www.profamilia.ro /sacramente.asp?spovada=5
 
 SACRAMENTE 

Despre Sacramentele Pocain?ei oi Sfintei Euharistii
pr. Gheorghe Neam?iu

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Via?a Creotina

Inapoi la cuprins Sfântul Sacrament al Pocaintei (V)

Satisfactia sau canonul

Se stie ca orice vina atrage dupa sine pedeapsa: Ofensa pricinuita lui Dumnezeu prin pacat trebuie, asadar, sa-si primeasca pedeapsa ei: fie iadul, daca pacatul este greu, fie purgatoriul, daca pacatul este usor. Se stie, de asemenea, ca în Botez pacatul este iertat atât în ce priveste vina, cât si în ce priveste pedeapsa. În Sfânta Pocainta însa pacatul este iertat numai sub aspectul, vinei, dar sub aspectul pedepsei datorat este iertata de obicei numai pedeapsa vesnica, a iadului, în afara de cazul în care penitentul a avut o parere de rau desavârsita -, ramânând de ispasit pedeapsa vremelnica fie în aceasta viata, fie dincolo, în purgatoriu. Mai corect spus: prin dezlegarea preotului, în urma parerii de rau, pedeapsa vesnica este comutata în pedeapsa vremelnica.

Prin aceasta pedeapsa se achita datoria de reparare a vatamarii pricinuite lui Dumnezeu, datorie pe care penitentul si-o achita prin: rugaciuni, acte de mortificare, ajun, fapte de milostenie s.a.

Înca dintru început Dumnezeu le-a cerut întotdeauna pacatosilor sa-I dea satisfactie pentru pacatele iertate. Protoparintii nostri, desi au fost iertati dupa ce s-au cait, a trebuit sa îndure truda de ficare zi pentru câstigarea pâinii, suferintele, bolile si durerile mortii. Evreii prin rugaciunea lui Moise obtinura iertare, dar drept pedeapsa pentru îndaratnicia lor au trebuit sa peregrineze patruzeci de ani prin pustiu pâna sa ajunga în Pamântul Fagaduintei. Moise însusi a trebuit sa-si ispaseasca neîncrederea în bunatatea si atotputernicia lui Dumnezeu, neîngaduindu-i-se sa vada Canaarul, decât din departare, de pe Muntele Nebo. David, desi s-a pocait pentru uciderea generalului Urie si adulterul comis, a trebuit sa sufere napastele ce i le profetise Natan prorocul. Ninivitenii, la predica lui Iona au fost iertati, dar numai dupa ce facusera o aspra pocainta, însusi regele punându-si cenusa pe cap, îmbracând haina de pocainta si umblând descult.

În Legea Noua, legea harului si a iubirii, Însusi Fiul lui Dumnezeu a platit, prin patima si moartea Sa, în locul nostru, întreaga datorie a pedepsei vesnice pentru pacatele omenirii întregi. Întrucât, însa, prin Botez suntem altoiti în El, devenind împreuna cu El un singur trup, Trupul mistic, Biserica, în care El este Capul iar noi membrele, si noi, fiind în comuniune vitala cu El, trebuie, drept consecinta, sa participam la suferintele jertfei Sale rascumparatoare cu propriile noastre suferinte si jertfe, pentru a ne împartasi Lui meritele ispasirii aduse de El Tatalui în numele nostru, pentru pacatele noastre. În acest sens afirma Sfântul Pavel: "Completez în trupul meu ceea ce lipseste patimilor lui Isus Cristos în trupul Sau care este Biserica" (Col 1, 24).

Iata de ce Preotul, înainte de a-l dezlega pe penitent, îi da asa numitul canon sau satisfactie sacramentala. Despre aceasta vom medita în cele ce urmeaza.

Canonul este parte întregitoare a Spovedaniei. Prin îndeplinirea lui, penitentului i se iarta ex opere operato, adica prin însasi aceasta îndeplinire o parte mai mare sau mai mica, ori chiar întreaga pedeapsa. În cazul în care preotul nu fixeaza termen, canonul trebuie îndeplinit cât mai repede. A-l accepta fara vointa de a-l împlini face ca spovedania sa fie invalida, nula, iar, pur si simplu, a nu împlini un canon dat pentru pacate mortale nu invalideaza spovedania, dar constituie un pacat mortal, care apoi trebuie spovedit. Canonul trebuie îndeplinit cu respectarea conditiilor impuse de preot, adica în timpul si locul prescrise.

Dar, în afara de canon, adica de satisfactia scaramentala - cum se mai numeste canonul - mai este si un al doilea fel de satisfactie, cea extrasacramentala, sau benevola, care ne sta întotdeauna la îndemâna. Aceasta consta în rugaciuni, acte de penitente, de renuntare, de mortificare pe care ni le impunem de bunavoie, precum si în acceptarea cu supunere a încercarilor permise de Providenta: boli, esecuri, denigrari, calomnii etc.

Atât canonul cât si satisfactia extrasacramentala au un dublu scop: vindicativ si medicinal. Cel vindicativ urmareste sa razbune ofensa adusa lui Dumnezeu, deci ispasirea pacatelor, platindu-I lui Dumnezeu datoria pedepselor pentru pacatele savârsite. Si, deoarece, prin canon ni se iarta doar o parte din aceste pedepse, este nevoie ca prin jertfele si faptele bune ce ni le impunem singuri, de bunavoie, sa deprindem fata de noi însine justitia vindicativa (razbunatoare), pe care ar trebui, de drept, s-o exercite Dumnezeu contra noastra, daca El nu ar fi în acelasi timp si preamilostiv.

Al doilea scop al canonului si al satisfactiei extrasacramentale este cel medicinal, adica vindecarea ranilor produse de pacat în sufletul si viata noastra: "nimicirea si dezradacinarea habitelor (obisnuintelor rele n.n.) a înclinarii spre pacat, contractate prin pacat" (cf. V. Suciu, Teol. dogm. spec. vol. II, p. 479).

Nu exista persoana care, printr-o simpla privire în trecut, sa nu-si dea seama ca daca ar fi folosit anumite mijloace ar fi putut evita anumite caderi ori s-ar fi putut vindeca de anumite porniri dezordonate care, cu timpul, au ajuns sa-l stapâneasca.

Printre remediile medicinale preventive si curative cel mai eficace este unul de ordin natural: evitarea lenei, deci munca staruitoare de fiecare zi. Când îti angajezi energiile fizice si intelectuale într-o activitate utila izbutesti sa te pastrezi curat; pacatul nu-si gaseste portita de intrare în gând si inima. De aici adagiul: "Lenea este perna diavolului". A te deprinde cu tot ce îti cere efort în profesiunea ce o ai, a ti-o îndeplini în spirit de credinta, constient ca îndatoririle impuse, oricât de grele ar fi, reprezinta vointa lui Dumnezeu, este o penitenta ce te purifica si te fereste de viciile care din lene îsi trag hrana.

Un alt remediu preventiv si curativ contra recaderilor în pacat dupa spovedanie, este cel de ordin supranatural: Sfânta Spovedanie facuta des. Aceasta, prin harurile sacramentale specifice acestui sacrament, confera sufletului o deosebita rezistenta în ispite si tarie în câstigarea virtutilor lor pentru a-ti asigura lumina pe calea desavârsirii sufletesti este de asemenea foarte important sa-ti alegi de îndrumator sufletesc un preot care, prin sfaturile date, te va sprijini si încuraja, daca îi vei descoperi ranile sufletesti cu sinceritate si încredere.

Dar atât canonul, cât si celelalte mijloace de ispasire, purificare si îndreptare a vietii, pe care ni le impunem, sa nu izvorasca dintr-o frica servila de Dumnezeu, ci din iubirea filiala fata de El, Parintele vatamat prin pacat, si din dorinta de desavârsire la care ne chemaa Isus: "Fiti desavârsiti precum este desavârsit Tatal vostru din ceruri" (Mt 5, 48).

În primele veacuri ale crestinismului, Biserica pedepsea pacatele mortale cu canoane foarte aspre, aplicând pentru pacatele publice pedepse proportionale cu vina, în scopul de a-i determina pe penitenti la perseverare pe calea desavârsirii crestinesti, prin iubirea de Dumnezeu si a semenilor. Drept consecinta, se putea vedea cum credinciosii îsi pastrau nepatata haina botezului, iar cei ce-si pierdeau harul botezului, prin vreun pacat, reveneau fara amagire la o viata curata, ispasindu-si pacatul prin penitente pe cât de severe pe atât de mântuitoare. Si, datorita roadelor edificatoare obtinute prin aceste canoane, crestea sfintenia în sânul Bisericii.

Primii crestini aveau în ochii lor pildele vii ale marilor sfinti penitenti, care de buna voie si-au supus trupul si spiritul unei asceze aspre si îndelungate, prin renuntari la hrana si odihna, prin rugaciuni si privegheri; unii plângându-si pacatul toata viata, ca Sfântul Petru; altii facând pocainta aspra în pesteri, ori umblând desculti, mâncând o data la zi si purtând ciliciu ca Sfântul Petru de Ale cantara (+1582) care în felul acesta a înteles sa-si ispaseasca un pacat savârsit în tinerete, si care locuia într-o chilie fara mobila, fara scaune, stând ori în picioare, ori în genunchi si dormea rezemându-se de un perete. Si, asta, timp de 40 de ani. Dupa moarte, aratându-i-se Sfintei Tereza de Avila, fiica lui spirituala, îi zise: "O, fericita pocainta, care mi-ai câstigat un premiu atât de mare în Cer!"

Dumnezeu nu le cere astfel de mortificari decât unora dintre alesii Sai, dar este dureros sa constatam cum astazi crestinii acorda prea putina seriozitate canonului, limitându-se la împlinirea lui, fara sa-si impuna singuri, de buna voie, si alte acte de ispasire si reparare a pacatelor.

Datorita faptului ca s-a îndulcit disciplina pocaintei, astazi, pacatosul si-a pierdut sensibilitatea fata de gravitatea pacatului si a obligatiei de a-l ispasi, cade mai usor, petrece fara prea multa remuscare în pacat, iar ridicarea din pacat, pocainta este de multe ori ineficace, fara rod si sub semnul întrebarii.

Iata de ce se impune sa ne reconsideram modul de a privi si împlini obligatia de ispasire. Sa ne însusim spiritul de pocainta al crestinilor din primele veacuri, cainta si sentimentele care i-au însufletit si le-au schimbat viata.

Îngaduinta manifestata de Biserica astazi fata de penitent nu trebuie sa-i serveasca acestuia drept motiv spre a-si neglija obligatia de a fi sever fata de sine, caci cu cât ne vom cruta si menaja mai mult în viata aceasta cu atât Dumnezeu ne va cruta mai putin dincolo, deoarece pacatul trebuie pedepsit fie în viata aceasta, fie în vesnicie: "aut ab homine paenitente, aut a De o vindicante" (Terulian). Sa prevenim deci severitatea dreptatii lui Dumnezeu prin severitatea pocaintei noastre, sacrametale si extrasacramentale.

Sa prevenim razbunarea lui Dumnezeu, razbunându-ne noi însine, în locul Lui, împotriva noastra. Iar daca îndrumatorul nostru spiritual din scaunul spovedaniei este prea îngaduitor cu noi, dându-ne un canon atât de mic, sa completam indulgenta lui cu asprimea noastra, dupa îndemnul Sfântului Bernard: "si medicus clementoir fuerit, tu age contra te". Sa aplicam leacul specific dupa diversitatea pacatelor: reculegere pentru pedepsirea distractiilor în rugaciune, tacere în fata judecatilor, vorbirilor de rau si denigrarilor; evitarea contactelor cu persoane usuratice, în scopul prevenirii pacatelor de necuratie; ajunul pentru prevenirea pacatelor carnale, a placerilor dezordonate.

Dar sa nu uitam ca, pe lânga aceste penitente pe care ni le impunem noi însine, este o alta penitenta pe care ne-o ofera Dumnezeu. Aceasta consta în a accepta cu inima linistita necazurile, bolile, încercarile si insuccesele, lipsurile survenite în viata de fiecare zi, ca expresie a vointei lui Dumnezeu care, prin întelepciunea Providentei Sale, le permite cu tot atâtea mijloace de purificare si reparare a greselilor.

O calugarita grav bolnava, i se plânge a Sfântului Francisc de Sales ca din cauza durerilor nu se putea ruga. "Este mult mai bine sa stai rastignita cu Isus Cristos decât sa te rogi Celui rastignit" - îi raspunse Sfântul. Da, pentru ca, acceptând cu rabdare, fara murmur, durerile bolii ori alte necazuri, împlinesti mai bine obligatia de a-I da lui Dumnezeu satisfactie pentru ofense decât rugându-te, deoarece, în rugaciune îti consfintesti lui Dumnezeu numai spiritul, pe când, acceptând suferintele si unindu-le cu Jertfa Celui rastignit, I te daruiesti Lui cu întreaga fiinta, mintea, inima, vointa si trupul, ca un rastignit cu El.

Si acum, la sfârsitul celor cinci meditatii despre Sacramentul Spovedaniei, sa ne examinam asupra spovedaniilor din trecut.

Privit-am acest sacrament cu dispozitiile unui adevarat penitent, cu acea credinta, smerenie, sinceritate si încredere pe care mila nemarginita a lui Dumnezeu le cere? Cum a fost pregatirea mea la acest Sacrament, examinarea constiintei, durerea si ura fata de pacate, hotarârea de a-mi îndrepta viata si de a-L iubi pe Dumnezeu, evitând tot ce m-ar putea desparti de El, singurul izvor adevaratei fericiri? Fost-a întotdeauna sincera si întreaga marturisirea mea? M-am decis sa traiesc în adevarat spirit de pocainta, constient ca, pe de o parte, data fiind infinita gravitate si nocivitate a pacatului, iar, pe de alta parte, scurtimea vietii, trebuie sa folosesc fiecare clipa pentru ispasirea si repararea multelor mele pacate, în scopul purificarii depline? Sa nu uitam ca nu exista decât doua posibilitati de purificare: pocainta, în aceasta viata, si Purgatoriul, dincolo, în vesnicie. Aut panitendum, aut ardendum (Este necesar ori sa faci pocainta, ori sa arzi). Sa alegem si sa purcedem în consecinta. Azi, caci, poate, mâine va fi prea târziu.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/sacramente.asp?spovada=5
Vă rugăm să respectați drepturile de autor