfârsitul lumii va veni curând si crestinul cazut în pacat nu are timp suficient sa faca de doua ori pocainta ceruta. Acest principiu al unei singure spovezi în viata se va impune si va ramâne în vigoare pâna în Evul Mediu timpuriu.

În secolul al III-lea, rigorismul se accentueaza cu aparitia crizei montaniste. Autorul acestei erezii, preotul Montan, sustinea ca Biserica are puterea de a ierta toate pacatele savârsite dupa Botez, dar ca, în practica, anumite pacate mai grave nu trebuie sa le ierte fiindca aceasta ar însemna o încurajare în a pacatui. Pacatele pe care Biserica nu trebuie sa le ierte niciodata dupa Botez sunt: desfrânarea (adulterul), apostazia si crima. În erezia montanismului au cazut Tertulian si preotul roman Hipolit, primul antipapa, care pâna la urma s-a convertit, a murit ca martir pentru credinta si figureaza în rândul sfintilor din calendar.

Erezia a luat un caracter de revolta deschisa mai ales dupa încetarea prigoanelor împaratului roman Decius: el a cerut tuturor cetatenilor sa faca declaratie de fidelitate fata de religia pagâna a statului, în urma careia se obtinea certificatul de fidelitate (libellus). Unii crestini au obtinut acest certificat facând actul de idolatrie, altii l-au obtinut pe alte cai, fara sa-l faca, altii au refuzat si au murit ca martiri. Papii Calixt si Corneliu, urmând traditia Bisericii, acordau iertarea celor care se converteau dupa lepadarea de credinta. Ereticii rigoristi considerau ca iertarea acestor apostati era o nedreptate si o insulta la adresa crestinilor morti pentru credinta. Alaturi de Papa, în aceasta lupta s-a aflat Sfântul Ciprian, episcop de Cartagina (+ 251), care a atras atentia ca iertarea apostatilor nu trebuie facuta în pripa si nici fara o cainta suficienta, dar ca Biserica îi poate totusi ierta.

Montanistii încercau sa fundamenteze refuzul de a ierta cele trei pacate pe baza urmatoarelor trei texte din Sfânta Scriptura: "Sa li se scrie doar sa se fereasca de pângaririle idolilor, de curvie, de animale sugrumate si de sânge" (Fapte 15,20); aceasta era hotarârea luata de apostoli la adunarea din Ierusalim din anul 54.

Cei care au fost luminati o data si au gustat darul ceresc, si s-au facut partasi Duhului Sfânt, si au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor, si care totusi au cazut, este cu neputinta sa fie înnoiti iarasi si adusi la pocainta, fiindca ei rastignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu si îl dau sa fie batjocorit (Evr 6, 4-6).

Deoarece va spun: Orice pacat si orice hula vor fi iertate oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertata (Mt 12, 31).

Daca vede cineva pe fratele sau savârsind un pacat care nu duce la moarte, sa se roage, si Dumnezeu îi va da viata pentru cei care nu au savârsit un pacat care duce la moarte. Este un pacat care duce la moarte; nu-i zice sa se roage pentru pacatul acela (1 In 5,16).

Aceste texte grele sunt într-adevar greu de interpretat. Biserica întelege prin cuvintele din Faptele apostolilor ca o cainta sincera nu este usoara dupa ce cineva s-a lepadat de credinta. Iar cuvintele Sfântului Ioan le interpreteaza în sensul ca cine se împotriveste Duhului Sfânt, adica adevarului evident, se exclude de la iertare în sensul ca a te converti presupune adevarul de a te recunoaste pacatos. Dar Biserica iarta toate pacatele, urmând exemplul lui Isus, care i-a iertat pe toti cei ce i-au cerut iertare, indiferent de ce pacate s-au facut vinovati.

De fapt, El care a iertat orice nelegiuire continua sa o faca în Biserica sa: "Daca ne marturisim pacatele, El este fidel si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curete de orice nelegiuire (1 In 1,9).

Roadele sacramentului

Iertarea si împacarea cu Dumnezeu

O data cu pacatul de moarte este iertata si pedeapsa vesnica a iadului, meritata pentru pacat, si cel putin o parte din pedeapsa temporara. Dumnezeu nu numai ca iarta, dar totodata, spre deosebire de oameni care, chiar daca iarta, greu uita, El uita ofensa adusa prin pacat: "Pentru ca le voi ierta nelegiuirile si nu-mi voi mai aduce aminte de pacatele si faradelegile lor" (Evr 8,12). El uita ofensa, dar nu uita faptele bune si meritele anulate prin pacatul de moarte: acestea reînvie în momentul când pacatul este iertat.

Iertarea pacatosului este o minune mai mare decât vindecarea unui paralitic, sau orb, sau lepros. Este o adevarata înviere din morti, o noua creatie. Cuvântul a sufla folosit când Isus a dat apostolilor puterea de a ierta pacatele mai este folosit în Biblie de trei ori: când Dumnezeu da omului suflare de viata, când profetul Ilie îl învie pe fiul vaduvei din Sarepta; si când, în vedenia lui Ezechiel (Ez 37), oasele uscate sunt readuse la viata. Spovada este ca o baie care-i reda omului toata prospetimea si frumusetea sufleteasca: "Când Dumnezeu ne-a reînviat prin iertarea pacatelor, El ne-a dat un alt chip, astfel încât avem un suflet de copil, ca si cum ne-ar crea din nou" (Scrisoarea lui Barnaba, sec. II).

Împacarea cu Biserica

Pacatul nu înseamna numai un rau extrem de mare pe care si-l cauzeaza cel care pacatuieste. El este în acelasi timp si o rana provocata Bisericii, pentru ca un madular bolnav provoaca suferinta întregului corp. Spovada vindeca rana provocata Bisericii, readucându-l pe omul iertat la comuniunea frateasca din care se exclusese prin pacatul sau.

Pacea si bucuria inimii

Pacatul provoaca în inima omului tristete, remuscare, neliniste, teama de judecata lui Dumnezeu si de osândirea vesnica. Iertarea primita în sacramentul spovezii înseamna eliberarea interioara si trecerea de la tristete la bucurie. Aceasta iertare "este urmata de pacea si linistea constiintei însotita de o puternica mângâiere spirituala" (Conciliul Tridentin).

Cristos ne spune în Evanghelie ca bucuria nu este numai a fiului risipitor care s-a întors de la ratacirile sale, dar si a Tatalui ceresc, care iarta. Pentru fiecare pacatos iertat se face sarbatoare în cer; "este mai mare bucurie în cer pentru un pacatos care se caleste, decât pentru nouazeci si noua de drepti care nu au nevoie de pocainta" (Lc 15,7).

Noi nu ne dam seama niciodata ce baraj distrugem când cedam ispitelor. Un pacat nu este niciodata un fapt izolat; el provoaca un fel de invazie a mortii. Nu se va sti niciodata ce se pierde prin pacat, nu se vor putea niciodata calcula dimensiunile dezastrului provocat de el. Acest dezastru se va evalua poate în ziua Judecatii.

Julien Green

Lumea vine aici facând coada si plateste sume exorbitante, încercând sa obtina ceea ce Biserica da gratuit. Toti fac cum ati facut si voi. Îsi spovedesc pacatele, slabiciunile, încearca sa-si lamureasca complexele de inferioritate, îsi descopera vanitatile si prejudecatile, incapacitatea de a-si evalua valorile si uneori meschinariile sufletesti. Si ce rezolva cu aceasta? Ce altceva este daca nu o simpla spovedanie a propriilor pacate si a propriilor probleme? Ce este altceva decât o încercare de a-si descarca povara, punând-o asupra altcuiva, de a se elibera de greutati ce par insuportabile? Si apoi cu ce se aleg? Cu nimic altceva decât cu o solutie stiintifica, foarte departe de a realiza efectul dezlegarii pe care o da duhovnicul. Psihiatria este o institutie medicala relativ recenta si, ca om cinstit, trebuie sa spun, ca nici eu, nici colegii mei nu am continua sa ne ocupam de ea daca nu am fi convinsi ca facem o munca utila. Dar în acelasi timp... cred ca rezultate cel putin egale ar putea fi obtinute la scaunul marturisirii, si mai sigure, fiindca acolo penitentul ar plutea sa creada în dezlegarea duhovnicului.

Întemeietorul Bisericii Catolice, Biserica din care, la urma urmelor, deriva toate celelalte Biserici, cunostea câta nevoie are neamul omenesc de pace pentru minte si pentru inima si institutia care se cauta astazi pentru a alina omenirea suferinda a fost deja înfiintata de El, gratuita si fara complicatii.

Marturia unui psihiatru catolic, Catholic Digest, noiembrie 1939

Practica spovezii în decursul istoriei

În decursul veacurilor, forma concreta în care Biserica si-a exercitat puterea de a ierta pacatele în sacramentul Spovezii a cunoscut mai multe variatii. Prima forma a fost excluderea din comunitatea crestina a celui pacatos si readmiterea lui daca dadea semne de convertire si facea pocainta.

Era ceva asemanator cu practica penitentiala din comunitatea monastica a esenienilor de la Qumran. Cine comitea un delict era separat de ceilalti membri ai comunitatii pentru un timp corespunzator gravitatii delictului: un an pentru mânie si aroganta, sase luni pentru minciuna, trei luni pentru razbunare si cuvinte zadarnice, doua luni pentru suparare nejustificata, zece zile pentru cine întrerupea pe cel care vorbeste s.a.m.d. Separarea era definitiva pentru cine rostea numele lui Dumnezeu, jura, blestema, sau trada secta. Excluderea si readmiterea delincventului se facea dupa ce se tinea judecata de catre comunitatea reunita.

