pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 01/2004 

ECUMENISMUL SPIRITUAL ȘI ECLEZIOLOGIA COMUNIUNII
pr. dr. Wilhelm Dancă

Dialogul iubirii si dialogul adevaruluiCuprinsEternul inceput

 

Introducere

Într-o carte de amintiri publicată în 1991, cardinalul belgian Suenens, cunoscut în toată lumea creștină pentru rolul avut în desfășurarea lucrărilor Conciliului al II-lea din Vatican și pentru profundele sale convingeri ecumenice, notează surpriza pe care a avut-o la sfârșitul unor conferințe ținute în 1976 la Union Theological a Seminarului episcopalian din Virginia (S.U.A.), și anume, deși temele propuse aveau ca obiectiv ilustrarea legăturii dintre "Duhul Sfânt și creștinii de azi", a fost constrâns în cele din urmă să vorbească despre infailibilitatea pontificală. A rămas surprins că o bună parte din teologia catolică pe tema ecumenismului nu era cunoscută în această parte a lumii, de aceea, remarcă în mod trist, dar provocator: "mă tem că nu vom ajunge niciodată la unitatea ecumenică dacă vom parcurge drumul discuțiilor". Apoi formulează această rugăciune: "Domnul să ne arate drumurile mai scurte!"1.

Din păcate, din 1976 și până în prezent, lucrarea ecumenică nu a găsit nici un fel de "scurtătură", rămânând concentrată în bună parte asupra discuțiilor, dialogurilor și înțelegerilor teologice. Însă astăzi, se pare, că ecumenismul bazat pe «consens teologic» a ajuns la sfârșit, deoarece se caută cu mai multă atenție abordarea factorilor non teologici despre care vorbește Papa Ioan Paul al II-lea în enciclica Ut unum sint, unde se subliniază faptul că situația ecumenică actuală este agravată de «inerția, indiferența și o insuficientă cunoaștere reciprocă. De aceea, angajarea ecumenică trebuie să se întemeieze pe convertirea inimilor și pe rugăciune, care vor duce și la purificarea necesară a memoriei istorice»2. Dar factorii din afara teologiei nu se pot rezolva cu ajutorul instrumentelor teologice, ci numai prin mijloace spirituale, de aceea e important să înțelegem "că ecumenismul este un proces spiritual în care trebuie să fie implicați toți credincioșii și că este nevoie de o nouă orientare spirituală a ecumenismului"3.

Această constatare nu vrea să fie alarmistă, ci realistă. De fapt, într-un bilanț al activității desfășurate de consiliul pontifical pentru unitate din Vatican în anul 2003, președintele acestui dicaster, cardinalul Walter Kasper susține că, în ciuda crizei dialogurilor teologice la nivel universal și local, am ajuns într-o situație intermediară de "bună vecinătate" și de "comuniune eclezială" mai profundă decât în trecut, deși e încă incompletă4. Ce trebuie să facem acum, pentru a evita pericolul eroziunii?

W. Kasper este de părere că trebuie să adâncim temelia de credință a ecumenismului, care este alcătuită din botez și credința baptismală, Crezul, și să umplem cu viață acest spațiu median, cultivând cât mai multe contacte personale posibile, colaborând la crearea unei rețele ecumenice de prietenii și punând în practică cu mai mult elan ecumenismul spiritual, care este socotit pe drept cuvânt sufletul întregii mișcări ecumenice5. Deoarece cuvântul "spiritualitate" este astăzi, din păcate, supralicitat și inflaționat, cardinalul atrage atenția spunând că nu este vorba despre "o spiritualitate vagă, obosită, pur sentimentală, irațională și subiectivă, care ignoră în întregime doctrina obiectivă a Bisericii, sau care nu se îngrijește de ea. Dimpotrivă este vorba despre învățătura Scripturii, tradiția vie a Bisericii și rezultatele dialogurilor ecumenice, în mod subiectiv și total asumate, care impregnează persoana, și care sunt pline de viață și de legătură cu viața. Activismul ecumenic de unul singur este sortit epuizării; numai colocviile academice între specialiști, oricât ar fi ele de importante, nu ajung la credincioșii normali și trec pe lângă inima și viața lor"6.

Știm mai bine de la Conciliul al II-lea din Vatican încoace că ecumenismul spiritual înseamnă "convertirea inimii și sfințenia vieții, împreună cu rugăciunile individuale și publice pentru unirea creștinilor"7. S-a încercat o anumită orientare a sensului acestei expresii, atunci când s-a spus că pentru catolici "împărtășirea rugăciunii și un anumit fel de participare la cultul public și la formele de devoțiune ale celorlalți creștini, în conformitate cu normele existente, pot avea o valoare instructivă"8. Oricum, Biserica Catolică este pătrunsă de convingerea că în ecumenismul spiritual se află condițiile de posibilitate ale "dialogului convertirii", care este fundamentul spiritual al dialogului ecumenic. De altfel și Papa este convins că "puterea necesară pentru a duce la bun sfârșit lungul și dificilul pelerinaj ecumenic se află în această relație de convertire la voința Tatălui și, în același timp, de pocăință și de încredere absolută în puterea împăciuitoare a adevărului care este Cristos"9. Și totuși, acum se vorbește despre necesitatea unei noi orientări a ecumenismului spiritual.

 

Ecumenismul la răscruce

Pentru a înțelege acest postulat, să ne întrebăm mai întâi unde se află motivațiile și rădăcinile sale în situația ecumenică actuală, care este confuză și se pretează la multe și diferite interpretări. Pe de o parte optimiștii, după începuturile destul de modeste ale mișcării ecumenice, sunt recunoscători și mulțumiți de rezultatele obținute până în momentul de față; pe de altă parte, pesimiștii vorbesc despre o iarnă a ecumenismului, sau despre o eră glacială, sau spun pur și simplu că ecumenismul s-a terminat. "Primăvara ecumenismului s-a terminat!", a spus de mai multe ori cardinalul Lehmann în cursul anului 2002. Iar alții, recurgând la o imagine mai sugestivă, spun că ecumenismul a intrat într-o fundătură. Pentru unii teologi mai realiști, metafora care poate cuprinde bine actuala lucrare ecumenică este aceea a unei excursii pe munte. "Am înaintat rapid pe calea ecumenică în timpul deceniilor trecute. Atmosfera înfloritoare din anii 60 și 70 a contribuit la accelerarea eforturilor spre unitate: celebrări ecumenice, documente semnate împreună cu alții, colaborări în grupuri ecumenice de lucru, multe căsătorii mixte etc. Vârful, adică unitatea vizibilă, părea că se apropie cu pași mari. Dar în realitate, se pare că abia acum începe urcușul adevărat, și de aceea mersul este mai greu și ni se cere mai mult efort"10.

Pentru mulți credincioși din parohii, ecumenismul pare să fie nimic altceva decât o speranță înșelată. Răbdarea lor este pusă la grea încercare de încetineala cu care sunt abordate și rezolvate "punctele calde" ale ecumenismului: căsătoriile mixte, botezul și instruirea religioasă a copiilor, sărbătorirea la date diferite a Paștelui etc. Aici trebuie adăugat și faptul că acordurile "bilaterale" realizate, deseori, după o foarte obositoare muncă teologică, rar au ajuns la acești credinicioși. Toate aceste fenomene ne arată clar că ecumenismul și-a schimbat ritmul pașilor și e aproape gata să închidă o pagină și alta să o deschidă11.

Fără îndoială, necesitatea schimbării nu trebuie să fie un motiv de neliniște, dimpotrivă. Dar pentru a vedea șansa și direcția schimbării, trebuie să identificăm mai întâi rănile dureroase ale activității ecumenice, și abia apoi să luăm o hotărâre cu privire la terapia de vindecare. Mons. Koch, episcop de Basel în Elveția, este de părere că patru sunt rănile mai adânce ale ecumenismului din zilele noastre: o slabă conștiință despre propria identitate confesională, obiectivul ecumenismului este controversat deoarece avem de a face cu idei despre ființa Bisericii și despre unitatea ei care sunt paralele sau ireconciliabile, abandonarea finalității originare a ecumenismului (unitatea vizibilă în credință, în viața sacramentală și în slujirea ierarhică), o anumită confuzie cu privire la ecumenismul spiritual, care este văzut ca un fel de alternativă la ecumenismul adevărului și al carității. Pentru vindecarea acestor răni ecumenice, mons. Koch propune ca terapie o spiritualitate creștină și biblică, care să favorizeze comuniunea de viață cu Isus Cristos răstignit, mort, înviat și prezent cu Duhul său în Biserici și în comunitățile ecleziale. Principala motivație pentru activitatea ecumenică nu se află în discernământul uman, oricât ar fi de pătrunzător, ci numai în voința lui Isus Cristos care, în ajunul pătimirii sale s-a rugat pentru ucenicii săi, ca să fie una. Deci motivația unei spiritualități ecumenice trebuie să fie "cristologică" și nu doar "filantropică". Textul fundamental al unei spiritualități ecumenice trebuie să fie rugăciunea-testament a lui Isus din evanghelia după sfântul Ioan, capitolul 17.

Reflectând cumva preocupările sale ecumenice la nivel local, adică dialogul cu lumea protestantă, mons. Koch dezvoltă o spiritualitate ecumenică bazată mai mult pe Biblie12 și, în consecință, vorbește despre rugăciune ca izvor și semn determinant al întregii activități ecumenice,despre unitatea creștinilor ca dar al Duhului Sfânt, subliniind faptul că modelul unității este Sfânta Treime în care subzistă o diferență și o unitate originară a celor trei persoane divine, iar privirea îndreptată spre Sfânta Treime constituie nucleul central al "spiritualității de comuniune", despre care Papa Ioan Paul al II-lea spune că este una dintre prioritățile pastorale ale Bisericii din noul mileniu creștin: "A face din Biserică școala și casa comuniunii: iată marea provocare care ne stă înainte în mileniul care începe, dacă vrem să fim fideli planului lui Dumnezeu și să răspundem așteptărilor profunde ale lumii"13.

Din perspectiva ecumenismului local din țara noastră, se pare că noua orientare a ecumenismului spiritual trebuie să se îndrepte spre spiritualitatea de comuniune pentru a putea face pași maturi pe drumul unității, dar, probabil, mai mult în cheie liturgică, având în vedere principalul partener al dialogului ecumenic, și anume Biserica Ortodoxă Română. De fapt, la încheierea vizitei Patriarhului Teoctist în Vatican din 12 octombrie 2002, pe lângă dialogul adevărului și al carității, Papa s-a referit și la acest fel de ecumenism spiritual: "să fim capabili să depășim cu curaj inerțiile noastre și rezervele din inimi și să ne angajăm să cultivăm spiritualitatea de comuniune"14. Într-adevăr, în România, ca și în alte părți ale lumii creștine, este nevoie de un ecumenism al vieții, care să facă din diversitatea confesională un "schimb de daruri", nu un motiv de ceartă, și să promoveze cu sinceritate "fraternitatea regăsită" sau reconciliată. Lucrurile acestea se pot obține oare prin "spiritualitatea de comuniune"? Ce implică trăirea ei?

 

Spiritualitea comuniunii și ecumenismul

În scrisoarea apostolică Nuovo millennio ineunte, Ioan Paul al II-lea spune că spiritualitatea de comuniune "înseamnă, înainte de toate, o privire a inimii îndreptată asupra misterului Sfintei Treimi care locuiește în noi și a cărei lumină trebuie să fie percepută și pe chipul fraților care ne stau alături. Spiritualitate de comuniune înseamnă, pe lângă acestea, capacitatea de a simți fratele de credință în unitatea profundă a trupului mistic, deci ca unul care îmi aparține, pentru a ști să împărtășești bucuriile și suferințele sale, pentru a-i intui dorințele și a avea grijă de nevoile sale, pentru a-i oferi o adevărată și profundă prietenie. Spiritualitatea de comuniune este și capacitatea de a vedea, înainte de toate, ceea ce este pozitiv în altul, pentru a-l valorifica și a-l primi ca pe un dar al lui Dumnezeu: un dar pentru mine și nu numai pentru fratele care l-a primit în mod direct. Spiritualitatea de comuniune înseamnă, în fine, a ști să se facă loc fratelui, purtând poverile unii altora (Gal 6,2) și respingând tentațiile egoiste, care permanent ne întind capcane și generează competiții, carierism, deficiență, gelozie"15.

Înțelegerea, trăirea sensului teologic și sacramental al noțiunii de "comuniune" înseamnă de fapt o reconfirmare a învățăturii Conciliului Vatican al II-lea, care a făcut din acest concept cheia de boltă a documentelor sale. Cu siguranță, subiectul principal al examenului de maturitate pe care trebuie să-l susțină teologia ecumenică din mileniul III este "comuniunea". Mulți teologi catolici, precum Yves Congar sau Bruno Chenu au depus eforturi teologice considerabile în vederea unei mai articulate comuniuni între Biserica locală, Biserica regională și Biserica universală. Dar realitatea este puțin diferită. Într-un studiu publicat postum, B. Chenu afirma că "majoritatea deciziilor recente luate de partea catolică se îndreaptă în direcția opusă valorificării Bisericilor locale ca Biserici-subiect de drept și de inițiativă, a (valorificării) Conferințelor episcopale la nivel regional sau continental (patriarhal sau nu), a vieții sinodale, a comuniunii Bisericilor într-o diversitate legitimă, în care episcopul Romei își are locul său de slujitor al unității"16.

Așadar spiritualitatea comuniunii în mod fundamental trinitară este în strânsă legătură cu ecleziologia comuniunii și dezbaterea care are loc acum în sânul Bisericii catolice în legătură cu această noțiune conciliară poate fi scutită de anumite derapaje spre stânga (comuniunea înțeleasă în sens antropologic, sociologic sau pur și simplu orizontal) sau spre dreapta (comuniunea înțeleasă în sensul unui centralism ierarhic sau în mod angelic dezincarnat) prin recursul la propriile instrumente de lucru și rămânerea în propriul domeniu de referință. Orice fel de reducționism este periculos și păgubos, dar mai ales aici. Biserica de comuniune nu este rodul planurilor și acțiunilor noastre, ci ea izvorăște de sus din Sfânta Treime, iar, pentru a fi actualizată în istorie, are nevoie de o spiritualitate care să pună în mișcare conștiințele, să modeleze stiluri de viață personală și eclezială capabile să traducă în viață relațiile trinitare.

Teologul italian Piero Coda povestește despre un mitropolit ortodox din Rusia care, în timpul unei conferințe în Marea Britanie, se întreba în fața publicului din sală: "Oare nu cumva pierdem timpul și ratăm ocazia care ne este oferită de a ne transforma în Biserică, din moment ce până acum am fost o organizație ecleziastică?"17. P. Coda este de părere că această întrebare ar trebui să și-o pună toate Bisericile, pentru că le invită la convertire și la deschidere unele față de altele. În cuvinte asemănătoare vorbea și cardinalul Suenens în cartea sa de memorii pomenită mai sus: "Biserica instituțională din anul 2000 va mai trebui totuși ... să-și suflece mânecile!"18. Actualizarea Bisericii de tip comuniune necesită, de fapt, fidelitatea față de ceea ce este esențial și permanent, capacitatea umilă și curjoasă a înnoirii creatoare și a reformei, dar la toate nivelurile. Să ne gândim, de exemplu, la importanța unei înțelegeri și a unei practici corecte a raportului dintre dintre primat și colegialitatea episcopală, nu numai în viața Bisericii catolice, ci mai ales în drumul către unitatea vizibilă a creștinilor. În legătură cu acest aspect, iată ce spune Papa Ioan Paul al II-lea în enciclica Ut unum sint: "Sunt convins că în acestă privință am o responsabilitate aparte, mai ales când văd aspirația ecumenică a majorității Comunităților creștine și când ascult cererea care îmi este adresată de a găsi o formă de exercitare a primatului deschisă situației noi, însă fără nici o renunțare la esențialul misiunii sale"19.

Lucruri asemănătoare trebuie spuse despre rolul femeii în Biserică, despre participarea laicilor la viața eclezială, despre raportul dintre principiul ierarhic și principiul carismatic, despre felul de a înțelege drumul către comuniunea deplină între Biserica catolică și celelalte Biserici și comunități ecleziale în cheie nu de uniformizare, ci de schimb de daruri, și așa mai departe. Pe scurt, e vorba de trăirea principiului reciprocității trinitare ca lege de viață fundamentală a poporului lui Dumnezeu în toate modalitățile sale de viață și de misiune20.

Dar spiritualitatea ecumenică bazată pe comuniune aduce în lumină un alt element, mai puțin vizibil în trecut. Ca orice comuniune umană, și spiritualitatea ecumenică a comuniunii nu este o stradă cu sens unic, ci cu două sensuri de mers. Scopul ecumenismului nu este acela de a sărăci, ci de a îmbogăți. Un ecumenism autentic se realizează acolo unde particularitățile și caracteristicile celorlalte Biserici și comunități ecleziale nu devin bariere, ci poduri către o reciprocă înțelegere. De fapt, nici o Biserică nu este atât de săracă încât să nu poată oferi o contribuție specifică marii comunități ecumenice. Dimpotrivă, nici o Biserică nu este atât de bogată încât să nu aibă nevoie de a fi îmbogățită de carismele altei Biserici. De aceea, spiritualitatea ecumenică este în mod fundamental un schimb reciproc de daruri cu scopul de a putea trăi și mai clar și mai credibil, bogăția și splendoarea credinței creștine.

Lucrul acesta e valabil în mod deosebit pentru Biserica catolică, și ea rănită de diviziuni, și care nu poate realiza catolicitatea în toată plinătatea sa pentru că este împiedicată sub acest aspect de separările care mai există încă. De aceea, spiritualitatea ecumenică este un pelerinaj comun prin care Duhul lui Dumnezeu ne va ajuta să ajungem la adevărul întreg (In 16,13) și ne va face să descoperim plinătatea catolicității. Dacă sunt înțeleși astfel, termenii "catolic și ecumenic nu sunt contrari, ci fețele unei aceleeași medalii". În acest sens trebuie înțeles și prețuit apelul lui Ioan Paul al II-lea către responsabilii Bisericilor creștine de a căuta împreună cu el un dialog pe tema înțelegerii ministerului petrin21.

 

Ecleziologia comuniunii în liturgie

Vorbind despre educarea tuturor credincioșilor în spirit ecumenic și prezentând mijloacele de instruire, Îndreptarul ecumenic subliniază mai întâi importanța ascultării și studierii cuvântului lui Dumnezeu, a predicii și a catehezei și, înainte de a termina cu recomandarea ecumenismului spiritual, consacră un număr întreg liturgiei, despre care afirmă: "Fiind «izvorul primar și indispensabil din care credincioșii pot dobândi un spirit cu adevărat creștin»22, liturgia are o contribuție importantă la unitatea tuturor celor care cred în Cristos; ea este o celebrare și un factor de unitate; acolo unde este pe deplin înțeleasă și unde fiecare participă pe deplin la ea, «îi ajută în cel mai înalt grad pe credincioși să exprime în viața lor și să arate și altora misterul lui Cristos și natura autentică a adevăratei Biserici» (SC 2)"23.

Din perspectiva ecumenismului local, liturgia prezintă multe avantaje, atât pentru Biserica Ortodoxă, cât și pentru Biserica Catolică, fiindcă este un spațiu privilegiat în care se poate descoperi și trăi profund spiritualitatea comuniunii. De fapt, și una și alta, celebrează sfânta liturghie, în timpul căreia "credincioșii constituie neamul sfânt, poporul dobândit de Dumnezeu și preoția împărătească pentru a-i aduce lui Dumnezeu mulțumire și pentru a oferi Jertfa nepătată nu numai prin mâinile preotului, ci și împreună cu el, și pentru a învăța să se ofere pe ei înșiși. Să caute deci să arate aceasta printr-un adânc simț religios și prin dragostea lor față de frații care iau parte la aceeași celebrare. Să evite așadar orice formă de individualism sau dezbinare, fiind conștienți că au același Tată în ceruri și, de aceea, între ei cu toții sunt frați"24.

La baza acestei norme liturgice se află un text din constituția dogmatică Lumen gentium a Conciliului al II-lea din Vatican care, printre altele, spune: "Biserica lui Cristos este cu adevărat prezentă în toate comunitățile legitime ale credincioșilor care, adunate în jurul Păstorilor lor, sunt și ele numite, în Noul Testament, «Biserici». (...) În aceste comunități, adesea mici, sărace, izolate, este prezent Cristos care, prin puterea Sa, adună Biserica, una, sfântă, catolică și apostolică"25.

După cum se știe, reforma liturgică conciliară a fost pregătită în ambientele teologice franceze și a contribuit în mod substanțial la dezvoltarea liturgico-pastorală din ultimii ani, în special, la consolidarea următoarei convingeri de bază: adunarea liturgică este modelul vieții comunitare sau de comuniune. De fapt, credincioșii trebuie să evite orice formă de individualism și de diviziune, fiind atenți la faptul că au un singur Tată în ceruri și că toți sunt frați între ei. Acest spirit comunitar a dat naștere unui simț de apartenență la Biserică, care înainte vreme nu era cunoscut. De aceea se poate spune că cine aparține Bisericii vrea să spună că este membrul unei adunări a Bisericii. Nimeni nu este creștin în sens individual, ci este creștin întrucât este membrul unei Biserici locale26.

Grija pentru mântuirea sufletului propriu a făcut să dispară această concepție. Cu siguranță, nu se poate nega inspirația evanghelică a mânturii personale (Mt 16,24ss), după cum este foarte adevărat că fiecare va trebui să dea seamă de faptele sale (cf. Rom 14,12). Dar, este tot la fel de adevărat că, inspirați de un singur Duh Sfânt, toți suntem chemați să formăm un singur trup (cf. 1 Cor 12, 13). Dacă lipsește momentul în care se poate manifesta această legătură care face din noi un singur trup și un singur suflet (cf. Fap 4,32), atunci se simte cu multă putere sentimentul dezagregării, dispersiunii. Sacrosanctum concilium susține că acțiunile liturgice nu sunt niciodată acțiuni private, ci celebrări ale Bisericii, care la rândul ei este sacrament al unității. De aceea, celebrările liturgice aparțin întregului trup, îl manifestă și îl implică. Membrii acestui trup, fiecare în parte, participă în moduri diferite, în funcție de starea fiecăruia, de misiunea pe care o are și de gradul lui de participare la aceste acțiuni sacre (SC 26).

Așadar, liturgia constitue fundamentul oricărei educații în spirit comunitar, întrucât viața Bisericii palpită în cult ca și inima într-un trup. Metafora cu liturgia care este "izvorul și culmea" (SC 10) vieții Bisericii confirmă această convingere, și anume cultul este criteriul oricărei activități a comunității ecleziale. Prin urmare, tot ceea ce își găsește un loc în cultul Bisericii, tot ceea ce poate fi orientat spre cultul liturgic, tot ceea ce poate să dea rod în cult este sănătos. În schimb, ceea ce nu suportă această implantare, această orientare, este nesănătos. O activitate comunitară care nu ar avea nici un fel de legătură cu activitățile cultuale are la bază o gravă confuzie între angajarea adevărată și aflatul în treabă, stare de veghe rugătoare și insomnia. Dar de aici mai putem desprinde o conluzie, și anume dacă în inima comunității adevărate se află cultul, atunci liturgia nu este doar criteriu de viață pentru o comunitate, ci, în lipsa ei, Biserica dispare, moare27.

Din punct de vedere ecumenic, dar nu numai, a fi împreună într-o adunare în momentul celebrării cultului liturgic constituie momentul de adevăr al oricărei comunități de credință. De fapt, dacă adunarea liturgică manifestă Biserica în identitatea sa, tot la fel, celebrarea liturgică trebuie să întărească ființa acestei comunități în dialog cu alte comunități, altfel efortul ecumenic este sortit eșecului. Cu siguranță, chemarea și adunarea unei comunități în celebrare nu este doar oglinda care reflectă taina ei, ci este și un fel de program care o invită la ascultare. Nu trebuie să uităm niciodată că toți credincioșii se adună în jurul Domnului pentru că El îi cheamă, iar Duhul Sfânt îi unește. De asemenea, dacă în această acțiune divină, fiecare credincios se simte chemat și acceptat în orizontul și sub semnul gratuității totale, din acest fapt el învață "stilul evanghelic" pe care îl transferă în relațiile sale cotidiene. De aici putem să desprindem cât de importantă este adunarea liturgică28. Subliniind acest aspect, episcopii italieni amintesc tuturor credincioșilor că nu există unitate dacă lipsește respectul față de ceea ce este diferit, dacă nu se poartă greutățile altuia, dar mai ales dacă nu se caută împreună adevărul, care este singurul izvor adevărat de unitate, ca și rațiunea unică a existenței noastre în calitate de comunitate eclezială: Cristos Isus, unicul nostru Domn29.

 

Concluzie

Cardinalul W. Willebrands spunea cu mai mulți ani în urmă că "o aprofundată ecleziologie a comuniunii este probabil marea posibilitate a ecumenismului de mâine"30. Lucrul acesta este repetat deseori și de Ioan Paul al II-lea, fapt care confirmă această concluzie: "de modul în care se pune în practică spiritualitatea de comuniune depinde înaintarea pe drumul ecumenic". Dar comuniunea se învață treptat, într-un proces de creștere continuă, iar "locurile comuniunii trebuie să fie întreținute și extinse zi de zi, la orice nivel, în structura fiecărei Biserici. Comuniunea trebuie să apară aici cu claritate în raporturile dintre episcopi, preoți și diaconi, între păstori și întreg poporul lui Dumnezeu, între cler și persoane consacrate, între asociații și mișcări ecleziale. (...) Într-adevăr, teologia și spiritualitatea comuniunii inspiră ascultare reciprocă și eficace între păstori și credincioși, ținându-i uniți a priori în tot ceea ce este esențial, îndreptându-i, pe de altă parte, la a converge, și în ceea ce este discutabil, spre alegeri ponderate și împărtășite"31.

În acest context, au o rezonanță deosebită cuvintele de îndemn adresate de sfântul Benedict unui abate, prin care îl invita să-i asculte pe cei mai tineri: "Deseori unuia mai tânăr îi inspiră Domnul o părere mai bună". Cred că și Sfântul Părinte cunoaște această regulă benedictină, deoarece, în cuvântul rostit la ceremonia de rămas bun după vizita sa istorică în România (7-9 mai 1999), le-a transmis tinerilor creștini din România următorul mesaj: "Spiritul vă încredințează vouă, tinerilor, visul lui Dumnezeu: ca toți oamenii să facă parte din familia sa, ca toți creștinii să fie una. Intrați cu acest vis în noul mileniu!"32. Să mai spun doar atât că discursul pontifical la care fac referință aici este scurt, dar cuvântul "comuniune" apare de patru ori și desemnează comuniunea fraternă dintre Bisericile noastre, formulând în mod clar urarea "ca noul mileniu ce se deschide în fața noastră să fie un timp de mai mare comuniune între Bisericile creștine".

Noul mileniu a început, dar comuniunea eclezială se întrevede cu multă greutate. Asta înseamnă că mai suntem încă în anotimpul aruncării semințelor ecumenice, iar ecumenismul ca atare este o cale lungă. Fiecare creștin trebuie să-și ia bastonul de pelerin, să meargă înainte, să nu se oprească, chiar dacă se înnoptează și nu mai știe încotro merge. Magii despre care am auzit vorbindu-se în timpul Crăciunului ne dau un exemplu de "atitudine ecumenică". Călăuziți de steaua care a dispărut în dreptul Ierusalimului, fără nici un motiv, au ajuns ghidați tot de aceeași stea care între timp s-a oprit deasupra locului unde se afla "Maria cu Pruncul".

 

Note


1 L. J. SUENENS, Souvenirs et espérances, Fayard, Paris 1991. Am consultat traducerea italiană: Ricordi e speranze, Edizioni Paoline, Cinisello Balsamo (MI) 1993, 301.

2 IOAN PAUL II, Scrisoarea enciclică Ut unum sint (25 mai 1995), nr. 2.

3 K. KOCH, "La spiritualitB ecumenica", în: Il Regno-Documenti 21 / 2003, 660.

4 W. KASPER, "Relazione introduttiva", în: Il Regno-Documenti 21 / 2003, 657.

5 CONCILIUL VATICAN II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, nr. 7ss; IOAN PAUL II, Ut unum sint, nr. 21.

6 W. KASPER, "Relazione introduttiva", 658.

7 CONCILIUL VATICAN II, Unitatis redintegratio, nr. 8.

8 CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU UNITATE, Îndreptar pentru aplicarea principiilor și normelor pentru ecumenism (25 martie 1993), nr. 63.

9 IOAN PAUL II, Ut unum sint, nr. 82.

10 P. DETTWILER, "Verso un autunno ricco di frutti", în: Gen's 1/2003, 19.

11 K. KOCH, "La spiritualitB ecumenica", 658.

12 K. KOCH, "La spiritualitB ecumenica", 661-664.

13 IOAN PAUL II, Scrisoare apostolică Nuovo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), nr. 43.

14 Apud E. CAMBÓN, "SpiritualitB ecumenica", în: Gen's 1/2003, 1.

15 IOAN PAUL II, Nuovo millennio ineunte, nr. 43.

16 B. CHENU, "Il Papa ha un futuro ecumenico?", în: JESUS/gennaio 2004, 55.

17 P. CODA, "Chiesa per il terzo millennio", în: Gen's 4/2001, 109.

18 L. J. SUENENS, Ricordi e speranze, 234.

19 IOAN PAUL II, Ut unum sint, nr. 95.

20 P. CODA, "Chiesa per il terzo millennio", 109.

21 K. KOCH, "La spiritualitB ecumenica", 661.

22 CONCILIUL VATICAN II, Constituția despre liturgie Sacrosanctum Concilium (SC), nr. 14.

23 CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU UNITATE, Îndreptar pentru aplicarea principiilor și normelor cu privire la ecumenism, nr. 62.

24 "Institutio generalis". Principii și norme pentru utilizarea liturghierului roman, nr. 62.

25 CONCILIUL VATICAN II, Constituția dogmatică despre biserică Lumen gentium (LG), nr. 26.

26 G. CAVAGNOLI, "La chiesa P assemblea convocata", în: Rivista di Pastorale Liturgica, n. 241 (novembre-dicembre 2003), insert: 40 anni. Sacrosanctum concilium, 27-29.

27 Cf. J.-J. VON ALLMEN, Celebrare la salvezza. Dottrina e prassi del culto cristiano, Elle Di Ci, Leumann (TO) 1986, 40-53.

28 G. CAVAGNOLI, "La chiesa P assemblea convocata", 31.

29 CONFERENZA EPISCOPALE ITALIANA, Comunicare il Vangelo in un mondo che cambia, nn. 49 și 46, Edizione Paoline, Milano 2001, 64 și 60.

30 W. WILLEBRANDS, "L'avenir de l'oecuménisme", in: Proche Orient Chrétien 25 (1975), 14-15.

31 IOAN PAUL II, Nuovo millennio ineunte, nr. 45.

32 IOAN PAUL II, "Aș vrea să vă încredințez acest vis vouă, tinerilor", în: Actulitatea creștină, nr. special/1999, 37.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire