pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 01/2004 

DIALOGUL IUBIRII ȘI DIALOGUL ADEVĂRULUI
Radu Capan

Pasiunea UnitatiiCuprinsEcumenismul spiritual și ecleziologia comuniunii

 

La 4 ianuarie a.c. s-au împlinit 40 de ani de la vizita Papei Paul al VI-lea în Țara Sfântă. La prima vedere ar putea părea o aniversare oarecare, a unei vizite papale oarecare. O privire mai atentă ne descoperă însă dimensiunea istorică, excepțională chiar, a acestei aniversări. Și nu ne referim la faptul că a fost prima călătorie cu avionul a unui Pontif, ci la întâlnirea care a avut loc atunci, între Papa Paul al VI-lea și Patriarhul ecumenic Athenagoras. Acest moment poate fi considerat a fi ca deschizător al dialogului iubirii, dialog ce avea să fie continuat de cel al adevărului, ambele în căutarea refacerii unității între Răsărit și Apus, după aproape un mileniu de tristă despărțire.

Pentru a înțelege importanța întâlnirii dintre cei doi capi de Biserici trebuie să ne întoarcem însă în timp, pentru a pătrunde contextul vremii. După sute de ani de răceală, adesea punctată de jigniri reciproce și chiar de ură, catolicismul și ortodoxia începeau să acorde o tot mai mare atenție testamentului lui Cristos "ca toți să fie una" (Ioan 17,21). Se contura tot mai mult faptul că ecumenismul nu este o opțiune, ci o datorie pentru creștini. Bisericile Ortodoxe au simțit aceasta încă de la începutul secolului XX. Astfel, Patriarhul Ioachim al III-lea al Constantinopolului semna în 1902 și 1904 mai multe documente în care se vorbea despre necesitatea strângerii rândurilor în sânul Ortodoxiei pentru o viitoare cooperare a acesteia cu restul creștinătății. Pentru acea vreme, în care Bisericile Catolică și Ortodoxă se considerau reciproc eretice, chiar și ideea unui dialog între ele părea a fi absurdă. Dar, după cum puncta Patriarhul ortodox în enciclica din 12 iunie 1902, "ceea ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu".

 

Dialogul iubirii

Patriarhia ecumenică a Constantinopolului s-a numărat de altfel printre fondatorii mișcării ecumenice și ai Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Biserica Catolică avea să intre în mișcarea ecumenică mult mai târziu, începând cu Conciliul Vatican II, mai exact cu documentul "Unitatis redintegratio", care fixa liniile directoare în acest sens. Pasul esențial a fost marcat însă de acea întâlnire, în premieră, între Papa și Patriarhul ecumenic. Atunci cei doi capi de Biserici au hotărât deschiderea de orizonturi noi, o primă angajare fiind menținerea unei corespondențe regulate și a unor vizite reciproce. Astăzi este deja o tradiție ca de sărbătoarea Sfinților Petru și Paul, patronii Romei, la celebrările din Cetatea Eternă să participe și o delegație a Constantinopolului și, invers, de Sf. Andrei, o delegație a Romei să fie prezentă la Istanbul la sărbătorirea patronului Patriarhiei ecumenice. Aceste gesturi se înscriu în ceea ce Patriarhul Athenagoras avea să numească "dialogul iubirii".

Acest dialog al iubirii urma să primească un nou impuls în urma unui alt moment istoric, ce a avut loc relativ rapid după întâlnirea de la Ierusalim, adică la 7 decembrie 1965. Atunci cei doi capi ai Bisericilor au semnat o declarație comună prin care ridicau anatemele aruncate reciproc în 1054. Un moment istoric desigur, dar cu implicații limitate. De ce? Din același motiv pentru care 1054 nu poate fi considerat ca fiind anul Marii Schisme. Astăzi se recunoaște că Marea Schismă a fost un proces îndelungat de îndepărtare între creștinătatea din Răsărit și din Apus. El a început înainte de 1054 și a continuat cu siguranță cu mult după 1054. Putem să numim anul 1965 anul anulării Marii Schisme, dar cu siguranță vom avea de așteptat zeci de ani până când procesul de despărțire va deveni amintire și vom fi din nou în deplină comuniune.

Cert este că, totuși, ziua de 7 decembrie 1965 a fost un alt moment istoric pentru parcursul urmărit în acest articol. La acea dată, documentul semnat de Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras era citit la Vatican de Mons. Jean Willebrands și la Instanbul de secretarul Sfântului Sinod ortodox. După zece ani avea să se înregistreze un nou pas decisiv: aniversarea deceniului scurs de la ridicarea anatemelor dintre Roma și Constantinopol a fost marcat simultan la Vatican, în Capela Sixtină, și la Istambul, în biserica Sf. Gheorghe. Atunci s-a anunțat constituirea Comisiei teologice tehnice pentru pregătirea dialogului teologic cu Biserica Romano-Catolică. Papa Paul al VI-lea a răspuns cu bucurie Patriarhului de Constantinopol (din 1972 Dimitrios I, după moartea lui Athenagoras I), declarând că "suntem pe deplin de acord să facem același lucru din partea noastră, pentru a ne apropia de deplina comuniune progresând împreună". În martie 1976, Papa numea Comisia catolică pentru pregătirea dialogului teologic cu Biserica Ortodoxă. Astfel se deschidea calea pentru dialogul adevărului.

Se nășteau astfel premisele angajării împreună pe drumul fără cale de întoarcere spre regăsirea unității depline. Acest drum nu poate fi parcurs separat de dialogul iubirii, adică fără a se ține cont că sunt creștini și catolicii și ortodocșii; că mai multe sunt cele care unesc, decât cele care despart; că mărturia comună, dată prin participarea împreună la celebrări sau diverse activități, este un minim ce trebuie făcut până va înceta scandalul despărțirii dintre frați. Însă de unul singur, dialogul iubirii poate duce la relativism, criticat de documentul părții catolice, "Dominus Iesus" și mai apoi de cel similar al Bisericii Ortodoxe Ruse. Tocmai de aceea este indispensabil și dialogul adevărului, care analizează ceea ce unește dar și ceea ce desparte, pentru a găsi calea reconcilierii teologice. Dialogul adevărului, însă, lipsit de dialogul iubirii nu ar fi posibil, întrucât ar fi polemic și rece.

 

Dialogul adevărului

Dialogul teologic a început după trei ani, în timpul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea. În perioada 29-30 noiembrie 1979, actualul Suveran Pontif s-a aflat într-o vizită la Istanbul. În a doua zi a vizitei, de sărbătoarea Sf. Andrei, Papa Ioan Paul al II-lea și Patriarhul ecumenic Dimitrios I au rostit câte un discurs ce marca intrarea în etapa dialogului teologic, etapa Comisiei Mixte de Dialog Teologic Catolico-Ortodox. În aceeași zi a fost dată publicității și o declarație comună a celor doi capi de Biserici, precum și lista membrilor Comisiei de Dialog. Se pornea cu mult optimism. Așa după cum afirma Patriarhul Dimitrios, "scopul nostru următor și principal este nu numai unitatea celor două Biserici, ci unitatea tuturor creștinilor într-un singur Domn, într-un singur Potir".

Anul următor a avut loc prima întâlnire a noii Comisii. Desigur, dialogul iubirii a continuat în paralel cu dialogul adevărului. Am putea spune că poate chiar cu mai mare succes. La mai toate nivelurile, relațiile dintre catolici și ortodocși s-au îmbunătățit, colaborarea a crescut, iar mărturia comună a început să-și arate roadele. Cele mai impresionante "rezultate" le-a obținut însă Papa Ioan Paul al II-lea in anii următori, prin memorabilele vizite în țări majoritar ortodoxe precum România, Georgia, Grecia, Ucraina, Armenia și Bulgaria. Cu fiecare vizită, zidul neîncrederii și al prejudecăților s-a dărâmat tot mai mult; au fost declarații comune extraordinare și alte elemente care ar merita amintite. Ne vom concentra, însă, în acest articol, mai departe, pe dialogul adevărului, dus de Comisia Mixtă de Dialog.

 

Patmos-Rodos (1980)

După cum spuneam, prima întâlnire a avut loc în 1980, între 29 mai și 4 iunie, pe insula Patmos, apoi pe insula Rodos, pe teritoriul Patriarhiei ecumenice. La această primă întâlnire, din România au participat Episcopul auxiliar latin Jakab Antal de Alba Iulia pentru partea catolică și Mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului împreună cu pr. prof. Ștefan Alexe pentru partea ortodoxă. Aici dialogul s-a ciocnit de o primă problemă: prezența în delegația ortodoxă a patru catolici de rit răsăritean: un melchit, un maronit și doi greco-catolici - unul ucrainean și altul grec. Deși listele cu membri fuseseră aprobate și prezentate încă din noiembrie 1979, partea ortodoxă s-a arătat surprinsă și a cerut excluderea celor patru membri ca și condiție de continuare a dialogului. Partea catolică a refuzat, și cum numele figurau de la început în listă, partea ortodoxă nu a avut ce să facă decât să accepte. Arhiepiscopul Stylianos al Australiei, din partea Patriarhiei ecumenice, a dat însă o declarație ce prezenta opinia ortodoxă despre prezența catolicilor răsăriteni și despre fenomenul "uniatismului".

Întâlnirea de la Patmos-Rodos a fost dedicată mai mult problemelor organizatorice. S-a discutat despre strategiile care urmau să fie folosite pentru discuții, pentru subcomisii, pentru documentele emise. Astfel, s-a stabilit ca limba oficială a Comisiei să fie franceza, orice traducere în altă limbă fiind neoficială. S-a mai hotărât ca fiecare lucrare în plen să se facă pe baza unui document preliminar sintetizat de un Comitet de coordonare pe baza a trei referate realizate de trei subcomisii. Aceasta urma să asigure o filtrare din start a celor mai bune și importante idei comune. Ca teme, mergându-se pe principiul de a se aborda mai întâi aspectele care unesc și apoi cele care despart, au fost fixate următoarele: 1) Misterul lui Cristos exprimat și realizat prin Spiritul Sfânt ca mister al Bisericii; 2) Euharistia ca sacrament prin excelență al Bisericii; 3) Sacramentele inițierii creștine și raportul lor cu unitatea Bisericii; 4) Raporturile dintre sacramente și structura canonică a Bisericii; 5) Credința și comuniunea sacramentală; 6) Sacramentele în raport cu istoria și escatologia; 7) Sacramentele și înnoirea omului și a lumii; 8) Diferențele liturgice în săvârșirea sacramentelor. S-a stabilit ca următoarea reuniune a Comisiei de Dialog să trateze primele două teme reunite sub un singur titlu. Întâlnirea s-a încheiat cu un comunicat comun care, deși nu anunța nimic spectaculos, arăta că ortodocșii și catolicii pot sta împreună la aceeași masă, pentru a discuta.

 

München (1982)

A doua întâlnire a Comisiei de Dialog a avut loc la München între 30 iunie și 6 iulie 1982, tema fiind "Misterul Bisericii și al Euharistiei în lumina Misterului Preasfintei Treimi". Din România, reprezentantul catolic a fost același, partea ortodoxă fiind reprezentată de Mitropolitul Antonie Plămădeală al Transilvaniei și de pr. Dumitru Stăniloae. Lucrările au decurs relativ bine. Discuțiile au fost mai dificile când s-a ajuns la probleme precum Filioque, epicleza, poziția Episcopului în Biserică, dar documentul final a găsit exprimări care au mulțumit ambele părți, desigur nu pe deplin. De fapt, formulările au evitat problemele cele mai dificile, amânând dezbaterea lor pentru mai târziu. Însă dincolo de aceste câteva diferende, părțile catolică și ortodoxă au înregistrat numeroase acorduri, sintetizate în documentul final al întâlnirii.

 

Creta (1984)

Cea de-a treia întâlnire a fost găzduită de Creta (Grecia), între 30 mai și 8 iunie 1984, tema fixată pentru aceasta fiind "Credință, sacramente și unitate", partea de sacramente urmând a se concentra în special asupra Botezului, Mirului și Euharistiei. Prezența din România a fost aceeași, cu o schimbare: pr. Dumitru Radu în locul pr. Stăniloae. În timpul acestei întâlniri, problema care a stârnit cele mai lungi controverse a fost cea a acordării Mirului: odată cu Botezul (ca la bizantini) sau ulterior (ca la latini)? Din nou, nu s-a ajuns la o soluție comună, dar ideile s-au regăsit în comunicatul final ce urma să reprezinte baza unor discuții ulterioare pentru a lămuri specific această problemă. Astfel, Comisia de Dialog își încheia cu optimism încă o întâlnire. Dar, din lipsă de timp, documentul final nu a fost finalizat, ci doar schițat.

 

Bari (1986, 1987)

A patra întâlnire a Comisiei de Dialog, programată la Bari între 29 mai și 7 iunie 1986, avea stabilite două sarcini: finisarea documentului final al întâlnirii de la Creta și dezbaterea unei noi teme, respectiv "Sacramentul Hirotonirii în structura sacramentală a Bisericii, cu referire în special la importanța succesiunii apostolice pentru sfințirea și unitatea Poporului lui Dumnezeu". Surpriză însă: o mare parte a delegațiilor ortodoxe a decis boicotarea lucrărilor datorită unei expoziții organizate la Vatican, interpretată ca recunoaștere a Bisericii Ortodoxe Macedonene, respectiv pretinsului prozelitism practicat de Patriarhul latin de Ierusalim. Astfel, delegațiile ortodoxe ale Greciei și Ierusalimului nu au venit. La aflarea veștii, delegațiile Serbiei, Ciprului, Poloniei și Cehoslovaciei au părăsit lucrările. În plus, delegațiile din Rusia și Georgia nu au putut veni datorită guvernelor comuniste. S-a încercat ca membrii rămași să ajungă la o concluzie privitor la cele două sarcini. Fără succes însă.

Pentru a salva întâlnirea, s-a propus instituirea unei a doua runde, tot la Bari, dar după un an, între 9 și 16 iunie 1987. La această întâlnire au participat toate delegațiile ortodoxe cu câteva excepții, din cauza regimurilor totalitare din țările respective. Marea reușită a acestei întâlniri a fost, de fapt, definitivarea documentul de la Creta. Despre Hirotonire nici nu s-a discutat prea mult, fiind abordate între timp alte două teme: prozelitismul și "uniatismul" (în acest sens s-a hotărât înființarea unei subcomisii speciale care să analizeze "uniatismul" sub aspect istoric, eclesiologic și practic); s-a discutat de asemenea și capitolul IV din concluziile Conferinței Panortodoxe Preconciliare din 1986, privind relațiile cu Biserica Romano-Catolică.

Tema de la Bari a fost deci reprogramată pentru următoarea întâlnire, locul ales fiind Noul-Valamo, la invitația Bisericii Ortodoxe din Finlanda. Între timp trebuie amintit un alt eveniment ecumenic major: vizita Patriarhului ecumenic Dimitrios I la Papa Ioan Paul al II-lea, între 3 și 7 decembrie 1987. În ultima zi a fost dat un comunicat comun în care erau semnalate cu bucurie cele două documente emise de Comisia de Dialog, respectiv documentul de la München și cel de la Creta. Această vizită îi felicita și încuraja pe cei implicați în Comisia de Dialog.

 

Noul-Valamo (1988)

Cea de-a cincea întâlnire a Comisiei Mixte de Dialog a avut loc între 19 și 27 iunie. Din partea Bisericii Ortodoxe Române au participat aceleași două persoane. Din Biserica Catolică din România a participat Ioan Robu, pe atunci Administrator apostolic de București. Discuțiile au decurs bine, dar desigur nu fără probleme. Cert este că s-a ajuns la un al treilea document comun. Important de notat este că încă de la Noul-Valamo și-a început activitatea subcomisia specială dedicată "uniatismului". A doua întâlnire a acestei subcomisii speciale a avut loc în ianuarie 1990, la Viena, la scurt timp după ce regimul comunist căzuse în mai multe țări, ducând la ieșirea la lumină a Bisericilor Greco-Catolice (în Ucraina, România, Polonia, Cehoslovacia). Comunicatul final al subcomisiei denunța pentru prima oară "uniatismul" ca metodă de refacere a unității creștine.

 

Freising (1990)

Pentru a șasea întâlnire a Comisiei s-a propus ca temă "Consecințele eclesiologice și canonice ale naturii sacramentale a Bisericii. Sinodalitate și autoritate în Biserică". Ea a avut loc între 6 și 15 iunie 1990, din nou în Germania, la Freising, lângă München. Din România a participat același Episcop catolic, iar din partea ortodoxă pr. Dumitru Radu și pr. Mircea Basarab. Puternic deranjate de ieșirea din catacombe a Bisericilor Greco-Catolice, la întâlnire nu au venit delegațiile din Antiohia, Ierusalim, Serbia, Bulgaria, Polonia și Cehoslovacia. Delegația din Ierusalim nu a venit nici ea, pe motivul invocat și anterior. Absențele au fost semne clare că problema "uniatismului" nu mai putea fi evitată de Comisie: tema propusă a fost suspendată și s-a trecut la analizarea documentului subcomisiei speciale. Discuțiile au fost foarte aprinse și s-a avansat cu greu.

De fapt, întâlnirea ar fi putut să fie foarte bine declarată un eșec dacă nu ar fi avut loc la 10 ani de la lansarea dialogului. Motivați de momentul aniversar și de mesajul Papei Ioan Paul al II-lea și cel al Patriarhului Dimitrios I, membrii Comisiei au făcut efortul de a redacta în ultima zi un material, pe care nu l-au numit însă document oficial al întâlnirii, ci declarație. Aceasta afirma în principal două lucruri: că "uniatismul", definit ca metodă din trecut folosită pentru atingerea unității cu Ortodoxia prin ruperea unor comunități ortodoxe din Bisericile lor și unirea lor cu Roma, este o metodă depășită și respinsă; și că libertatea religioasă trebuie respectată, recunoscând implicit prin aceasta dreptul la existență al Bisericilor Catolice de rit răsăritean. Participanții de la Freising au afirmat că tema "uniatismului" va trebui pe mai departe studiată, aprofundată, lucru care s-a și întâmplat în subcomisii și mai apoi în reuniunea Comitetului de coordonare de la Ariccia, lângă Roma.

 

Balamand (1993)

A șaptea întâlnire a Comisiei de Dialog ar fi trebuit să aibă loc în 1992, pe tema "Uniatismul, metodă de unire din trecut, și căutarea actuală a deplinei comuniuni". Partea ortodoxă a amânat-o însă, nemulțumită de lipsa de reacție a catolicilor, latini și răsăriteni, la documentele de la Viena, Freising și Ariccia. Până la urmă ea a avut loc între 17 și 24 iunie 1993, la Balamand, în Liban, la invitația Patriarhiei Antiohiei. Din România au participat pentru catolici IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, și, neoficial, preotul greco-catolic Liviu Pandrea, iar pentru ortodocși IPS Antonie Plămădeală al Transilvaniei și pr. Dumitru Radu. Partea ortodoxă a înregistrat din nou multe absențe, în semn de protest. Și din partea catolică au lipsit mai mulți membri. Fiind mai puțini, dialogul a decurs ceva mai ușor și în final propunerea de la Ariccia a fost adoptată conservându-se ideile majore: faptul că "uniatismul nu mai poate fi acceptat nici ca metodă de urmat, nici ca model de unitate"; și că Bisericilor Catolice de rit răsăritean nu le poate fi negat dreptul la existență, dincolo de modul în care au apărut ele. Documentul conține și alte idei importante, dintre care vom mai cita doar îndemnul la a se descuraja "trecerile" dintr-o Biserică în alta, respectiv de a nu se apela la justiție pentru rezolvarea problemelor patrimoniale dintre Biserici.

Membrii Comisiei nu puteau însă respira ușurați că au încheiat cu succes încă o întâlnire. Urmau emoțiile legate de reacțiile la document ale Bisericilor care nu au participat, dar și ale credincioșilor în general. Iar reacțiile au fost în general favorabile. Rând pe rând, aproape toate Bisericile au acceptat documentul, fiecare bucuroasă pentru anumite părți din el. Singurele excepții sunt Biserica Ortodoxă din Grecia și Biserica Greco-Catolică din România: prima văzând documentul ca o victorie a Vaticanului, iar a doua ca o victorie a ortodocșilor. Reacția negativă a Bisericii Ortodoxe din Grecia nu a surprins prea mult: este cunoscută ca una dintre cele mai intransigente Ortodoxii, care, cel puțin până la vizita Papei în Grecia din mai 2001, vedea în Vatican un dușman cu o singură țintă - distrugerea prin încorporare a Răsăritului.

Reacția Bisericii Greco-Catolice din România, însă, a surprins. Pe atunci Biserica îl avea ca Întâistătător pe PS George Guțiu, Administrator Apostolic de Blaj, în urma retragerii Cardinalului Todea. PS George a adresat Sfântului Părinte o scrisoare în care respingea categoric documentul de la Balamand. Reacția dură a venit însă nu atât împotriva documentului în sine, cât împotriva efectelor acestuia, la prezentarea lui în România de către partea ortodoxă. IPS Antonie Plămădeală, o dată întors de la Balamand, a publicat o broșură cu textul documentului însoțit de ample comentarii, multe tendențioase și denaturând adevăratele idei ale Comisiei Mixte de Dialog. De aceste comentarii și interpretări partea catolică s-a distanțat, manifestându-și dezacordul și surprinderea, inclusiv prin persoana Cardinalului Cassidy. Cert este că documentul de la Balamand a fost respins de Biserica Greco-Catolică din România și până astăzi nu s-a revenit asupra deciziei.

Faptul că nici astăzi nu este recunoscut, se poate pune pe seama unei anumite lipse de realism a documentului de la Balamand, cu toate că a fost motivat de intenții frumoase. În document se spune clar că problema retrocedărilor trebuie rezolvată prin dialog. Chiar și atunci când Biserica Greco-Catolică a apelat la această cale, problemele ei nu s-au rezolvat. Ierarhii au hotărât astfel o alternativă, din păcate neimaginată de membrii Comisiei Internaționale de Dialog care credeau cu tărie în disponibilitatea la dialog a celor două părți, și ca atare o altă soluție nu a fost inclusă în documentul de la Balamand. Alternativa avea să fie formulată cel mai clar în întâlnirea din septembrie 2003 a Comisiei Mixte de Dialog existente la nivelul țării noastre între Biserica Ortodoxă și Biserica Greco-Catolică. În comunicatul final, Ierarhii greco-catolici au insistat să se scrie că "în cazurile conflictuale în care rezolvarea se tergiversează nejustificat de mult, partea greco-catolică își rezervă, după solicitarea în două rânduri a dialogului local, dreptul să apeleze la instanțele judecătorești. Partea greco-catolică consideră că dialogul este menit să ajute la rezolvarea problemelor de retrocedare și nu împiedică și nici nu anulează exercitarea unor drepturi conferite de lege."

 

Baltimore (2000)

Următoarea întâlnire, și ultima până acum, a Comisiei de Dialog a avut loc abia în 2000, între 9 și 19 iulie, pe tema "Implicațiile eclesiologice și canonice ale uniatismului". Spațiul de șapte ani scurs de la ultima întâlnire s-a datorat în primul rând neacomodării Ortodoxiei cu renașterea comunităților catolice răsăritene. Dar, pe lângă aceasta, au existat și probleme interne Ortodoxiei, care, prin structura ei cu Biserici autocefale, găsește cu greu calea de a ajunge la o poziție comună în ceea ce privește dialogul. Problemele dintre ortodocșii și greco-catolicii din Ucraina și România au ajuns să fie invocate constant ca piedici în calea dialogului. În cele din urmă însă, dorința de depășire a impasului a învins, și Comisia Mixtă de Dialog s-a reunit în SUA pentru cea de-a opta întâlnire. Din România au participat pentru catolici IPS Ioan Robu și, prezență nouă, PS Alexandru Mesian, Episcop greco-catolic de Lugoj, ca membru al Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creștinilor. Din partea ortodoxă au participat PS Timotei Seviciu și pr. Ioan Ică.

Întâlnirea a fost din nou una dificilă, iar rezultatul nu a fost un alt document oficial ci o simplă declarație. Așa după cum o descria un participant, întâlnirea a fost ca o luptă între Biserica Ortodoxă și cea Catolică pentru cei 17 milioane de catolici răsăriteni, fiecare spunând: "Sunt ai mei!" Chiar dacă la Baltimore nu s-a avansat prea mult, cele două părți au putut să înțeleagă mai bine viziunea celeilalte cu privire la problema Bisericilor Catolice Răsăritene. "Comisia a constatat nevoia pentru continuarea studiului problemelor teologice, pastorale, istorice și canonice legate de această temă", adică a "uniatismului", se spune în comunicatul final al întâlnirii. Problema rămâne astfel deschisă și va mai trece ceva vreme până la rezolvarea ei. Unii așteaptă ca Bisericile Catolice Răsăritene să revină în Bisericile Ortodoxe de unde provin, ca semn de bună intenție. Alții insistă ca dialogul să lase la o parte această problemă și să se discute problema infailibilității papale, care, o dată depășită, ar deschide calea unirii și astfel ar dispărea și problema Bisericilor Catolice Răsăritene. Calea pe care se va merge nu o cunoaște însă, pentru moment, decât Bunul Dumnezeu.

 

Dialogul trebuie să continue

"Ceea ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu." Acest gând trebuie să ne călăuzească și pe viitor și să ne dea optimismul de a continua pe acest drum. Iar dialogul iubirii și dialogul adevărului trebuie avute mereu prezente, împreună. Exagerări în dialogul iubirii i-au dus pe unii să numească ecumenismul "erezia secolului XX". Pe bună dreptate, s-ar putea spune, dacă este să ne gândim la manifestări "ecumenice" în care, luați de val, fie el și al iubirii, catolici și ortodocși uită că între noi nu există încă comuniunea deplină, sau că dialogul nu înseamnă compromisuri în ceea ce privește adevărurile de credință. Dar dincolo de aceste exagerări, dialogul iubirii este încă insuficient practicat: între Ierarhi, între clerici, între persoanele consacrate, între laici. Dialogul iubirii are rolul de a hrăni dialogul adevărului. Tocmai de aceea, și pentru Bisericile Ortodoxă și Catolică (de ambele rituri) din România, dialogul iubirii trebuie să fie un imperativ. Dialogul la nivel internațional va rămâne poate blocat încă mulți ani, atâta vreme cât pe plan național vor predomina mentalități reducționiste și va fi cu siguranță necesar timpul care să vindece răni și suferințe adânci, acumulate în generații, dar în același timp se impune, în mod nemijlocit, și mult mai multă cunoaștere, deschidere și curaj care să suplinească și să tămăduiască tarele lăsate de ateizarea impusă la toate nivelurile, de mistificarea adevărului și a istoriei, de lipsa de informație și educație adunate în ultima jumătate a secolului trecut. Și, în contextul ecumenic al țării noastre, merită să avem în minte cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea din mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din 2002: "Nu există pace fără dreptate, nu există dreptate fără iertare".

Ca laici, dialogul adevărului nu ne este inaccesibil: adesea prietenia cu creștini de altă confesiune poate fi o ocazie de a explica doctrina propriei Biserici. Și câte concepții greșite nu se pot astfel demola! Dar desigur cel mai la îndemâna noastră este dialogul iubirii, răspunzând poruncii lui Isus: "Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții" (Ioan 13, 34-35). Iar o ocazie pentru a practica acest dialog ne-o oferă, an de an, Octava de rugăciune pentru unitatea creștinilor. Să o fructificăm și să încercăm să o extindem de la opt zile la un an întreg.

 

Bibliografie utilizată

  • "În dragoste și adevăr. Dialogul teologic oficial ortodoxo-catolic, de la Rodos la Balamand", Irimie Marga, Editura Paralela 45, 2000
  • "The Eastern Christian Churches. A brief survey", fr. Ronald Roberson, CSP, Edizioni Orientalia Christiana, 1999
  • Documentele despre ecumenism (multe din L'Osservatore Romano) arhivate pe situl CatholicCulture.org

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire