www.profamilia.ro /sacramente.asp?spovada=4
 
 SACRAMENTE 

Despre Sacramentele Pocain?ei oi Sfintei Euharistii
pr. Gheorghe Neam?iu

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Via?a Creotina

Inapoi la cuprins Sfântul Sacrament al Pocaintei (IV)

Marturisirea pacatelor

A patra lucrare ce i se cere penitentului, dupa desteptarea parerii de rau si a hotarâririi de îndreptare, în urma examinarii constiintei, este marturisirea pacatelor, adica acuzarea lor în fata preotului rânduit. Dar - se întreaba unii - de ce este necesara dezvaluirea sufletului în fata unui preot, care este si el un pacatos? De ce nu ar fi suficienta cainta facuta direct lui Dumnezeu, cum sustin si fac sectele protestante?

În prima expunere - despre necesitatea Spovedaniei -, am subliniat ca aceasta Taina a fost întemeiata de Mântuitorul chiar în ziua Învierii, când, aratându-Se apostolilor, a suflat peste ei si, le-a spus: "Luati Spiritul Sfânt: carora le veti ierta pacatele li se vor ierta; si carora le veti tinea le vor fi tinute" (In 20, 22-23). Asadar, cel ce vrea sa obtina iertare de la Dumnezeu, trebuie sa apeleze la puterea de a ierta conferita de catre Mântuitorul Apostolilor si urmasilor lor, episcopilor si preotilor. Pe de alta parte, la fel cu apostolii, si urmasii lor, preotii, fiind si ei oameni, trebuie sa stie în ce masura cel pe care îl are în fata este vinovat si daca el, pentru a fi vrednic de dezlegare, se caieste sincer. Or, acestea preotul nu le poate cunoaste daca pacatosul nu-si descopera pacatele. Deci este necesara marturisirea. Înca prin sec. II, Sfântul Irineu aminteste ca femeile pe care le amagise ereticul Marcu s-au întors, mai târziu, din nou la Biserica si si-au marturisit greselile, iar în sec. III, Sfântul Ciprian atrage atentia ca si pacatele facute cu gândul trebuie marturisite. În secolul urmator, Sfântul Paulin de Nola mentioneaza în biografia Sfântului Ambroziu ca acesta, uneori, plângea atât de amarnic în scaunul de marturisire, încât îi facea pe penitenti sa-si plânga pacatele, iar Sfântul Augustin îi îndemna pe crestini sa nu amâne marturisirea. "Nu putem sti - spunea el - daca la capatul vietii vom fi vrednici sa primim Sfânta Taina a pocaintei si ne vom putea marturisi lui Dumnezeu si preotului". În sec. VI, Sfântul Grigore spune ca pacatosul, prin marturisire, învie în pacat întocmai ca Lazar din morti.

În secolele urmatoare marturisirea este cunoscuta ca o practica universala în Biserica. Sa ascultam cum se pronunta Conciliul Tridentin în urma cu mai bine de trei secole: "Întreaga Biserica a fost întotdeauna de parere ca marturisirea pacatelor a fost instituita de Domnul nostru Isus Cristos si necesara tuturor acelora care au pacatuit dupa Botez".

Dar, pentru ca marturisirea sa fie bine facuta, adica sa ne împace cu Dumnezeu, trebuie sa întruneasca anumite conditii, sa fie:

1. Sincera. Penitentul trebuie sa-si descopere nu numai pacatele externe ci si gândurile si poftele pacatoase la care a consimtit. De asemenea, trebuie declarate si împrejurarile care schimba specia teologica ori specia morala a pacatelor, aspect subliniat în expunerea despre examinarea constiintei.

Sinceritatea cere sa se evite echivocul, adica sa nu lase ca lucrurile declarate sa poata fi întelese în doua feluri. De asemenea, penitentul trebuie sa-si atribuie siesi vina pentru fapta savârsita, nu sa arunce vina asupra altora, cum fac unii penitenti care mai mult marturisesc pacatele altora decât ale lor.

O penitenta, marturisindu-se la Sfântul Filip Neri, se plânse tot timpul de necazurile provocate de sot si îi dezvalui Sfântului toate slabiciunile si pacatele sotului. La urma, Sfântul, dupa ce îi dadu sfaturile potrivite, îi zise: "Pentru pacatele dumitale vei rosti o Nascatoare, iar pentru ale sotului vei ajuna trei zile cu pâine si apa".

- "Bine, dar nu eu am facut acele pacate, ci sotul".
- "Este adevarat - replica Sfântul -, dar canonul se da celui ce le marturiseste. Deci dumneata trebuie sa faci penitenta".

2. Întreaga. Penitentul trebuie sa declare si sa acuze toate pacatele morale savârsite dupa ultima spovedanie bine facuta. Daca însa pe lânga toata atentia si grija depusa în examinarea constiintei s-a uitat vreun pacat grav, mortal, acesta s-a iertat indirect, împreuna cu celelalte, ramânând, totusi, sa fie marturisit în proxima spovedanie.

Mai trebuie subliniat si faptul ca, desi pentru a fi întreaga marturisirea nu este necesar sa marturisim pacatele veniale, adica cele lesne iertatoare, totusi, se recomanda sa fie marturisite si acestea, iar în cazul fericit când dintr-o marturisire a unui penitent se constata ca acesta nu a comis nici cel putin un pacat usor, pentru a nu expune nulitatii dezlegarea ce urmeaza s-o primeasca, el trebuie sa acuze un pacat din spovedaniile trecute.

3. Concisa. În marturisire trebuie evitata vorba multa, divagatiile, amanuntele inutile, care nu tin de obiectul spovedaniei. Aceasta si pentru a irosi degeaba timpul preotului si pentru a nu pune la încercare rabdarea penitentilor care îsi asteapta rândul.

Printre motivele care îi retin pe unii crestini de la Taina Spovedaniei sunt rusinea de a-si dezvalui sufletul unui om si ideea falsa despre spovedanie.

Sfântul Antonin, episcop de Florenta, întreba pe un diavol ce sta lânga confesional ce face acolo. - Fac o fapta buna; restitui - Cum adica? Pai, când îi faceam pe credinciosi sa pacatuiasca le luam rusinea; acum, când ei vreau sa se spovedeasca, le-o dau înapoi.

"Ce nebunie - spune Sfântul Augustin -, sa-ti faci rana în suflet si sa nu ai curajul s-o vindeci".

Rusine sa ai când pacatuiesti, pentru ca o faci în prezenta lui Dumnezeu. "Nu te-ai rusinat sa te faci pacatos, si acum te rusinezi sa te faci drept?" - reproseaza Sfântul Ioan Gura-de-Aur. Si, daca totusi simti o rusine omeneasca, primeste-o cu smerenie ca penitenta pentru ofensa ce I-ai pricinuit-o lui Dumnezeu.

Unii spun: Pacatele mele sunt prea mari ca Dumnezeu sa mi le ierte. Acestia ignora ca mila lui Dumnezeu este nemarginita. Nu exista pacat, oricât de mare ar fi el, care sa nu poata fi iertat printr-o marturisire facuta cu o mare cainta. "De vor fi pacatele tale ca zgura, ca zapada se vor albi" ne asigura Spiritul Sfânt. Iar pentru preot nu exista o bucurie mai mare decât întoarcerea la Dumnezeu a unui mare pacatos.

Altii spun: Prin spovedanie îmi voi pierde stima în fata preotului.

Mai întâi, penitentul este liber sa-si aleaga un confesar care nu-l cunoaste. În al doilea rând, preotul stie ca oricine poate cadea într-un pacat grav. Nimeni nu este impecabil si nici confirmat în har. În al treilea rând, departe de a-si pierde stima, penitentul, prin smerenia si sinceritatea aratata îsi atrage o si mai mare stima din partea preotului.

Un pacatos încarcat cu pacate grele se prezenta la Sfântul Francisc de Sales si depuse un mare efort ca sa faca o marturisire generala. Dupa ce primi dezlegarea îi spuse Sfântului: "Va multumesc parinte pentru dragostea ce mi-ati aratat-o, dar de acum ce stima ati mai putea avea fata de mine?" - "Gresesti, dragul meu îi raspunse Sfântul -, sufletul dumitale a devenit mai alb decât zapada, de acum esti drag Cerului; de aceea am pentru dumneata stima ce trebuie s-o am pentru un sfânt".

Mai sunt si unii care se tem ca preotul le va dezvalui altora cele ascultate în spovedanie. Acestia nu stiu ce este asa numitul sigiliu sacramental. În virtutea acestuia preotul este obligat sub sanctiunea excomunicarii sa pastreze, chiar si sub amenintare cu moartea, secret absolut asupra celor auzite în marturisire.

Din viata Sfântului Ioan Nepomuc, canonic de Praga si confesar al regelui Venceslav al Boemiei, se istoriseste ca acesta i-a cerut Sfântului sa-i dezvaluie pacatele reginei. Dupa refuzuri categorice repetate, urmate de amenintarea cu moartea, regele dadu ordin ca sfântul sa fie legat si aruncat în Vâltava, unde se îneca. Dupa trei sute de ani de la înmormântare, se descoperi ca limba Sfântului era intacta, pastrându-si prospetimea de la început, marturie vie a nevinovatiei acestui martir al sigiliului sacramental.

Asadar, nimeni nu trebuie sa se lase retinut de vreo prejudecata sau de rusine în fata Sfântului Sacrament al Pocaintei, ci sa se roage ca nu cumva satana, prin amagirile lui, sa-i închida gura ascunzând vreun pacat ori chiar refuzând spovedania si astfel sa se piarda, poate, pentru vesnicie.

Sfântul Antonin istoriseste ca o tânara, fiind puternic ispitita, cazu într-un pacat de necuratie. Chinuita mereu de remuscari, dar stapânita de rusine, nu avu curajul sa si-l marturiseasca, astfel ca remuscarea îi spori cu fiecare spovedanie sacrilega. De la un timp, crezând ca se va linisti, intra în manastire, cu intentia de a face o marturisire generala. Dar si aici, retinuta de aceeasi rusine, continua sa-si ascunda pacatul, astfel ca nici confesarul nu-i cunostea starea sufleteasca reala, iar comunitatea o considera sfânta. Sacrilegiul însa continua. În cele din urma calugarita cazu la pat atinsa de o boala mortala. De abia atunci se hotarî sa-si marturiseasca pacatul. Dar demonul îi închise gura si în acea clipa suprema. Primi Sfintele Taine cu o fervoare aparenta, dar, în timp ce surorile se rugau pentru ea, Dumnezeu, ca sa le dea tuturor o lectie, permise ca sora sa le apara osândita si sa le spuna: "Nu va rugati pentru mine, sunt osândita pe veci pentru ca am ascuns în marturisirile mele un pacat grav savârsit în tinerete". Groaznic! sa fii pe veci osândit, când te-ar fi costat atât de putin ca sa fii fericit pentru totdeauna.

Iata de ce, daca, din nefericire, ai cazut în pacat de moarte, pe care ti-ar veni greu sa-l marturisesti, ridica-te numaidecât cu cainta si o mare încredere în mila lui Dumnezeu; roaga-L sa-ti dea curaj de a te spovedi si marturiseste mai întâi acel pacat, iar daca totusi simti greutate în a-l dezvalui, preotul va gasi modalitatea de a-ti usura marturisirea lui.

Exista, din nefericire, cazuri de marturisiri rau facute, sacrilege, fie din cauza ca au fost ascunse pacate de moarte, fie din lipsa unei adevarate pareri de rau ori a unei corecte examinari a constiintei. În astfel de cazuri nu exista decât un singur remediu: marturisirea generala, adica spovedirea tuturor pacatelor savârsite în viata ori de la ultima spovedanie bine facuta, declarând, macar cu aproximatie, numarul spovedaniilor sacrilege.

Marturisirea generala se recomanda ca folositoare - deci nu necesara - celor care vreau sa se dedice unei vieti consacrate lui Dumnezeu - în calugarie sau preotie; înaintea unor momente importante din viata; bolnavilor în primejdie de moarte, precum si celor care nu au facut niciodata marturisire generala.

Marturisirea generala este, însa, interzisa celor ce sufera de scrupulozitate, adica celor care vad pacat aproape în tot ce fac, care se nelinistesc pâna la obsesie pentru gânduri si ispite fugare la care nu au consimtit niciodata, si care sunt vesnic nemultumiti si cu dubii privind integritatea si validitatea spovedaniilor precedente, pe care vreau insistent sa le repete. Acestora trebuie sa li se refuze repetarea marturisirilor precum si marturisirea generala, deoarece acestea le-ar agrava boala. Singurul remediu pentru ei este sa asculte orbeste de confesar si sa se roage cu încredere pâna când Dumnezeu îi va elibera de ea.

Dupa marturisirea si reînnoirea - fara a astepta îndemnul preotului - a parerii de rau si a hotarârii de îndreptare, ascultam cu atentie sfaturile preotului, canonul si dezlegarea. Acesta este momentul solemn în care ne bucuram ca am redobândit demnitatea de fii ai lui Dumnezeu prin harul sfintitor, sau cresterea acestuia în cazul ca nu aveam decât pacate usoare. "Iata cum (Tatal) vine în întâmpinarea ta; se va pleca peste umarul Tau, te va saruta cu blândete si iubire; va face sa ti se dea o haina noua si încaltaminte (...). Te temi sa nu fii certat (...) însa El, în schimb, îti pregateste sarbatoarea de bun venit" (Coment. asupra Evangheliei Sf. Luca, apud Francesco Fernandez Carvajal, De vorba cu Dumnezeu, pag. 20). Atunci, într-o dorinta mare începe o viata noua, chiar daca pacatele marturisite au fost doar usoare. Multumeste-I lui Dumnezeu pentru milostivirea de care te-a învrednicit si gândeste-te cum sa pui în practica sfaturile sau indicatiile primite si cum sa faci mai rodnica intentia de a deveni mai bun. O alta manifestare a acestei recunostinte poate fi aceea de a face ca si prietenii si alti cunoscuti sa se apropie de acest izvor de har, aidoma samarinencii care, transformata în har, daduse fuga sa-i anunte pe ceilalti concetateni ca si ei puteau beneficia de singulara ocazie pe care o presupunea trecerea lui Isus prin cetatea lor (In 20, 22-23). Îti vei îndeplini astfel una din îndatoririle iubirii fratesti exprimate în Ps 50: "Învata-voi pe cei faradelegi caile Tale si cei pacatosi se vor întoarce la Tine".

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/sacramente.asp?spovada=4
Vă rugăm să respectați drepturile de autor