pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 02/2003 

TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE CRĂCIUN
Cristina Grigore

Craciunul, Cuvantul intrupat care binecuvanteaza omenireaCuprinsAsteptarea Craciunului in familii

 

Sărbătoarea Crăciunului pare a fi cea mai aproape de sufletul nostru: în fiecare an ne umple sufletul de amintirile zăpezilor îmbelșugate, a clinchetelor de clopoței pierdute în taina serii de Crăciun, a frânturilor de colinde amestecate cu viforul ninsorilor, a mirosului proaspăt de brad din casă, a ieslei Nașterii Mântuitorului așezată în biserică, a așteptării pline de curiozitate și de nerăbdare a darurilor de Crăciun... Abia începe să miroasă a iarnă și toate aceste amintiri se întorc la noi din străfundurile copilăriei. Și parcă ne încearcă un sentiment de nostalgie...

Crăciunul este sărbătoarea nașterii Mântuitorului, a Întrupării Fiului lui Dumnezeu, o celebrare pe care popoarele au îmbogățit-o de-a lungul anilor cu tradiții și obiceiuri specifice culturii lor. Tradițiile și obiceiurile sunt o modalitate de a face prezent, de a aminti ceea ce s-a întâmplat în trecut; sunt fapte și lucruri care se transmit de la o generație la alta în formă orală sau scrisă. Iar în cazul Crăciunului, lucrul cel mai important din tradiții și obiceiuri nu este aspectul lor exterior, ci semnificația lor interioară. Dar, pentru a putea trăi mai intens tradițiile și obiceiurile, trebuie să le cunoaștem. Există multe tradiții și obiceiuri de Crăciun care ne ajută să trăim spiritul acestui timp liturgic, iar acest spirit îl aflăm prin meditarea misterului celebrat.

 

25 decembrie

Inițial, Crăciunul și Epifania constituiau o singură sărbătoare întrucât sărbătoreau întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, însă acest mister era celebrat la două date diferite: în Occident era celebrat la 25 decembrie, ca sărbătoare a Crăciunului, iar în Orient, la 6 ianuarie, ca sărbătoare a Epifaniei. Distincția, din punct de vedere al conținutului, dintre cele două sărbători are loc abia la sfârșitul sec. al IV-lea și începutul sec. V-lea.

Se știe din scrieri vechi că în anul 336 Crăciunul era celebrat la Roma la 25 decembrie, iar de la Sfântul Augustin știm, de asemenea, că în aceeași perioadă era celebrat și în nordul Africii. Spre sfârșitul sec. al IV-lea Crăciunul se celebra la această dată în nordul Italiei, în Spania, și chiar la Antiohia, după cum relatează Sf. Ioan Crisostom. Și totuși, 25 decembrie nu este data istorică a nașterii lui Isus. Biserica din Roma a ales această dată pentru celebrarea misterului nașterii Mântuitorului pentru a înlocui sărbătoarea păgână Natalis solis invicti (Nașterea soarelui invincibil), principala sărbătoare a cultului soarelui din lumea greco-romană, foarte răspândit în acea perioadă, și care avea loc cu ocazia solstițiului de iarnă. Pentru a-i îndepărta pe credincioși de aceste sărbători idolatre, Biserica i-a îndemnat pe creștini să celebreze la această dată nașterea lui Cristos, adevărata lumină care luminează pe tot omul.

 

Ieslea

Reprezentarea Nașterii Mântuitorului a variat de-a lungul timpului: de la reprezentarea simplă, în fresce, a Mariei cu Pruncul și cu Iosif, până la reprezentări complexe care cuprind circa 200 de figurine. Despre nașterea Mântuitorului nu ne vorbesc decât evangheliștii Luca (2,1-21) și Matei (1,18-2,12). Luca ne relatează cum Iosif și Maria au mers la Betleem pentru recensământ, și, întrucât nu au găsit loc de găzduire, Maria l-a născut pe Isus și l-a așezat într-o iesle. Tot evanghelistul Luca scrie despre păstorii care au venit să-l vadă pe copilul nou născut și au povestit lui Iosif și Mariei că îngerii au fost cei care le-au dat de veste. Evanghelistul Matei nu dă prea multe informații despre nașterea lui Isus, în schimb este singurul care-i amintește pe magii de la Răsărit, veniți de departe - călăuziți de o stea - pentru a se închina pruncului și a-i oferi daruri: aur, smirnă și tămâie.

Prima reprezentare a Nașterii se află într-o frescă din catacombele Priscilei (sec. al II-lea d.C.), în care este reprezentată Sfânta Fecioară cu Pruncul în brațe, pe care-l prezintă Magilor: alături se află un bărbat, iar sus, o stea în opt colțuri. Din secolele următoare, până aproape de secolul al V-lea, există multe fresce în catacombe care reprezintă Epifanii analoge, însă în fresca din catacomba Sfântului Sebastian (sec. al IV-lea d.C.) lipsesc Maria și Iosif, dar apare un fel de iesle cu un bou și un măgar. Ulterior, între sec. al IV-lea și al VI-lea, în basoreliefurile sarcofagelor din marmură încep să apară și reprezentări ale păstorilor, și astfel, încet-încet, Ieslea capătă contur, apropiindu-se de forma actuală, cu toate personajele incluse: Pruncul, Maria, Iosif, boul, măgarul, cei trei regi Magi, păstorii.

Însă reprezentările erau mereu basoreliefuri, sau, în secolele următoare, vitralii, miniaturi, mozaicuri, și nu încă Iesle cu reprezentări tridimensionale ale Nașterii. În acest sens, s-a considerat că cea mai veche Iesle din Italia este reprezentarea în marmură a lui Arnolfo di Cambio, realizată în jurul anului 1289, și care, deși a fost distrusă în unele porțiuni iar în altele a fost restaurată, poate fi încă admirată în bazilica Santa Maria Maggiore din Roma. În fața acestei Iesle mulți Pontifi au celebrat Liturghia de Crăciun, până în anul 1870.

Tradiția îi atribuie Sfântului Francisc din Assisi introducerea Ieslei în vasta gamă de obiceiuri de Crăciun, atunci când, în noaptea de Crăciun din 1223 la Greccio, așa cum ne relatează Sfântul Bonaventura, a amenajat o iesle cu fân, a adus un bou și un măgar, și a celebrat Liturghia în acest ambient, în prezența unei mari mulțimi de credincioși veniți din întreaga regiune. Unii istorici consideră că Sf. Francisc a fost inspirat de reprezentările dramatice sacre, foarte răspândite în acea perioadă.

Primele Iesle cu figurine despre care există informații datează din sec. al XIII-lea, și sunt de fapt reprezentări cu mari statuete din marmură, lemn sau teracotă, expuse întregul an într-un aranjament static într-o capelă. Aceste caracteristici vor fi păstrate de Iesle până la sfârșitul sec. al XVI-lea. Conciliul din Trento, care s-a încheiat în 1563, a stabilit norme precise în ce privește cultul sfinților și al relicvelor, și a favorizat răspândirea Ieslei ca expresie a religiozității populare.

Iezuiții, ordin religios înființat în acea perioadă, au adoptat această reprezentare a nașterii Domnului, folosind-o în scopuri didactice, pentru a recâștiga țările reformate și a evangheliza tărâmurile recent descoperite din Lumea Nouă. Dar iezuiții s-au îndepărtat tot mai mult, în ce privește ornamentarea Ieslei, de simplitatea ei franciscană de la începuturi. De-a lungul sec. al XVII-lea, de fapt, apar și se dezvoltă acele efecte scenografice care vor revoluționa caracterul Ieslei, și care au făcut ca ea să devină o oglindă a culturii care o realizează, reflectând foarte bine societatea timpului și aspectele cele mai vii ale realității cotidiene.

Ieslea tradițională ungurească, așa-zisă Betleem, poate fi transportată manual. Are forma unei bisericuțe, a unui grajd sau a unui cort deschis. Portalul este larg, pentru a se putea vedea bine spațiul interior, unde sunt așezate figurinele confecționate din hârtie, sau statuete din lemn ori cretă ornamentate cu vatelină: în față arde o lumânare. Această Iesle este purtată din casă în casă de copii, numiți betlehemesek, dintre care unii sunt îmbrăcați în îngeri, care recită versuri, cântă și dansează.

Ieslea poloneză, szopka, este, în schimb, o construcție în formă de catedrală, împodobită cu staniol colorat. Ieslea este formată din trei părți: una superioară, cu îngeri care cântă la trompete pentru a vesti nașterea lui Isus; una centrală, unde este așezată scena Nașterii; și una inferioară, în care sunt așezate figurine reprezentând țărani polonezi, păstori cu oi și boi, și cei trei Magi. Szopka portabilă este purtată din casă în casă de copiii care cântă cântece de Crăciun, numite koledy, și primesc în schimb dulciuri și bani.

În Slovenia, în regiunile alpine, există o tradiție care datează din sec. al XIX-lea: în fiecare familie se construiește o Iesle într-un colț "sacru" al casei, unde în alte perioade din timpul anului stă crucifixul. Se construiește o movilă din mușchi, pe vârful căreia se așează orașul Betleem, iar la poalele acesteia se așează scena Nașterii.

În Mexic, Ieslea are infuențe indigene și constituie una din expresiile cele mai autentice ale artei populare elaborată de fiecare oraș pentru ziua de piață, deși s-a îmbogățit, începând din 1500, cu influențe europene și asiatice. Dominația spaniolă, de fapt, suprapunându-se artei precedente maya și aztecă, a impus uzanțe și modele iberice.

În Brazila, Ieslea s-a răspândit între 1600 și 1700, datorită iezuiților și a preoților spanioli, portughezi și francezi care au venit aici pentru a-i evangheliza pe indigeni. Caracteristice pentru nord-estul Brazilie sunt lapinhas, construcții simbolice în care este reprezentat Pruncul Isus îmbrăcat în veșminte de aur și pietre prețioase, așezat pe vârful unui munte, înconjurat de flori, plante, păsări și animale de toate felurile. Specifice sunt și Ieslele cu două etaje, unde la nivelul inferior este reprezentată Nașterea, iar la cel superior este reprezentată Răstignirea.

În Italia, cea mai cunoscută - și apreciată la nivel mondial - este ieslea din regiunea Neapole, care a "revoluționat" ieslea lui Francisc din Assisi. Cele mai vechi iesle din această regiune datează din sec. al XV-lea și sunt fabricate din lemn, cu circa 40 de figurine și cu scenografii foarte complexe, ceea ce constituie de fapt specificul lor. Aceste iesle au captat atenția multor artiști și meșteșugari italieni care au încercat mereu să aducă ceva nou, atât în realizarea figurinelor - punându-le ochi de sticlă, introducând personaje noi, utilizând îmbinare de materiale diverse -, cât și în realizarea scenografiilor care au început să includă elemente laice, precum fântâni, piețe, bodegi, lumini, oglinzi, creând astfel o adevărată scenă de teatru. În ultimii ani, odată cu progresul tehnologiilor, au apărut și ieslele electronice. Cu ajutorul unor mecanisme, personajele sunt puse în mișcare, pârâurile curg, apa țâșnește din fântâni, soarele răsare și apune, iar lumina din case se aprinde și se stinge, etc. Pentru mulți artiști și inovatori, ieslea a devenit un hobby, iar în Roma, în fiecare an, de Crăciun, pot fi văzute cele mai originale iesle, din punct de vedere tehnic, artistic și cultural, în cadrul anualei expoziții internaționale.

Astăzi, în multe țări, în seara de Crăciun există obiceiul de a se organiza o reprezentare dramatică a nașterii Mântuitorului, cu actori și decoruri, fiind numite popular "iesle vii". Aceste reprezentări datează din sec. al XVIII-lea, iar unii specialiști consideră că ele provin din dramele sacre medievale, alții consideră că își au originea în cântările specifice pentru timpul Crăciunului, din sec. al XVI-lea, cântări care constau într-un dialog dintre doi sau mai mulți parteneri. Oricare ar fi adevărata lor origine, ele s-au păstrat și dezvoltat în tradiția Bisericii, și au rolul de a-i ajuta pe credincioși să trăiască mai profund misterul celebrat, prin actualizarea scenei Întrupării Domnului.

 

Misteriosul împărțitor de daruri

Moș Crăciun este pentru noi personajul misterios care aduce daruri în seara de Crăciun, un personaj pe care îl regăsim și în alte culturi, dar sub alt chip și un alt nume. Majoritatea lingviștilor noștri sunt de părere că termenul "Crăciun" provine din latinul "creatio" sau din "incarnationis". Însă, în tradiția creștină, la originea acestui personaj misterios și darnic, se află Sfântul Nicolae (sec. al IV-lea), episcop în orașul Mira din provincia Licia, în sud-vestul Asiei Mici. Se povestește că, odată, episcopul Nicolae l-a ajutat pe un om care nu reușea să-și mărite cele trei fete ale sale, și care în disperare le-a îndemnat să urmeze și ele exemplul persoanelor ușuratice. Aflând despre acest lucru, episcopul a pregătit o pungă mare de bani și în timpul nopții a aruncat-o pe fereastră în casa acestora; peste câteva zile, fiica mai mare se pregătea de nuntă. La fel s-a întâmplat și cu a doua fată, și cu a treia. Până la urmă tatăl fetelor, după ce a stat la pândă într-un loc ascuns, l-a descoperit pe binefăcătorul său atât de mărinimos.

Așadar, personajul care l-a inspirat pe Moș Crăciun din zilele noastre este Sfântul episcop Nicolae, un sfânt din tradiția europeană. Când emigranții germani și olandezi au mers în America au dus cu ei și amintirea sfântului episcop și tradiția conform căreia sfântul împărțea daruri de Crăciun. În America numele episcopului a trecut de la Sinter Klass (sfântul Nicolae, în olandeză) la Santa Claus, iar cu timpul și aspectul lui s-a schimbat.

În 1860, desenatorul și caricaturistul Thomas Nast, care lucra la un ziar din New York, l-a "îmbrăcat" pe Santa Claus într-un costum, tot de culoare roșie, ca și veșmântul episcopului, împodobit cu blană și legat la mijloc cu o centură de piele, și i-a înlocuit mitra cu o scufie roșie cu blană albă. Nast a stabilit de asemenea reședința lui Santa Claus la polul Nord în 1885, când a desenat doi copii uitându-se pe o hartă a lumii și trasând călătoria lui Santa de la Polul Nord în Statele Unite. În anii următori, scriitorul american George P. Webster a preluat ideea, explicând că fabrica de jucării a lui Santa Claus și casa lui, în timpul îndelungatelor luni de vară, sunt ascunse în gheața și zăpada de la Polul Nord.

În 1931, Santa Claus a căpătat o cu totul altă înfățișare într-o campanie publicitară a companiei Coca-Cola: talentatul pictor Haddon Sundblom i-a dat lui Santa Claus o înfățișare mai umană, atractivă și credibilă. Și acum compania Coca-Cola utilizează această imagine a lui Santa Claus în reclamele din presa scrisă sau audio-vizuală, o imagine care s-a impus și în tradițiile de Crăciun ale europenilor. De curând, compania Pepsi Cola a lansat însă un nou "look" al lui Santa, înlocuind culoarea roșie a veșmântului lui cu cea albastră, într-o campanie promoțională a produsului Pepsi Blue.

Obiceiul de a face daruri cu ocazia sărbătorilor de Crăciun este foarte răspândit, iar în unele țări europene personajul care aduce darurile nu este Sfântul Nicolae. De exemplu, în tradiția spaniolă, cei trei regi Magi aduc daruri copiilor, la 6 ianuarie. Evanghelistul Matei spune că magii din Orient i-au adus pruncului Isus aur, smirnă și tămâie, dar nu ne spune nimic despre originea, vârsta, numărul sau numele lor. De-a lungul istoriei numărul lor a variat, în funcție de tradiție. În scrieri din sec. al VII-lea magii sunt trei la număr, și apar cu numele Gaspar, Melchior și Baltazar. Nici măcar originea lor exactă nu se cunoaște, dar Clement din Alexandria și Ciril din Alexandria spun că "Răsăritul" este Persia, iar Tertulian și sfântul Iustin spun că este Aribia. În toate reprezentările până în sec. al XVI-lea cei trei magi au fost reprezentați ca niște principi, toți trei albi; abia în 1510 Bosch l-a pictat pe Baltazar de culoare. În Spania, și în alte țări influențate de cultura iberică, la 6 ianuarie, cei trei magi intră în orașe însoțiți de un întreg alai, și aruncă în urma lor dulciuri pe care copiii se înghesuie să le culeagă.

Tot la 6 ianuarie, în Italia și în Rusia există obiceiul ca o femeie bătrână să aducă daruri copiilor. Legenda spune că femeia (Befana, în Italia; Babușka, în Rusia) nu a vrut să iasă afară în noaptea rece a nașterii lui Isus pentru a merge împreună cu păstorii să-l vadă pe pruncul nou născut. Dimineața însă, a pregătit un coș cu daruri și a mers să-l viziteze, dar a găsit ieslea goală. Din acea zi, spune legenda, la 6 ianuarie, femeia călătorește prin lume, dând daruri fiecărui copil bun, în speranța că unul dintre ei ar fi Isus.

În Germania Christkind (Copilul Cristos) este cel care aduce daruri în seara de Crăciun. De obicei, Christkind este reprezentat de un copil îmbrăcat în alb care merge din ușă în ușă pentru a împărți daruri copiilor care-l întâmpină cu colinde și poezii.

În tradiția liturgică, sărbătoarea Crăciunului este precedată de o perioadă de pregătire, numită Advent, o perioadă marcată în multe țări europene de simbolul luminii. Astfel, Biserica a adoptat din tradiția germană "coroana de Advent", cu cele patru lumânări care simbolizează fiecare dintre cele patru săptămâni de pregătire la sărbătoarea Nașterii Mântuitorului, Lumina lumii: în fiecare duminică este aprinsă o altă lumânare, astfel încât cu cât se apropie momentul Crăciunului, cu atât lumina este mai puternică. Și dacă perioada Crăciunul este un timp pentru daruri îndeosebi materiale, perioada Adventului este un timp pentru daruri spirituale: lumină, pace. În Austria, Adventul este precedat de sărbătoarea sfântului Martin din Tours, la 11 noiembrie. În această zi, copii merg în procesiune cu felinare realizate de ei înșiși. În casele din Italia, Norvegia și Suedia, la 13 decembrie, în sărbătoarea Sfintei Lucia, fiica cea mai mare a familiei, îmbrăcată în alb și cu o cunună cu lumânări așezată pe cap, vine și-i trezește pe cei ai casei cu o tavă cu cafea și un colac împletit, iar copiilor le aduce dulciuri. Prezența sfintei Lucia anunță biruința luminii asupra întunericului.

În multe țări europene s-au păstrat tradițiile, dar s-au adăugat și obiceiuri mai noi, împrumutate din alte culturi. Așa se face că în timpul Crăciunului copiii primesc cadouri de două ori: de sf. Nicolae, sf. Lucia sau de Bobotează, conform tradiției fiecărei țări, dar și în seara de Crăciun. Și l-a noi s-a păstrat obiceiul ca în seara din ajunul sărbătorii sfântului Nicolae, la 5 decembrie, părinții să pună în încălțămintea copiilor, pe care aceștia și-o pregătesc dinainte cu mare grijă, cadouri diverse: bomboane, jucării, mici obiecte de îmbrăcăminte, în unele locuri existând obiceiul de a se pune alături și o nuielușă cu efect, desigur, moralizator; dar există și obiceiul de a pune în ajunul Crăciunului daruri sub brad, destinate celor dragi.

 

Bradul

Pentru multe țări europene și de pe continentul american, pomul de Crăciun este unul din simbolurile preferate pentru a reprezenta această sărbătoare. Dar în realitate, pomul nu are nici o legătură cu Nașterea Domnului. Bradul, și alți pomi mereu verzi, au fost mereu simbolici la vechile popoare deoarece indicau viața care continuă și speranța reîntoarcerii primăverii. La noi bradul este întâlnit și acum în multe ritualuri de trecere, moștenit din tradițiile pre-creștine, integrate de noile rituri creștinești. Dar obiceiul de a împodobi în casă bradul de Crăciun se pare că a fost adoptat din Germania. S-a păstrat însă și vechiul obicei păgân de a aduce în casă, în perioada dinaintea Anului Nou, o ramură de copac, în general de măr, și de a o pune în apă. Ramura înflorește până la Anul Nou, și simbolizează viață nouă și prosperitate. De aceea, multe din colindele noastre au ca refren cuvintele "flori dalbe, flori de măr".

Mulți leagă bradul de Crăciun de o legendă care povestește că în sec. al VIII-lea, în Germania de astăzi, un misionar pe nume Bonifaciu a adunat în jurul său câteva persoane botezate recent care trebuiau să renunțe la obiceiurile păgâne. În acest scop, cei proaspăt botezați trebuiau să doboare la pământ un stejar bătrân care era utilizat pentru sacrificii. Stejarul a căzut și s-a rupt în patru, iar din mijlocul său a apărut un brad. Sfântul Bonifaciu a propus atunci să fie luat bradul și să fie pus ca simbol al credinței regăsite, deoarece bradul arată cu vârful său spre cer, iar ramurile sale mereu verzi amintesc de viața veșnică. O altă legendă, de data aceasta din nordul Europei, povestește cum odată, de mult, Credința, Speranța și Iubirea, au fost trimise pe pământ pentru a găsi un copac care să fie înalt cât speranța, mare cât iubirea și solid ca credința. În plus, trebuia să aibă o cruce la fiecare ramură. Legenda spune că cele trei virtuți au căutat îndelung, până când au găsit bradul în pădurile din Nord. Ele l-au iluminat cu razele stelelor, și astfel pomul a devenit primul brad de Crăciun.

La originea obiceiului de a împodobi bradul se pare că se află scenele dramatizate din timpul Adventului, numite "mistere", răspândite în Europa sec. al XI-lea. Printre aceste scene se număra și scena Paradisului, foarte populară la acea vreme, grădina Edenului fiind reprezentată printr-un pom împodobit cu mere roșii. Pomul reprezenta atât Pomul vieții cât și Pomul cunoașterii binelui și răului, iar dramatizarea scenei Paradisului se încheia cu profeția venirii Mântuitorului. În timpul sec. al XV-lea, la 24 decembrie, sărbătoarea protopărinților Adam și Eva, credincioșii au început să instaleze pomi în casele lor, pe care îi împodobeau cu mere și nuci. În sec. al XVIII-lea, obiceiul de a împodobi pomul de Crăciun era împământenit deja în Germania, Franța și Austria. La jumătatea sec. al XVII-lea, pomul de Crăciun a început să fie iluminat cu lumânări mici, acestea fiind înlocuite mai târziu, la începutul sec. al XX-lea, de instalațiile electrice cu becuri, și chiar și bradul a început să fie înlocuit cu unul artificial. În vârful multor brazi de Crăciun este pusă o stea, care reprezintă steaua ce i-a călăuzit pe magi la Isus.

 

Colindele religioase

Termenul "colindă" vine din latinul "calendae", prima zi a lunii la romani (de aici și calendar). Calendele din ianuarie, deci de la începutul anului (mutat de la 1 martie la 1 ianuarie de împăratul roman Caius Julius Caesar) se sărbătoreau cu cântări, urări și petreceri, pe care creștinismul nu le-a înlăturat, ci le-a adoptat și le-a dat un caracter creștin. De aceea, la noi, colinde se cheamă atât cântările și urările religioase specifice Crăciunului și Bobotezei, cât și cele ocazionate de Anul Nou.

Conform tradiției, în dimineața zilei de 24 decembrie și până aproape spre miezul zilei, cete de copii între 5 și 14 ani merg cu "Moș Ajunul", un text augural scurt rostit la fiecare casă și care anunță deschiderea seriei de colinde și de practici uzitate în această perioadă. Seara, după ieșirea de la biserică, cete de copii merg cu "Steaua", textul fiind de factură religioasă. Ca obiect de recuzită, ceata poartă o stea, luminată din spate cu o lumânare; steaua are în centrul ei o reproducere a Nașterii Domnului. Colindatul deschide astfel ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă. La colindat, tradițional, participă tot satul, deși efectiv colindă doar copiii și flăcăii, constituiți în cete, ceata fiind alcătuită după o orânduială bine stabilită, având o ierarhie proprie, un conducător și un loc de întâlnire. Darul oferit de gazde colindătorilor - în forma tradițională a obiceiului - este colacul, el însuși semn de belșug și roade bogate.

În istoria creștinismului, primele cântări de Crăciun au fost scrise în sec. al IV-lea: primul imn, Jesus refulsit omnium, datează din anul 368. Acestea au fost integrate ulterior în Oficiul Divin, unele fiind propuse și astăzi în Liturgia Orelor din timpul Crăciunului. Mai târziu, începând cu sec. al XIII-lea, aceste cântări au fost traduse în limbile diferitor popoare, această adaptare a lor la o anumită cultura constituind și apariția cântărilor populare de Crăciun.

Unele colinde, precum "Adeste fideles", "Petit papa Noël", "Jingle Bells" ș.a., au devenit foarte cunoscute în întreaga lume, dar nici unul nu se bucură de faima și răspândirea colindului austriac "Stille Nacht" (în trad., "Noapte tăcută"; versiune română se intitulează "Noapte de vis"), compus de Franz Gruber pe versurile lui Joseph Mohr. Istoria spune că în ajunul Crăciunului din 1818, preotul catolic Joseph Franz Mohr (1792-1848) a mers în vizită la prietenul său Gruber, căruia i-a înmânat un poem pe care îl scrisese cu doi ani în urmă. Avea neapărat nevoie de un cântec de Crăciun pentru Liturghia de la miezul nopții, și spera ca prietenul său, care era profesor la școală și organist la biserică, să-i pună versurile pe muzică. Gruber a scris în câteva ore melodia, cu aranjament pentru chitară (orga fusese afectată de revărsarea râului Salzach), și în la Liturghia din acea noapte, cei doi au interpretat pentru întâia oară cunoscutul colind, în biserica Sf. Nicolae din Oberndorf. Cântecul a fost foarte bine primit de credincioși, mai ales pentru că înțelegeau cuvintele (pe atunci Liturghia și cântările erau în limba latină), și s-a răspândit curând în țară. Regele Prusiei, Frederick Wilhelm al IV-lea, a auzit cântecul la Biserica Imperială din Berlin și a cerut ca "Stille Nacht" să fie cântat de Crăciun în întreaga împărăție. Din Austria, cântecul s-a răspândit apoi și în alte părți.

Colindele de Crăciun sunt un mod de a reflecta mai profund și totodată mai simplu asupra misterului Nașterii Mântuitorului, și de a exprima, totodată, bucuria și recunoștința noastră față de Dumnezeu care s-a făcut om spre mântuirea noastră. La multe popoare colindele au depășit spațiul liturgic-eclezial, și sunt cântate nu doar în Biserică, dar și în familie, împreună cu cei dragi.

Iată-ne ajunși și la finalul incursiunii noastre istorice printre tradițiile și obiceiurile specifice Crăciunului, atât de frumoase și de bogate. Din păcate, actualul context socio-cultural, cu aluziile sale la un "Crăciun magic" consumist și turistic, profitând de această puternică tradiție religioasă, încearcă să ne învăluie într-o atmosferă care transformă o sărbătoare creștină într-o celebrare ne-creștină, ba chiar anti-creștină. În plus, Crăciunul a devenit pentru noi atât de familiar încât am uitat să mai privim dincolo de aparențe și să pătrundem semnificația adâncă a simbolurilor și riturilor care-l însoțesc. Multe din tradițiile și obiceiurile de Crăciun au rămas un folclor de domeniul trecutului, cu care ne mai întâlnim, în cel mai fericit caz, în câteva sate românești, și în cel mai rău, la muzeu sau în arhivele televiziunii. În țările occidentale se trag de mult semnale de alarmă și se organizează campanii pentru a-l restitui pe Cristos Crăciunului: "Put back Christ in Christmas".

În reprezentarea nașterii Mântuitorului toate personajele - Maria, Iosif, păstorii, magii, până și animalele - sunt grupate în jurul lui, pentru că el este nucleul. Nașterea lui nu s-a întâmplat doar cândva, o dată, ci are loc în fiecare suflet omenesc. Cristos a venit în lume, dar a venit și la fiecare dintre noi, și pentru fiecare dintre noi. Să facem și noi în "lumea" noastră - în familie, cu cei dragi, împreună cu comunitatea religioasă din care facem parte -, și din inima noastră o iesle în care să-l așezăm în centru pe Isus. Să ne adunăm în jurul lui, cu slăbiciunile și tăriile noastre, cu defectele și talentele noastre, cu bucuria și recunoștința noastră. Să medităm asupra acestui mare mister al întrupării Fiului lui Dumnezeu, să-l contemplăm, și să ne lăsăm pătrunși de iubirea de necuprins a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Să-i mulțumim pentru acest unic și imens dar al Fiului său făcut asemenea nouă din iubire pentru noi, și să ne bucurăm de acest dar. Tradițiile și obiceiurile ne reamintesc acest mister, ne fac să-l pătrundem mai adânc și ne ajută să ne exprimăm bucuria pentru darul-Isus.

 

BIBLIOGRAFIE

  • BERGAMINI A., Natale/Epifania, în "Dizionario di Liturgia", a cura di D. Sartore, A.M. Triacca, C. Cibien, Ed. San Paolo, Milano, 2001.

  • BROWN J. R., Storia del teatro, Ed. Il Mulino, Bologna, 1998.

  • DRUM W., Magi, The Catholic Encyclopedia, Volume IX, www.newadvent.org/cathen/

  • FERNÁNDEZ T., Tradiciones y Costumbres Navidenas, www.catholic.net

  • FOLEY L. O.F.M., St. Francis and the Crib, www.americancatholic.org

  • MARTINDALE C., Christmas, The Catholic Encyclopedia, Volume III, www.newadvent.org/cathen/

  • RODRIQUEZ P., Ritos y mitos de la Navidad, Ediciones B., Barcelona, 1997.

  • ROȘU G., Crăciunul la români, în www.cimec.ro/Etnografie

  • SARCONE I., La storia del presepe, www.presepenapoletano.it

  • SCAROLA S., Origins of Christmas Traditions, www.domestic-church.com

  • http://www.silentnightmuseum.org


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire