pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 02/2003 

CRĂCIUNUL, CUVÂNTUL ÎNTRUPAT
CARE BINECUVÂNTEAZĂ OMENIREA
BINECUVÂNTAREA "URBI ET ORBI" ȘI ALTE BINECUVÂNTĂRI
pr. prof. univ. dr. Isidor Mărtincă

Spiritualitate pentru mamele insarcinateCuprinsTraditii si obiceiuri de Craciun

 

Copil fiind, la biserică, Părintele paroh ne anunța că Sfântul Părinte Papa ne-a dat binecuvântarea apostolică cu ocazia sărbătorilor de Crăciun și Paști.

Mai târziu, având un aparat de radio în casa părintească, ascultam Radio Vatican și eram foarte emoționați când îl auzeam pe Sfântul Părinte dându-ne binecuvântarea sa apostolică. Acest obicei s-a păstrat ani de-a rândul până după anii 1990, când am avut ocazia și șansa de a-l vedea pe Sfântul Părinte la televizor, ba mai mult de a-i prezenta și traduce mesajul cu ocazia binecuvântării Urbi et Orbi; binecuvântare de care au parte toți credincioșii din Cetatea eternă "Roma" și credincioșii de pe tot globul pământesc.

Cei care îndeplinesc condițiile cerute de Biserică, pot dobândi cu această ocazie indulgența plenară pentru ei înșiși sau pentru un răposat, căci de sărbători cerurile se deschid și Sfânta Maică Biserică împarte daruri din belșug membrilor ei.

Pentru a înțelege mai bine semnificația și importanța binecuvântării în istoria mântuirii, vom face câteva considerații pe marginea acestui subiect.

 

Ne întrebăm de unde vine binecuvântarea

Izvorul și începutul [1] a toată binecuvântarea este Dumnezeu, cel binecuvântat: "...Cristos se trage după trup, el, care peste toate este Dumnezeu binecuvântat în veci" (Rom 9,5), el singur bun, care pe toate le-a făcut bine, ca să umple [2] făpturile sale cu binecuvântări și le-a dăruit necontenit aceste binecuvântări, ca semn de îndurare, chiar și după căderea omului.

 

Prin cine ne dă Dumnezeu binecuvântare?

Iar când a venit împlinirea timpului, Tatăl l-a trimis pe Fiul său și, prin El, care s-a întrupat, i-a binecuvântat din nou pe oameni, cu toată binecuvântarea spirituală: "Binecuvântat să fie Dumnezeul și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care în Cristos ne-a binecuvântat în cer cu orice binecuvântare spirituală" (Ef 1,3; cf. Gal 4.4). Și astfel, vechiul blestem s-a transformat pentru noi în binecuvântare, când "a răsărit Soarele dreptății, Cristos Dumnezeul nostru; care, dezlegând blestemul, a dăruit binecuvântarea" [3].

Binecuvântarea supremă a Tatălui, Cristos însuși, s-a arătat în Evanghelie, binecuvântându-i pe frații săi, mai ales pe cei mai mici: "Vouă mai întâi v-a trimis Dumnezeu Servitorul pe care l-a înviat, ca să vă binecuvânteze, întorcându-vă pe fiecare de la răutățile sale" (Fap 3,26) și înălțând rugăciune de binecuvântare către Tatăl: "El luă cele cinci pâini și cei doi pești și, ridicându-și ochii către cer, le binecuvântă, le rupse și le dădu discipolilor să le împartă mulțimii" (Lc 9,16; cf. Mt 9,31; cf. Mc 6,41). În sfârșit, glorificat de Tatăl și înălțându-se la cer, a revărsat darul Duhului său asupra fraților pe care i-a dobândit cu sângele lui, pentru ca prin puterea sa să-l laude pe Dumnezeu Tatăl în toate, să-l adore și să-i aducă mulțumire și, săvârșind fapte de iubire, să se învrednicească a fi numărați printre binecuvântații împărăției [4].

Până la Cristos au existat și alți oameni prin care Dumnezeu Tatăl ne-a făcut părtași de binecuvântările sale, așa cum vom constata în paginile următoare. Dumnezeu le-a dăruit oamenilor ca mai ales patriarhii, regii, preoții, leviții, părinții să binecuvânteze numele lui lăudându-l, și, prin numele lui să-i copleșească pe ceilalți oameni și lucrurile create cu binecuvântările divine:

"Și a binecuvântat Melchisedec pe Avraam și a zis: binecuvântat să fie Avraam de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului și al pământului. Și binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmașii tăi în mâinile tale! Și Avraam i-a dat lui Melchisedec zeciuială în toate" (Gen 14,19-20).

Căci Dumnezeu, atunci când binecuvântează fie direct, fie prin alții, întotdeauna făgăduiește ajutorul său, vestește harul lui, dezvăluie fidelitatea sa față de legământul de la început. Iar oamenii, când binecuvântează, îl laudă pe el, proclamându-l bun și îndurător [5]. Binecuvântând, Dumnezeu ne dovedește că este bun, iar oamenii îi răspund prin a-L lăuda.

Așadar, Dumnezeu împarte binecuvântarea, împărtășind și făcând cunoscută bunătatea sa. Oamenii îl binecuvântează pe Dumnezeu, înălțându-i laude, aducându-i mulțumire, oferindu-i cultul evlaviei și supunerii lor; iar când îi binecuvântează pe ceilalți, cer ajutorul lui Dumnezeu, fie asupra unei persoane, fie asupra unui grup.

 

Ce este binecuvântarea?

Binecuvântarea este un dar care se răsfrânge direct asupra vieții și misterului ei și este un dar exprimat prin cuvânt și prin misterul acestuia. Binecuvântarea este deopotrivă cuvânt și dar; deopotrivă cuvântare și bine (cf. gr. eu-logia, lat. bene-dictio) întrucât binele pe care îl aduce cu sine nu este un obiect precis, un dat bine definit, pentru că nu aparține domeniului lui a avea, ci al lui a fi, pentru că nu dezvăluie ceva legat de acțiunea omului, ci de creația lui Dumnezeu. A binecuvânta înseamnă a rosti darul creator și dătător de viață, fie înainte de producerea acestuia, fie sub forma aducerii de mulțumire. Dar în timp ce rugăciunea de binecuvântare afirmă anticipat generozitatea divină, cea de mulțumire a văzut-o revelându-se [6].

 

Ce sens are cuvântul binecuvântare?

Chiar și în sensul cel mai profan, cel mai material, acela de "cadou", cuvântul are o nuanță foarte sensibilă de întâlnire umană. Darurile oferite de Abigail lui David:

"Iar Abigail, femeia lui Nabal, fusese vestită de unul din slujitori, care-i zisese: Iată David a trimis din pustiu soli să salute pe stăpânul nostru, dar el s-a purtat cu el ca un netrebnic. Oamenii aceștia sunt însă foarte buni cu noi, nu ne-au făcut rău și nimic din ale noastre nu s-a pierdut în timpul cât am umblat cu ei când eram la câmp. Ei au fost pentru noi ca un zid de apărare și ziua și noaptea în timpul cât am păscut oile aproape de ei. Așadar, gândește-te și vezi ce este de făcut, căci de bună seamă primejdia amenință pe stăpânul nostru și toată casa lui; el însă este om rău și nu putem grăi cu el. Atunci Abigail a luat repede două sute de pâini, două burdufuri de vin, cinci oi gătite, cinci măsuri de grăunțe prăjite, o sută de legături de stafide și două sute de legături de smochine" (1Sam 25,14-17).

Darurile oferite de David oamenilor din Iuda:

"Atunci s-a întors la omul lui Dumnezeu cu toți cei care-l însoțeau și, venind, a stat înaintea lui și a zis: Iată am cunoscut că în tot pământul nu este Dumnezeu decât numai în Israel! Deci, ia un dar de la robul tău!" (2Rg 5,15).

Darurile oferite de Iacob lui Esau sunt destinate să pecetluiască o unire sau o împăcare:

"Primește de la mine binecuvântările mele, pe care ți le aduc, că m-a miluit Dumnezeu și am de toate. Și a stăruit și le-a luat" (Gen 33,11).

Dar utilizările cele mai frecvente ale cuvântului țin de contextul religios: chiar în cazul bogățiilor materiale, dacă este ales cuvântul "binecuvântare", este pentru a face trimiterea la Dumnezeu și la generozitatea sa:

"Binecuvântarea Domnului vine pe capul celui drept, iar ocara acoperă fața celor fără de lege" (Pr. 10,6.22).

"Și toți oamenii sunt din țărână și din pământ a fost zidit Adam. Cu mulțimea științei Domnul i-a osebit și a schimbat căile lor. Dintre ei a binecuvântat și a suspus și i-a scos din locașurile lor" (Sir. 33,10-13)

Binecuvântarea evocă imaginea unei prosperități sănătoase, dar și generozitate față de ceilalți:

"Teme-te de Domnul și cinstește pe preot și dă-i partea lui precum s-a poruncit ție" (Sir. 7,32).

"Cel ce ține grâul este blestemat de popor, iar binecuvântarea se revarsă peste capul celui ce îl vinde" (Pr. 11,26).

Dar, întotdeauna, binecuvântarea arată bunăvoința lui Dumnezeu.

Această abundență, această bunăstare constituie ceea ce evreii numesc pace, și cele două cuvinte sunt deseori asociate, dar, deși amândouă evocă aceeași plenitudine a bogăției, bogăția esențială a binecuvântării este aceea a vieții și a rodniciei; binecuvântarea înflorește ca Edenul:

"Până la o vreme va suferi cel îndelung-răbdător, după aceea îi va răsări veselia" (Sir. 1,22).

"Cel care va deschide mâinile sale se va veseli, iar cei care calcă legea până la sfârșit vor pieri. Semințiile celor nelegiuiți nu vor înmulți ramurile; ci vor fi ca rădăcinile cele necurate pe piatră vârtoasă" (Sir. 40,16-17).

Pe lângă viața pe care o întreține pe pământ, binecuvântarea evocă, prin originea sa cerească, generozitatea și gratuitatea lui Dumnezeu, puterea lui dătătoare de viață. Profeția lui Iacob pentru Iosif unește toate aceste imagini - viața rodnică, apa, cerul:

"Binecuvântări din înaltul cerului, binecuvântări din adâncul cel de dedesubt, binecuvântări ale sânilor și ale pântecelui mamei" (Gen 49,25).

Această sensibilitate față de generozitatea lui Dumnezeu manifestată de darurile naturale îl pregătește pe Israel să primească generozitatea harului lui.

 

Acțiunea de "a binecuvânta"

Verbul are o foarte largă gamă de utilizări, pornind de la salutul obișnuit adresat necunoscutului întâlnit pe drum sau formulele uzuale de curtoazie, până la darurile cele mai înalte ale bunăvoinței divine:

"Atunci Eliseu a zis către Ghehazi: Încinge-ți mijlocul tău, ia toiagul meu în mâna ta și du-te; de vei întâlni pe cineva, să nu-i dai bună ziua, să nu-i răspunzi, și să pui toiagul meu pe fața copilului" (2Rg 4,29).

"Apoi a adus Iosif înăuntru pe Iacob, tatăl său, și l-a înfățișat înaintea lui Faraon și a binecuvântat Iacob pe Faraon" (Gen 47,7).

"Dar nu apucase el bine să aducă ardere de tot, și iată veni și Samuel. Saul ieși înaintea lui ca să-l întâmpine și să-i ureze de bine" (1Sam 13,10).

Îmi amintesc că în satele catolice din Moldova, dar și în alte părți, când se întâlneau sătenii își spuneau: Dumnezeu să te binecuvânteze! Și se răspundea: Dumnezeu să te binecuvânteze și pe tine! Și în toată lumea catolică: Lăudat să fie Isus Cristos! Cel care binecuvântează este Dumnezeu, și binecuvântarea lui e întotdeauna izvor de viață:

"Udând brazdele, netezind bulgării, îi înmoi cu ploaie bogată și-i binecuvântezi semănătura. Încununezi anul cu bunătatea ta: pe urmele tale izvorăște belșugul" (Ps. 64,11-12).

"Domnul a binecuvântat foarte pe stăpânul meu și l-a mărit și i-a dat oi și boi, argint și aur, robi și roabe, cămile și asini" (Gen 24,35).

"N-ai făcut tu gard în jurul lui și în jurul casei lui și în jurul a tot ce este al lui, în toate părțile și ai binecuvântat lucrul mâinilor lui și turmele lui au umplut pământul?" (Iob 1,10).

Astfel, numai ființele vii o pot primi; obiectele neînsuflețite sunt consacrate în slujba lui Dumnezeu și sfințite de prezența lui, dar nu binecuvântate. După Dumnezeu, izvorul vieții este tatăl, și lui îi revine sarcina de a binecuvânta. Binecuvântarea lui are efect mai mult decât oricare alta, după cum și blestemul lui este de temut:

"Cu fapte și cu cuvântul cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți vină binecuvântare de la ei. Că binecuvântarea tatălui întărește casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelie" (Sir. 3,8-9).

Paradoxal, se întâmplă deseori ca cel slab să-l binecuvânteze pe cel puternic:

"Binecuvântările celui ce era gata să piară veneau asupră-mi și umpleam de bucurie inima văduvei" (Iob 29,13).

"De la cel în lipsă nu-ți întoarce ochiul și nu da loc omului să te blesteme" (Sir. 4,5).

Se întâmplă ca omul să îndrăznească a-l binecuvânta pe Dumnezeu. Aceasta pentru că, deși săracul nu are nimic de dat bogatului, iar omul nimic de dat lui Dumnezeu, binecuvântarea stabilește un curent vital și reciproc între ființe, care îi dă posibilitatea celui mic să vadă revărsându-se asupra sa generozitatea celui puternic. Nu este deci absurd să-l binecuvântezi pe Dumnezeu, cel care este "mai presus de orice binecuvântare":

"Și leviții Iosua, Cadmiel, Bani, Hașabneia, Șerebia, Hodia, Șebania și Petahia au zis: Sculați-vă și binecuvântați pe Domnul Dumnezeul vostru din veac în veac! Dumnezeule - a zis Ezdra - slăvească-se numele tău cel slăvit și mai presus de orice laudă și slăvire!" (Esd. 9,5).

Binecuvântarea, așadar, înseamnă pur și simplu a-i mărturisi lui Dumnezeu generozitatea și a-i aduce mulțumiri, ceea ce constituie prima îndatorire a creaturii:

"Căci, deși l-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu l-au preamărit ca Dumnezeu și nu i-au adus mulțumire, ci au rătăcit în cugetări inutile, iar inima lor nechibzuită s-a întunecat" (Rom 1,21).

 

Cine, afară de Dumnezeu și cei amintiți, poate binecuvânta și în ce scop?

Binecuvântarea patriarhilor. Binecuvântarea lui Abraham este aducătoare de noutate. Fără îndoială, într-o lume care rămâne dezbinată, și Abraham are dușmani, iar Dumnezeu își arată fidelitatea față de el blestemând pe oricine (la singular) îl va blestema, dar acest caz trebuie să rămână o excepție, și planul lui Dumnezeu este de a binecuvânta "toate neamurile pământului": "Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; și se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului" (Gen 12,3). Toate relatările din Geneză constituie istoria acestei binecuvântări.

Binecuvântările rostite de părinți, având un aer mai arhaic, sunt în general rostite la capătul vieții, invocate asupra fiilor lor; ele arată:

- puterile rodniciei și ale vieții, râuri de lapte și "sânge de struguri" (Gen 29,11s) "roua cerului și ogoare mănoase": "Să-ți dea ție Dumnezeu din roua cerului și din belșugul pământului, pâine multă și vin" (Gen 27,28).

- forța necesară pentru a-i zdrobi pe dușmani: "Să-ți slujească popoarele și căpeteniile să se închine înaintea ta; să fii stăpân peste frații tăi și feciorii mamei tale să ți se închine ție; cel ce te va blestema să fie blestemat și binecuvântat să fie cel ce te va binecuvânta!" (Gen 27,29; 49,8s).

- perpetuarea numelui și a vigorii lor, un pământ pe care să se stabilească (Gen 27,28; cf. 27,39; 49,9): "Îngerul ce m-a izbăvit pe mine de tot răul să binecuvânteze pruncii aceștia, să poarte ei numele meu și numele părinților mei: Avraam și Isaac, și să crească din ei mulțime mare pe pământ!" (Gen 48,16; cf. 49,8...).

Cercetând mai în profunzime sensul teologic al binecuvântării, vom descoperi o legătură strânsă între binecuvântare și Legământ. Legătura dintre binecuvântare și poruncă este principiul însuși al Legământului: Legea este mijlocul de a da viață unui popor "sfințit lui Dumnezeu" și, în consecință, "binecuvântat de Dumnezeu". Acest lucru îl exprimă riturile Legământului. Potrivit mentalității religioase a timpului, cultul este mijlocul privilegiat de a-ți asigura binecuvântarea divină, de a reînnoi, în contact cu locurile, cu timpurile, cu riturile sacre, puterea vitală a omului și a lumii sale, atât de scurtă și atât de plăpândă. În religia lui Yahwe, cultul nu este autentic decât în Legământ și în fidelitatea față de Lege. Binecuvântările cuprinse în codul Legământului ("Să slujești numai Domnului Dumnezeului tău și El va binecuvânta pâinea ta, vinul tău, apa ta și voi abate bolile de la voi", Ex 23,25), amenințările din adunarea de la Sihem sub Iosua ("Și a zis Iosua poporului: Nu veți putea să slujiți Domnului Dumnezeu, căci El este Dumnezeu sfânt, Dumnezeu zelos, și nu va răbda nelegiuirile voastre, nici păcatele voastre", Ios 24,19), marile binecuvântări ale Deuteronomului [11] presupun toate o cartă de Legământ, proclamând voința divină, apoi adeziunea poporului și, în fine, gestul de cult ce pecetluiește acordul și îi conferă o valoare sacră.

În literatura religioasă a poporului lui Israel mai găsim și imnurile de binecuvântare.

Binecuvântarea este una din temele majore ale rugăciunii lui Israel; ea este răspunsul la întreaga lucrare a lui Dumnezeu, care este revelație. E foarte apropiată de aducerea de mulțumire, de laudă sau de mărturisire și construită pe aceeași schemă, dar este mai apropriată decât aceasta de evenimentul în care s-a revelat Dumnezeu și, în general, are un accent mai simplu: "Binecuvântat Yahwe, care a făcut pentru mine lucruri minunate!" [12], "care nu ne va lăsa pradă pentru dinții lor!" [13] , "care iartă toate păcatele tale" [14].

Expresii de mulțumire și laudă apar, desigur, și în Noul Testament. Mentionăm doar câteva exemple. Cum ar putea Tatăl, care l-a dat pentru noi pe însuși Fiul său, să ne refuze ceva: "El, care nu l-a cruțat pe popriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toți, cum nu ne va dărui toate împreună cu el?" (Rom 8,32). În El ne-a dăruit totul, nu ducem lipsă de nici unul din darurile harului: "Așa încât să nu duceți lipsă de nici un har în timp ce așteptați revelarea Domnului nostru Isus Cristos" (1Cor 1,7) și suntem, "împreună cu Abraham, care a crezut" (Gal 3,9; cf. 3,14), "binecuvântați cu toată binecuvântarea spirituală" (Ef 1,3). În El aducem mulțumiri Tatălui pentru darurile sale:

"Înainte de toate, mulțumesc Dumnezeului meu, prin Isus Cristos, pentru voi toți, întrucât credința voastră este vestită în toată lumea" (Rom 1,8); "Aduceți mulțumiri lui Dumnezeu Tatăl întotdeauna și pentru toate în numele Domnului nostru Isus Cristos" (Ef 5,20).

Cele două mișcări ale binecuvântării, harul care coboară și aducerea de mulțumire care urcă, sunt recapitulate în Isus Cristos. Nu există nimic dincolo de această binecuvântare, și mulțimea celor aleși adunați în fața tronului și în fața Mielului pentru a cânta victoria finală proclamă către Dumnezeu: "Binecuvântare, slavă, înțelepciune, mulțumire...în vecii vecilor!" (Ap 7,12).

Dacă întreg Noul Testament nu este decât binecuvântarea desăvârșită primită de la Dumnezeu și înapoiată lui, cu toate acestea cuvintele de binecuvântare propriu-zise nu sunt foarte frecvente. Ele apar mai degrabă arareori și sunt folosite în contexte precise, ceea ce desăvârșește determinarea exactă a sensului binecuvântării biblice.

Așa bunăoară, evangheliile nu oferă decât un singur exemplu de binecuvântare adresată lui Isus, și anume aclamația mulțimii la intrarea lui în Ierusalim, în ajunul Pătimirii: "Binecuvântat cel care vine!" (Mt 21,9). Cu toate acestea, nimeni nu a corespuns vreodata ca Domnul Isus portretului celui binecuvântat, în care Dumnezeu își revelează prin semne strălucite puterea și bunătatea.

În Biserica noastră deseori se pomenește de binecuvântarea Duhului Sfânt.

Deși darul Euharistiei conține toată binecuvântarea lui Dumnezeu în Cristos, deși ultimul lui gest este binecuvântarea pe care a lăsat-o Bisericii sale: "Și pe când îi binecuvânta, s-a despărțit de ei și s-a înălțat la cer" (Lc 24,51) și binecuvântarea pe care o suscită în ea: "Apoi, plini de bucurie, se reîntoarseră la Ierusalim, și stăteau neîncetat în Templu preamărindu-l pe Dumnezeu" (Lc 24,53), binecuvântarea este întotdeauna darul, viața primită și însușită.

Or, darul prin excelență este Duhul Sfânt. Isus Cristos nu ne este mai puțin dăruit decât Duhul Sfânt, dar Duhul ne este dăruit pentru a fi în noi darul expresiv. E adevărat că Cristos este al nostru, dar este mai ales adevărat că noi suntem ai lui Cristos: "Voi sunteți ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu" (1Cor 3,23; cf. 2Cor 10,7). Despre Duhul Sfânt, dimpotrivă, se spune de numărate ori că ne-a fost dăruit:

"Iar când vă vor duce să vă predea, nu vă îngrijorați dinainte de ceea ce veți zice, ci spuneți ce vă va fi dat în ceasul acela, căci nu voi înșivă vorbiți, ci Duhul Sfânt" (Mc 13,11; cf. In. 3,34; Fap. 5,32; Rom 8,15).

Binecuvântarea lui Dumnezeu, în sensul deplin al cuvântului, este Duhul său Sfânt. Or, acest dar divin, care este Dumnezeu însuși, are toate trăsăturile binecuvântării. Marile teme ale binecuvântării - apa care regenerează, nașterea și reînnoirea, viața și rodnicia, plinătatea și pacea, bucuria și comuniunea inimilor - sunt de asemenea roadele Duhului.

Să considerăm acum în general binecuvântările în viața Bisericii noastre.

Dreptul bisericesc tratează despre binecuvântări în canoanele despre sacramentalii [15]. Mai întâi ce sunt sacramentaliile?

Can. 1166. Sacramentaliile sunt semne sacre prin care, datorită unei asemănări cu sacramentele, semnifică efecte mai ales spirituale care se obțin prin puterea de mijlocire a Bisericii. Sunt ca o prelungire a Sacramentelor instituite de Cristos.

Compararea sacramentaliilor cu sacramentele. Sacramentele sunt instituite de Cristos, în timp ce sacramentaliile sunt instituite de Biserică.

Prin sacramente se dobândește harul sfințitor, în timp ce prin sacramentalii - harurile lucrătoare. Sacramentele produc efectele din celebrarea lor validă, ex opere operato, sacramentaliile produc efectele din celebrarea corespunzătoare - ex opere operantis.

În Biserica noastră, sacramentele sunt șapte, iar sacramentaliile sunt numeroase.

 

Binecuvântări și consacrări

Există binecuvântări:

- constitutive, adică binecuvântările prin care un lucru sau o persoană dobândește calitatea de semn sacru: este cazul dedicației, în cazul sustragerii unui edificiu, a unui obiect de la uzanțele profane în mod stabil și destinării lui pentru celebrarea tainelor divine; este și cazul sfințirii bisericii și a altarului;

- invocative, adică acele binecuvântări prin care un lucru sau o persoană este sfințită, consacrată. Se invocă binele asupra lor, fără ca prin aceasta persoana să capete calități de obiect sau acțiune sacră.

Consacrările și dedicările pot fi administrate de cei ce sunt însemnați cu caracterul episcopal. Cei care nu sunt episcopi pot administra sacramentele consacrării și dedicării numai dacă dreptul sau autoritatea competentă le dă permisiunea.

Cu privire la binecuvântări, unele sunt rezervate Romanului Pontif și altele episcopilor și ca atare, ele nu pot fi administrate de prezbiteri. Diaconii pot să împartă binecuvântările ce le sunt permise de dreptul liturgic. Prezbiterul poate împărți toate binecuvântările [16] cu excepția celor rezervate Sf. Părinte și episcopului.

Subiectul binecuvântărilor. Constituie subiectul binecuvântărilor în primul rând creștinii catolici. Binecuvântările pot fi acordate și catecumenilor și credincioșilor necatolici, atunci când nu există vreo restricție din partea Bisericii. Restricția ar putea interveni din cauza vreunui scandal sau abuz.

Lucrurile sacre dedicate sau binecuvântate trebuie tratate cu venerație, adică nu pot fi întrebuințate în scopuri profane, chiar dacă ele se află în stăpânirea unor persoane particulare. De exemplu, cine are o icoană sacră nu o poate împrumuta pentru teatru sau alte întrebuințări.

Preamărindu-l în toate pe Dumnezeu și, îndeosebi, referindu-se la descoperirea slavei lui față de oamenii renăscuți sau urmând să renască prin har, Biserica îl laudă pe Domnul pentru ei și împreună cu ei prin binecuvântări în anumite împrejurări ale vieții și invocă harul lui asupra lor. În același timp Biserica binecuvântează și obiecte și locuri care țin de munca omului, de viața liturgică, de pietate și evlavie, având totuși în vedere oamenii care se folosesc de acele lucruri sau lucrează în acele locuri. Căci omul, pentru care Dumnezeu le-a voit și le-a făcut pe toate bune, este locul unde se arată înțelepciunea lui și prin ritualurile de binecuvântare dovedește că folosește astfel lucrurile create, încât prin ele îl caută pe Dumnezeu, îl iubește pe Dumnezeu și îi slujește cu credință unicului Dumnezeu.

Formula binecuvântării Sfântului Părinte. La alegerea sa, cu ocazia celebrării Crăciunului în sărbătoarea Nașterii Domnului și de Sfintele Paști, Sfântul Părinte Papa împarte binecuvântarea sa apostolică Urbi et Orbi tuturor celor prezenți în piața "Sfântul Petru" și tuturor care-l văd și-l aud prin intermediul televiziunii și al radioului.

Cei care primesc binecuvântarea și sunt pregătiți sufletește, așa cum am amintit, pot beneficia de o indulgență plenară, pentru ei înșiși sau o pot aplica unui răposat.

Ceremonia binecuvântării are loc de obicei după alegerea Papei și în zilele amintite la prânz după liturghia solemnă. Decanul Colegiului Cardinalilor îl roagă pe Sfântul Părinte cu o formulă deja consacrată să împartă binecuvântarea Urbi et Orbi.

Sfântul Părinte folosind formula Ritualului binecuvântărilor, după invocarea Prea Sfintei Fecioare Maria, a Apostolilor și a tuturor Sfinților, spune în limba latină:

"Să aibă milă de voi atotputernicul Dumnezeu și iertându-vă păcatele voastre să vă ducă la viața cea veșnică. Amin. Îngăduirea, dezlegarea și iertarea păcatelor noastre să vă dea vouă atotputernicul și milostivul Dumnezeu. Amin. Ajutorul nostru este în numele Domnului. Care a focut cerul și pământul. Să vă binecuvânteze atotputernicul Dumnezeu, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh. Amin".

Apoi cardinalul decan mulțumește Sfântului Părinte pentru binecuvântarea acordată.

Binecuvântarea familiei. Fiindcă suntem în timpul Adventului și al Crăciunului în care se celebrează Sărbătoarea Sfintei Familii - aș propune câteva gânduri despre binecuvântarea familiei și formulele de implorare a binecuvântării Domnului asupra ei.

Întotdeauna Biserica, în acțiunea sa pastorală, a prețuit mult comunitatea de viață și de iubire conjugală, întemeiată de Creator și de Cristos Domnul după modelul unirii sale tainice și rodnice cu Biserica sa, comunitate rânduită atât ca sacrament al Noului Legământ, cât și ca stare și normă de viață. Dintr-o astfel de comunitate purcede familia, în care soții își păstrează, în cadrul Poporului lui Dumnezeu, darul și chemarea proprie de a fi unul pentru celălalt, pentru copii și ceilalți membri ai familiei, colaboratori ai harului și mărturisitori ai credinței și iubirii lui Cristos. Și de aceea, familia creștină, în calitate de ecclesia domestica, împlinindu-și misiunea primită de Sus și exercitându-și apostolatul, este datoare să vestească în fața oamenilor cu glas puternic atât puterea împărăției lui Dumnezeu în lume, cât și speranța vieții fericite [17].

"Preaiubiților, familia, care prin sacramentul Căsătoriei a primit harul lui Cristos și înnoirea vieții, are o importanță deosebită și pentru Biserică, și pentru societatea civilă, întrucât ea este celula ei primară și vitală.

Prin această celebrare invocăm binecuvântarea Domnului, pentru ca membrii familiei, uniți între ei, să colaboreze necontenit cu harul și să fie vestitori ai credinței în diferitele împrejurări ale vieții.

Susținuți de ajutorul lui Dumnezeu, vă veți împlini misiunea, conformându-vă întreaga viață cu evanghelia, ca să fiți în fața lumii mărturie adusă lui Cristos." [18]

Poate nu este lipsit de importanță să reamintim aici formulele și rugăciunile rostite cu ocazia binecuvântării familiei:

"Cristos Domnul, Cuvântul născut din Tatăl mai înainte de toții vecii, fixându-și locuința printre oameni, a binevoit să trăiască într-o familie și să o copleșească de binecuvântări cerești; să-l rugăm cu umilință să ocrotească această familie cu bunătate:

Tu, supunându-te Sfintei Fecioare Maria și Sfântului Iosif, ai consfințit viața de familie; sfințește și această familie cu prezența ta.

Tu ai fost plin de zel în cele ce sunt ale Tatălui tău; fă ca Dumnezeu să fie preamărit și slujit în orice familie.

În familia ta sfântă, tu ai dat lumii un exemplu minunat de rugăciune, iubire și împlinire a voinței Tatălui; sfințește cu harul tău și această familie și binevoiește a o copleși cu darurile tale.

Tu i-ai iubit pe cei din preajma ta și ai fost iubit de ei; păstrează toate familiile în pace și dragoste reciprocă.

La Cana Galileii, tu ai săvârșit cea dintâi minune, pentru a bucura primii pași ai unei familii, schimbând apa în vin; alină cu bunătate durerile și temerile acestei familii și preschimbă-le în bucurie cu iubirea ta.

Veghind asupra unității familiei, tu ai zis: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă"; păstrează-i pe acești soți uniți cu legătura puternică a dragostei tale.

Dumnezeule, tu ai creat poporul tău și l-ai reînnoit cu îndurare:
tu ai voit ca familia instituită prin legământul Căsătoriei
să devină sacrament al lui Cristos și al Bisericii;
te rugăm să reverși din belșug
binecuvântarea ta asupra acestei familii adunate în numele tău,
pentru ca membrii ei, uniți într-o singură iubire,
cu spirite înflăcărate și statornici în rugăciune,
să se ajute între ei, plini de grijă unii față de alții;
să-și stea alături în toate nevoile
și să fie vestitori ai credinței prin cuvânt și faptă. Amin.

Drept încheiere aș îndruma pe toți credincioșii să-l binecuvânteze pe Domnul pentru darurile sale, să implore binecuvântarea Domnului în toate împrejurările vieții, apelând la intervențiile și mijlocirea Sfintei Maici Biserici, care veghează necontenit pentru progresul spiritual și mântuitor al credincioșilor.

 

Note

  1. Cf. Liturghierul roman, orânduit după Decretul Sfântului Conciliu Ecumenic al II-lea din Vatican promulgat cu autoritatea papei Paul al VI-lea, ed. tip. II, Roma 1975: Binecuvântările la sfârșitul Liturghiei, Binecuvântări solemne, nr.3, la începutul anului.
  2. Cf. Liturghierul roman,, Rugăciunea Euharistică IV, nr. 117.
  3. Cf. Oficiul divin orânduit după Decretul Sfântului Conciliu Ecumenic al II-lea din Vatican promulgat cu autoritatea papei Paul al VI-lea, Liturgia orelor după ritul roman, ed. tip., IV, Roma 1972: Antifona la Benedictus, la Nașterea Sfintei Fecioare Maria, 8 septembrie.
  4. Cf. Liturghierul roman, Comunul pentru sfinți sfinte: 9. Pentru aceia care au exercitat opere caritabile. Rugăciunea zilei.
  5. Cf. Ritualul binecuvântărilor, Ed. ARC București, 2003.
  6. Idem.
  7. Cf. Dizionario dei Concetti biblici del Nuovo Testamento, EDB, 1980.
  8. Termenul grec paraklesis (de la verbul parakaleô) apare de 20 de ori în NT, din care în 2Cor de 11 ori (verbul apare de 109 ori în NT, din care de 54 de ori în Sfântul Paul, iar în 2Cor de 18 ori) și poate avea mai multe semnificații: mângâiere, consolare, încurajare, ajutor, îndemn. În v. 3-11, unde termenul, sub ambele forme apare de 10 ori, deși am dat semnificația "mângâiere" - "a mângâia" are toate nuanțele de mai sus, reprezentând dinamismul acțiunii salvifice a lui Dumnezeu.
  9. = parenetic.
  10. După Dt 21,23, cadavrul unui condamnat la moarte prin spânzurare trebuia să fie îngropat în aceeași zi pentru a nu fi contaminată comunitatea de impuritatea prezenței mortului. În acest caz, blestemul avea rolul de a urgenta îngroparea.
  11. Dt 28,1-14.
  12. Ps 31,22.
  13. Ps 124,6.
  14. Ps 103, 2.
  15. Cf. CIC 83, can. 1166-1172.
  16. Binecuvântarea Căii Sfintei Cruci este rezervată episcopului, dar o poate face și preotul dacă primește delegație.
  17. Cf. LG 11 și 35; AA. 7 și 11; GS 47-52.
  18. Cf. Ritualul binecuvântărilor, ARC București, 2003.

 

Bibliografie

  • Sfânta Scriptură
  • Liturghierul roman, ed. tip. II, Roma, 1975.
  • Ritualul binecuvântărilor, Ed. ARC București, 2003.
  • Dizionario dei Concetti biblici del Nuovo Testamento, EDB, 1980.
  • Dizionario del Nuovo Codice di Diritto Canonico, Ed. Dehoniane, Napoli, 1986.
  • Dicționar biblic, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1995.
  • Noul Testament, Ed. Sapientia, Iași, 2002.
  • Vocabular de Teologie Biblică, Ed. ARC București, 2001.
  • Mărtincă I., Dreptul Canonic, Ed. Gramar, București, 2000.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire