www.profamilia.ro /scriptura.asp?personaje=42
 
 SFÂNTA SCRIPTURA 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

Cuprinscapitolul anterior Iob, dreptul suferind fara vina

Daca Iob ar fi un nume ebraic, ar trebui sa fie pus în legatura cu verbul "aiab" care înseamna "a fi dusmanit" iar întelesul cel mai plauzibil ar acela de "Cel care este atacat". Este mai credibila, înca, originea ne-ebraica a acestui nume, provenind mai curând din ambientul semitic nord-occidental: "ai-ia-abu", "unde este tatal meu?"; aceasta întrebare poate fi aplicata unei divinitati sau unui parinte mort prematur.

Si daca mai este ceva dincolo de aceasta viata?

Iob întruchipeaza tematica omului drept care sufera desi este nevinovat. O asemenea problematica este legata de conceptia traditionala a retribuirii, care se bazeaza la rândul ei pe o viziune despre viata de dincolo mai degraba ingenua si primitiva. Dupa moarte, toti oamenii - sustine aceasta viziune - coboara în lumea subterana (sheol, în ebraica), toti, fara deosebire sau diferenta, fie sclavi sau regi, batrâni sau tineri, buni sau rai. Dar pentru ca în lumea subterana nu exista judecata nici rasplata pentru cei buni ori pedeapsa pentru cei rai, persoana buna trebuia sa fie rasplatita, prin excludere, în timpul acestei vieti iar cea rea, pedepsita în aceasta lume. Era ferm înradacinata convingerea ca dreptatea lui Dumnezeu si judecata lui infailibila vor acorda fiecaruia ce i se cuvine. "Tu rasplatesti pe fiecare dupa faptele sale", afirma psalmul 62,13.

Se observa, asadar, o strânsa legatura de cauzalitate între faptele savârsite si destinul omului. Potrivit acestei legaturi, celor drepti si timorati de Dumnezeu le revine o viata lunga, prosperitate, fericire si bucurie, bogatie si onoare în timp ce pacatosii trebuiau sa fie loviti de tot felul de nenorociri, boli, mizerie, saracie sau moarte prematura. Pe de alta parte, daca un om era lovit de nenorocire, exista convingerea ca aceasta suferinta trebuie vazuta pedeapsa pentru o nelegiuire, cunoscuta sau necunoscuta.

Aceasta viziune va continua sa existe înca si în Noul Testament si Isus va avea de înfruntat asemenea locuri comune (cf Lc 13,1-5; 9, 1-3). Doctrina unei retributii pur imanante, construita de altfel în întregime pe atributul divin al justitiei, primeste o lovitura mortala în perioada post-exilica, din motive obiective: experienta comuna dovedeste întocmai contrariul. Astfel, în secolul III î.C., Qohelet afirma cu scepticism si realism: "se întâmpla ca cel care nu tine cont de lege, în ciuda comportamentului sau rau, se bucura de o viata lunga" (7,15; 8,12). Aceasta este, concret, problematica de la baza cartii lui Iob, care în disperarea totala, dar si cu o credinta de nezdruncinat în Dumnezeu, se întreaba de ce dreptul trebuie sa sufere, mai mult, chiar omul nevinovat si timorat de Dumnezeu primeste cele mai crunte nenorociri. Într-o traditie antica, un asemenea om avea numele de Iob.

Cartea lui Iob: dreptul suferind pe nedrept

Iob este deja mentionat în cartea profetului Ezechiel (14,14.20), alaturi de Noe si Daniel, ca model al omului drept. Prologul cartii, de altfel, ne spune ca Iob nu era evreu ci locuitor al pamântului Uz, în sudul Marii Moarte, unde locuitorii acestei cetati erau renumiti pentru întelepciunea lor. Plasarea lui Iob într-un pamânt strain si într-un ambient patriarhal, urmaresc sa ne transmita o idee precisa: când este vorba de dreptul suferind pe nedrept, se atinge o coarda sensibila nu numai pentru Israel ci pentru întreaga umanitate, în general, care da de gândit dintotdeauna.

Cartea lui Iob consta dintr-un cadru narativ bine construit: un prolog (capp. 1-2), un epilog (cap. 42,7) si corpul principal (3-42,6) care a fost introdusa într-un al doilea moment în acest cadru, care cuprinde discursurile lui Iob cu prietenii lui si cu Dumnezeu. În timp ce partea principala a dialogurilor lui a fost compusa în forma poetica abia dupa exil (între secolele V - III î.C.), paginile narative, scrise în proza, reprezinta o traditie mai veche, initial de sine statatoare.

În interiorul cadrului narativ, critica literara distinge alte doua straturi: un material de baza de înainte de exil si un altul de amplieri post-exilice. Acest proces complicat prin care s-a format textul actual al cartii lui Iob ne arata ca tematica de fond a trebuit sa înfrunte noi provocari si obiectii.

Iob si periplul sau existential

Iob, asadar, din tara lui Uz, este un om neprihanit, drept, timorat de Dumnezeu. Are sapte fii si trei fiice, turme în cantitati nenumarate încât nimeni nu-l egaleaza în cinste si renume. Dar acest om, pe cât de pios pe atât de bogat, pierde orice avere fara nicio vina. Turmele, îi sunt furate sau distruse de intemperiile vremii, slujitorii sunt ucisi iar toti fiii lui mor într-o nenorocire. În ciuda acestor nenorociri de neînteles, care în doctrina vremii despre retributie sunt în contrast eclatant cu pietatea lui, Iob nu are niciun cuvânt de repros pentru Dumnezeu, ci se îndupleca fara razvratire la acest destin inexplicabil. Autorul sacru a pus pe buzele lui Iob, atât de curajos în suportarea durerii, cuvintele sale cele mai celebre, probabil: "Gol am iesit din sânul mamei mele, gol, ma voi întoarce. Domnul a dat, Domnul a luat; fie laudat numele Domnului" (1,21). Rudele si cunoscutii cauta sa-l mângâie în nenorocirile lui si îi dau câtiva bani ca sa înceapa de la capat. Dar Dumnezeu îl binecuvânteaza pe slujitorul sau mai mult decât înainte. Îi daruieste din nou sapte fii si trei fiice extraordinar de frumoase, iar turme, îi sunt date de doua ori mai mult. Iob a trait alti 140 de ani, durata a patru generatii si moare, în cele din urma "batrân si satul de zile" (42,17).

Raportul "fapta si rasplata"

Dupa legea raportului strâns dintre comportament si consecintele lui concrete, niciodata vreo nenorocire n-ar trebui sa se abata asupra unui om atât de drept. Chiar daca textul nu da niciun raspuns la aceasta problema, la sfârsit toate se termina în mod pozitiv. Suferinta lui Iob era nemeritata, e adevarat, dar nu a fost inutila. El a suportat cu încredere si daruire în Dumnezeu un destin inexplicabil. Credinta lui eroica a fost recompensata într-o masura si mai mare decât pietatea sa de înainte, astfel încât vechea idee de retributie, în ciuda tuturor celor întâmplate, la sfârsit revine în triumf în toata valabilitatea ei.

Interventia Satanei

Exista, însa o re-elaborare post-exilica a acestei traditii de fond, care urmareste sa interpreteze nenorocirile lui Iob în sensul unei încercari a credintei. O încercare, de altfel, care nu este atribuita lui Dumnezeu, ci Satanei. Dar aici este vorba de un Satana care nu trebuie identificat cu diavolul din infern, dupa interpretarea noastra a acestei figuri invizibile. Satana din cartea lui Iob face parte din "fiii lui Dumnezeu" (1,6; 2,1), adica din rândul îngerilor din cer. Termenul ebraic "satan" înseamna "acuzator, adversar" si a fost folosit mai ales pentru a desemna pe oamenii care acuzau pe altii pe nedrept si îi combateau fara motiv. În perioada post-exilica, aceasta functie a fost atribuita unui înger, care a primit apoi titlul de "satan" pentru ca, pentru a spune într-un anumit fel, are rolul de procurator ceresc care îi acuza pe oameni înaintea lui Dumnezeu (acelasi rol îl are Satana si în Apocalipsa Sf. Ioan 12,10). Aceasta figura se întâlneste pentru prima data în profetul Zaharia (3,1) care dupa exil, în anii 520-518, era ocupat la Ierusalim cu reconstruirea templului: aici, Satana apare ca acuzatorul marelui preot, denunta vinovatia cu zel excesiv si implacabil, simtind o bucurie rautacioasa în a-i acuza pe oameni înaintea lui Dumnezeu.

În haina de acuzator, Satana apare si în prologul cartii lui Iob, în partea de baza ampliata dupa exil. Aici, Satana este prezentat drept cel care se plimba pe pamânt, atent la modul de comportare al oamenilor, având o satisfactie deosebita când îi prinde în greseala pentru a-i putea acuza apoi în fata lui Dumnezeu. Nu-i place, printre altele, faptul ca Iob este atât de cucernic si neprihanit, sustinând ca el se comporta astfel numai pentru ca toate îi merg bine. El exprima astfel înaintea lui Dumnezeu însusi un dubiu, acela ca fidelitatea lui Iob poate fi distrusa daca acest om ar trebui sa piarda ceea ce are. Dumnezeu accepta sfidarea si îl pune la dispozitia Satanei toate bunurile materiale ale lui Iob, astfel încât pierderea, rând pe rând, a averii lui este pusa pe seama lucrarii funeste a Satanei. În acest fel, suferinta celui drept, inexplicabila pornind de la ideea retributiei, este îndreptata spre o cauza supra-naturala, de neînteles pentru om. Dar pentru ca Iob, în ciuda durerii pentru aceste pierderi, îsi pastreaza nealterate pietatea si credinta, Satana intentioneaza sa-l supuna la o noua încercare, si mai grea, si a cerut lui Dumnezeu permisiunea sa intervina asupra corpului însusi al lui Iob: bube oribile îl lovesc pe Iob din cap pîna în picioare. Plin de amaraciune, Iob s-a împresurat cu cenusa pe o gramada de gunoi (Septuaginta si Vulgata: "balegar"), unde îsi scarpina cu o aschie pielea puroiasa si urât mirositoare. Este imaginea de mizerie si nefericire extrema, imaginea lui Iob cel drept care sufera si îndura cu resemnare încrezatoare. Dar nimic nu poate afecta încrederea si credinta acestui om în Dumnezeu. Când pîna si sotia, descumpanita total, îi reproseaza un asemenea comportament de pietate si îl îndeamna sa-l blesteme pe Dumnezeu ca sa moara imediat, el respinge asemenea prostii prin cuvintele cunoscute multora, dar greu de înteles: "Daca de la Dumnezeu primim binele, de ce nu ar trebui sa primim si raul?" (2,10).

Interventia prietenilor

Partea poetica a cartii lui Iob, corpul principal al textului, a asumat drept cadru naratiunea precedenta în proza. În legatura cu vizitele rudelor si prietenilor, despre care se vorbeste în partea initiala, aici, vin în vizita la Iob trei prieteni care vor sa-i arate compasiunea si mângâierea lor: Elifaz din Teman, Bildad din Suah si Zofar din Naama. Conversatia profunda cu Iob are ca subiect central cauza suferintei lui. Dialogurile se desfasoara în trei faze (3-11; 12-20; 21-27), fiecare fiind deschisa de un discurs al lui Iob, la care îi raspund prietenii în succesiune si în alternanta cu Iob însusi. (...)

În marea sa durere, Iob îsi blestema ziua în care s-a nascut si se plânge cu amaraciune: "Sagetile Celui atotputernic stau înfipte în mine, si spiritul meu le bea veninul, si înfricosarile lui Dumnezeu vin cete-cete împotriva mea" (6,4). Nu mai are putere. Lucrul pe care si-l doreste cel mai mult în aceste momente este ca Domnul însusi sa-l nimiceasca, punând capat dintr-o data la viata si la durerea sa. Iob nu se simte vinovat pentru nimic, desi stie ca niciun om nu poate fi considerat drept înaintea lui Dumnezeu si ca prin urmare nimeni nu poate sa-i ceara cont lui Dumnezeu pentru faptele lui, din moment ce el pedepseste fara sa tina cont de vina si pacat. Dar i-ar place atât de mult sa stie de la el: "Câte sunt vinovatiile mele si pacatele mele? Ajuta-ma sa cunosc faradelegea mea si pacatul meu" (13,23; 7,20 si 16,17).

În neputinta sa, sufletul lui este sfâsiat, întins ca o pânza între resemnarea profunda si asteptarea sperantei. Se pierde în gânduri despre vremelnicia omului, destinat mormântului împreuna cu bucurile si aspiratiile lui. Sau, nu cumva exista si aici o licarire de speranta? "Eu stiu ca rascumparatorul meu e viu; ca ultimul se înalta deasupra tarânii. Fara aceasta piele, care va fi distrusa, si fara aceasta carne, îl voi vedea pe Dumnezeu" (19,25). Iob are certitudinea ca Dumnezeu, la moartea sa, i se va prezenta ca salvator si mijlocitor. Idea unei întâlniri cu Dumnezeu dupa moarte, ceea ce înca nu reuseste sa-si imagineze "cum" va avea loc si în ce situatii precise, se înfiripa aici ca aurora peste întunecata lume din adâncuri, tocmai acolo unde conceptia traditionala orice raport cu Dumnezeu era destinat sa se întrerupa. Acest motiv, aici, abia schitat, va primi dezvoltari ulterioare în decursul timpului, pîna la a deveni convingere ferma ca dupa moarte va avea loc o judecata care va condamna pe cei pacatosi la pedeapsa eterna si va premia pe cei drepti la o viata nepieritoare cu Dumnezeu. Iob, care se lamenteaza în continuu ca trebuie sa sufere fara sa fi comis vreun delict, pune în dubiu asadar doctrina traditionala a retributiei înteleasa în termeni pur imanenti, afirmând ca daca adesea cei rai se bucura de o viata lunga si fericita, si acest lucru este cu totul nedrept.

În schimb, prietenii lui insista în mod ostinat si obtuz pe vechea idee a retributiei. Ei reprezinta teologia rece ca gheata, aseptica, în care se analizeaza numai corespondenta detasata si automatica dintre vinovatia umana si pedeapsa divina. De aceea, ei nu sunt capabili sa se deschida si sa creada la repetatele declaratii de inocenta ale dreptului Iob. Îl acuza de orgoliu, mândrie, îl sfatuiesc sa se umileasca înaintea lui Dumnezeu, sa-si faca o buna cercetare a cugetului. Nu reusesc sa înteleaga faptul ca un om care este drept înaintea lui Dumnezeu poate suferi pe nedrept. De aceea, nu se tem sa-l acuze pe Iob de orice fel de infidelitate si încalcare a legii. Nimic nu-i misca din pozitiile lor. În a treia zi de conversatie, Bildad ia cuvântul doar pentru câteva clipe, Zofar nici pentru atât, pentru ca discursurile lor se învârt în gol si nu aduc nicio concluzie.

Dezamagirea lui Iob

La rândul sau, Iob este extrem de dezamagit de lipsa de întelegere si de legalismul prietenilor, ba chiar este mâniat. În loc sa-l ajute sau cel putin sa-i aduca mângâiere, prin insinuarile lor adauga la durerea fizica si suferinta sufleteasca (19,2). Indignat si înfuriat, le reproseaza acestora: "sunteti niste nascocitori ai minciunii, doctori neputinciosi" (13,4). Apoi, în juramântul de nevinovatie, un soi de confesiune generala, Iob afirma înca o data propria curatie si cu aceasta ultima analiza a propriei constiinte, îl provoaca pe Dumnezeu sa emita verdictul (cap. 31).

Dar în locul raspunsului lui Dumnezeu, apare în acest moment, fara nicio legatura cu restul cartii, un personaj nou, Eliu, care apoi va iesi de pe scena asa cum a intrat, fara sa lase nicio urma. Cele patru monologurile ale acestuia (capp. 32-37), fragmenteaza firul ultimului strigat al lui Iob catre Dumnezeu si raspunsul lui Dumnezeu însusi. Foarte probabil, atât la nivel formal cât si stilistic, aceasta parte este o adaugire ulterioara. În ciuda vârstei lui tinere, Eliu se prezinta indignat, în haina criticii si arbitru nu numai al lui Iob dar si al celor trei prieteni. Corecteaza observatiile lor nesatisfacatoare si în parte considerate blasfeme din punctul de vedere al doctrinei obisnuite si interpreteaza suferintele din punct de vedere pedagogic, ca purificare a omului de orgoliul sau. Elu nu asteapta raspunsul celorlalti, semn ulterior ca monologul lui a aparut într-o perioada succesiva, în cercuri sapientiale.

Concluzia si teofania finala

Încheierea si punctul culminant al dialogurilor se regasesc în teofanie, cu doua discursuri ale lui Dumnezeu si tot atâtea raspunsuri scurte din partea lui Iob. Dar Dumnezeu nu apare ca sa reaprinda si duca mai departe discutiile lui Iob cu prietenii lui, ajunse într-un drum fara iesire. Dumnezeu nu raspunde la întrebarile lui Iob, ca si cum ar fi fost obligat sa-i raspunda, sa-i dea cont, dar trece mai departe, suveran, dincolo de suferintele lui Iob si de propria auto-justificare. În centrul a toate nu este omul ci Dumnezeu, Domnul atotputernic care tine în mâinile lui soarta lumii întregi. Cu o serie de întrebari privind minunatiile si misterele creatiei, Dumnezeu îl conduce pe Iob la marginea capacitatilor lui umane de întelegere si de gândire a realitatii: "Unde erai tu cân puneam temeliile pamântului?" (38,4). În ce fel omul, în micimea lui, incapabil sa înteleaga si sa domine lucrarile lui Dumnezeu, va putea cuprinde pe Cel care a facut toate acestea si care guverneaza toate cu întelepciune si atotstiinta? Va putea oare sa-i dea directive lui Dumnezeu sau sa-l cheme la raport?

În fata misterului lui Dumnezeu, omului nu-i ramâne decât sa capituleze si sa taca. Suferinta, se spune în acest fel indirect, este de neînteles în cele din urma, la fel ca Dumnezeu însusi. Si astfel, la sfârsit, dreptul suferind, readus în limitele nepotrivirii sale umane, poate recunoaste în propria contestatie a lui Dumnezeu si în cearta cu el un act de presumptie, pentru a marturisi în fine cu o atitudine de umilinta profunda: " Într-adevar, am vorbit fara sa înteleg despre lucruri prea minunate pentru mine si de neînteles. De aceea, mi-am revenit în fire si ma pocaiesc, în praf si cenusa" (42, 3.6).

Prin suferinta sa, acceptata si traita in fidelitate si iubire fata de Dumnezeu, Iob deschide ultima rezistenta umana înaintea venirii lui Cristos: pe Cruce, cel Drept pentru cei nedrepti, va lua asupra sa suferintele tuturor oamenilor si în iubire fata de Tatal va îmbratisa destinul fiecarei persoane. Prin Duhul sau va însufleti speranta celor disperati si viata celor fara viata.

dupa Paul Maiberger ? Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizata de pr. Adrian Danca

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/scriptura.asp?personaje=42
Vă rugăm să respectați drepturile de autor