Aceasta practica a izolarii sau a excluderii din comunitate exista si în iudaism. Durata maxima era de 30 de zile. Cine observa pe altul gresind împotriva legii, trebuia sa-l declare "separat", altfel era el vinovat de pacat si devenea "separat".

Un tribunal format din trei persoane care functiona în fiecare localitate, analiza si confirma "separarea". Toti, în afara de sotie si copii, trebuiau sa rupa raporturile normale cu cel despartit, sa stea la distanta, sa nu stea la masa cu el, sa nu-l salute. Cel pedepsit trebuia sa se comporte ca cei care tineau doliu: sa nu-si taie parul, sa nu-si spele îmbracamintea, sa nu poarte sandale, sa umble cu un val pe cap, sa intre în Templu la Ierusalim pe poarta special rezervata celor care erau în doliu. Daca dupa 30 de zile vinovatul nu se caia, era "separat" pe o perioada de înca 30 de zile, si, daca persista în continuare în nepocainta, era "separat" si izolat total pâna când se întorcea la calea cea dreapta.

În mod asemanator se administra sacramentul Pocaintei la începutul Bisericii. Expresia "a lega si a dezlega", existenta si în limbajul rabinilor, se referea la excluderea si readmiterea în comunitatea crestina a pacatosilor de catre capii comunitatii. Practic se proceda astfel: mai întâi cel vinovat era avertizat: "Dupa întâia si a doua mustrare, departeaza-te de cel care aduce dezbinari" (Tit 3,10). Daca vinovatul nu tinea cont de prima mustrare, trebuia mustrat din nou în fata unuia sau a doi martori; daca nici asa nu se corecta, trebuia denuntat comunitatii (Bisericii), iar capii comunitatii îl declarau exclus din comunitate (excomunicat) si trebuia tratat de membrii comunitatii ca pagânii si vamesii, adica ocolit cum erau acestia de evrei (Mt 18, 15-18). Sfântul Pavel le scrie corintenilor cu privire la cel ce se facuse vinovat de desfrâu în comunitatea lor: "Si voi v-ati falit! Si nu v-ati mâhni mai degraba, pentru ca cel care a savârsit fapta aceasta sa fi fost dat afara din mijlocul vostru... V-am scris în epistola mea sa nu aveti nici o legatura cu curvarii... Sa nu aveti nici un fel de legaturi cu vreunul care, desi îsi zice 'frate' (crestin), totusi este curvar sau lacom de bani, sau închinator la idoli, sau defaimator, sau betiv, sau hraparet; cu un astfel de om nici nu trebuie sa mâncati" (1 Cor 5, 2.9.11).

Pedeapsa nu era aplicata din razbunare, ci pentru binele celui pedepsit: ca sa se rusineze, sa fie socat, sa se trezeasca, sa-si dea seama ce a facut si sa se îndrepte. Vinovatul nu trebuie privit ca un dusman, ci trebuie tratat cu compatimire si ajutat, prin rugaciuni facute pentru el, ca sa se îndrepte: "Este destul pentru omul acesta pedeapsa care i-a fost data de cei mai multi, asa ca acum este mai bine sa-l iertati si sa-l mângâiati, ca sa nu fie doborât de prea multa mâhnire. De aceea va rog sa va aratati iarasi dragostea fata de el" (2 Cor 2,6-8).

Apoi tu, episcopule, porunceste ca el (pacatosul) sa intre, si dupa ce ai cercetat daca este cait si vrednic sa intre în adunare, impune-i zile de post în functie de pacatul sau (doua, trei, cinci, sapte saptamâni de post) si apoi trimite-l dupa ce l-ai sfatuit si l-ai învatat cum se cuvine. Dojeneste-l si spune-i sa se umileasca, sa se roage si sa ceara în zilele de post sa se învredniceasca de iertarea pacatelor.

Constitutiile apostolice

Dezlegarea si reprimirea în sânul comunitatii se facea prin ritul impunerii mâinilor de catre episcop. Sfântul Pavel îl îndemna pe Timotei sa nu se pripeasca în a da dezlegarea; convertirea trebuia verificata prin pocainta suficienta: "Sa nu-ti pui mâinile peste nimeni cu graba, ca sa nu te faci partas de pacatele altora: pazeste-te curat pe tine însuti" (1 Tim 5, 22). Penitenta se facea individual si nu se pune problema, pâna în secolul al II-lea, de câte ori poate fi cineva iertat în viata. Începând cu secolul al IV-lea, când crestinismul primeste libertate si când se constata o decadere a moravurilor la multi crestini, disciplina penitentiala se înaspreste. Pentru a nu se abuza de iertarea lui Dumnezeu, dezlegarea se va acorda o singura data în viata dupa Botez. Pocainta are un caracter comunitar si reconcilierea se face numai dupa ce s-a facut pocainta publica stabilita de autoritatea bisericeasca.

Penitentul îsi recunostea pacatul grav în fata episcopului, în secret, si se înscria în ordinul penitentilor. Episcopul îi impunea pocainta în functie de numarul si gravitatea pacatelor: în general trei ani, dar pentru unele pacate, cum era apostazia sau avortul, pâna pe patul de moarte. Pocainta începea la Miercurea Cenusii, când episcopul le dadea penitentilor haina de pocainta - ciliciul din par de capra - pe care trebuiau sa o poarte în adunari si le punea cenusa pe cap. În general stateau la Liturghie în tinda bisericii. Penitenta era deosebit de severa. Trebuiau sa duca o viata de înfrânare, sa dea pomana, sa se înfrâneze total în viata de casatorie, sa nu manânce carne, sa poarte mortii la biserica si sa-i îngroape s.a.m.d. În pericol de moarte primeau dezlegarea, dar daca supravietuiau, trebuiau sa-si completeze pocainta. Asupra lor se faceau rugaciuni si rituri speciale. La încheierea stagiului de pocainta, episcopul, în prezenta comunitatii, în Joia Sfânta, impunea mâinile asupra lor si îi dezlega. Odata reconciliati cu Dumnezeu si cu Biserica erau din nou admisi la Euharistie.

În secolul al VII-lea, calugarii irlandezi, venind în Europa, au adus o modificare în disciplina penitentiala, inspirându-se din disciplina monastica a Orientului. În viata monastica calugarii, zilnic, seara, îsi recunosteau în public greselile din cursul zilei si primeau o penitenta. Astfel, începând cu secolul al VII-lea, se introduc în practica penitentiala urmatoarele modificari: nu numai episcopul, dar orice preot poate spovedi, spovada se poate repeta ori de câte ori este nevoie, spovada se poate face si pentru pacatele mici; spovada nu mai are un caracter public si devine individuala, pocainta de asemenea devine individuala, se inverseaza ordinea: se da dezlegarea si apoi se împlineste pocainta. Pocainta este destul de severa si este impusa de preot dupa cum era prevazut în carti. Era asa-numita pocainta tarifata: rugaciuni numeroase, lovituri de bici, sederea într-un cavou alaturi de un cadavru, o noapte sau mai multe, pelerinaje.

Aceasta forma de spovada individuala a ramas în vigoare în continuare pâna în zilele noastre. Noul ritual al spovezii, elaborat de noua reforma liturgica a Conciliului II Vatican prevede: "Spovada individuala si integrala, urmata de dezlegare ramâne singura cale obisnuita prin care credinciosii sunt reconciliati cu Dumnezeu si cu Biserica, în afara de situatia în care o imposibilitate fizica sau morala îl dispenseaza de o astfel de spovada."

Sacramentul spovezii poate avea loc si în cadrul unei celebrari comune în care se face în comun pregatire pentru spovada si se aduce în comun multumire pentru iertarea primita. Dar si în acest caz marturisirea pacatelor este personala si dezlegarea se acorda individual. Ritualul mai prevede o forma de spovada pentru cazuri exceptionale:

În cazuri de necesitate grava, se poate recurge la celebrarea comunitara a reconcilierii cu spovada si dezlegare generala. O asemenea necesitate grava poate aparea atunci când exista un pericol de moarte iminent, preotul sau preotii neavând timp destul pentru a asculta spovada fiecarui penitent. Se poate vorbi de necesitate grava si atunci când, din cauza numarului penitentilor, nu sunt destui preoti care sa asculte cum se cuvine spovezile individuale într-un timp rezonabil, astfel încât penitentii ar ramâne, fara vina lor, lipsiti multa vreme de harul sacramental sau de Sfânta Împartasanie, în acest caz, pentru validitatea dezlegarii, credinciosii trebuie sa aiba hotarârea de a-si marturisi individual pacatele, la vremea cuvenita (în curs de un an). Episcopul diecezan are datoria de a aprecia daca exista conditiile cerute pentru dezlegarea generala. O afluenta considerabila de credinciosi cu prilejul unei mari sarbatori sau al pelerinajelor nu constituie un caz de necesitate grava.

Catehismul Catolic

Cu toate variatiile pe care le-a cunoscut disciplina si structura acestui sacrament de-a lungul veacurilor, el a ramas totusi neschimbat în structura sa fundamentala.