pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 01/2004 

PASIUNEA UNITĂȚII
Marius Taloș SJ

Inelele din viata lui TolkienCuprinsDialogul iubirii si dialogul adevarului

 

(Cum) resimțim lipsa unității dintre creștini?

Când corpului nostru îi lipsește o parte, cine poate spune că nu suferă sau că nu-i pasă? Ne facem griji deja când pierdem primul dinte ori constatăm că a început să ne cadă părul. Ce să mai spunem atunci când pierdem o mână sau un picior? Ne întrebăm aproape instinctiv: mai suntem oare noi înșine dacă nu mai suntem întregi? Și cine stă pe gânduri în loc să facă tot ce-i stă omenește în putere pentru a recupera într-un fel sau altul partea pierdută, fie printr-o operație, fie printr-un implant, fie printr-o proteză, sau măcar printr-un cărucior ori o cârjă? Când este vorba despre corpul nostru ori al unei ființe dragi nouă, chiar și cea mai mică lipsă a integrității o resimțim ca pe o durere și nu suntem împăcați până nu încercăm totul pentru a o remedia.

Lipsa integrității familiei este și ea resimțită în mod dureros, chiar dacă reacțiile din societatea contemporană au încetat să mai fie spontane și unanime. Într-adevăr, deși numărul divorțurilor a crescut atât de mult încât a fi despărțit pare astăzi ceva obișnuit sau chiar o modă, destrămarea unei familii continuă să doară, iar suferința provocată de această 'mutilare' nu poate fi alinată nici de statisticile care arată că 'așa fac și alții', și nici de 'drogul' relațiilor extraconjugale...

Însă câți resimt astăzi ca pe o durere lipsa unității creștinilor? Câți au într-adevăr conștiința că fac parte din Trupul mistic al lui Cristos care este Biserica lui? Câți își dau seama că sfâșierile pe care le-a cunoscut și le cunoaște în continuare acest Trup nu numai că îi despart pe creștini între ei ci și îi afectează pe fiecare dintre aceștia? Creați după 'chipul și asemănarea' aceluiași Dumnezeu, creștinii continuă să ofere prin dezbinarea dintre ei o oglindă spartă Creatorului și Mântuitorului lor, o oglindă care rănește dumnezeiescul chip răsfrânt și îndepărtează mulți oameni dornici să se apropie de El...

 

Un antidot contra amorțelii inimilor noastre

Zilele de rugăciune pentru unitatea creștinilor ne trezesc în fiecare an din sklerokardie, din această amorțeală și împietrire a inimilor noastre. Ele amintesc fiecărei confesiuni creștine că nu este singură și că înaintea pătimirii sale Isus s-a rugat Tatălui pentru ca "toți să fie una". Dacă suntem sinceri cu noi înșine, atunci recunoaștem că, într-un fel, aceste zile de rugăciune ne deranjează, deoarece ne găsesc în fiecare an nepregătiți pentru a răspunde vocației noastre de 'a fi cu toții una'. Însă tocmai pentru că ne deranjează, amintindu-ne că noi, în calitate de creștini, nu suntem așa cum am fost chemați să fim, ele pot prilejui în noi pregătirea convertirii noastre la unitate.

Iată de ce consider că este providențial că această Octavă de rugăciune pentru unitatea creștinilor se termină cu Sărbătoarea convertirii Sfântului Pavel: într-adevăr, nu poate exista unitate autentică între creștini în absența unei convertiri, după cum convertirea inimii fiecăruia dintre noi nu își poate afla împlinire în afara comuniunii/împărtășirii cu Dumnezeu și cu aproapele.

Însă înainte de a reflecta ce înseamnă și ce presupune propria noastră 'convertire' la unitate, să vedem cum a trăit Saul însuși experiența convertirii, așa cum este ea relatată în Faptele Apostolilor 9,1-22:

Iar Saul, suflând încă amenințare și ucidere împotriva ucenicilor Domnului, a mers la arhiereu, și a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc ca, dacă va afla acolo pe vreunii, atât bărbați, cât și femei, că merg pe calea aceasta, să-i aducă legați la Ierusalim. Dar pe când călătorea el și se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Și, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Iar el a zis: Cine ești, Doamne? Și Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigonești. Și el, tremurând și înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voiești să fac? Iar Domnul i-a zis: Ridică-te, intră în cetate și ți se va spune ce trebuie să faci. Iar bărbații, care erau cu el pe cale, stăteau înmărmuriți, auzind glasul, dar nevăzând pe nimeni. Și s-a ridicat Saul de la pământ, dar, deși avea ochii deschiși, nu vedea nimic. Și luându-l de mână, l-au dus în Damasc. Și trei zile a fost fără vedere; și n-a mâncat, nici n-a băut.

Și era în Damasc un ucenic, anume Anania, și Domnul i-a zis în vedenie: Anania! Iar el a zis: Iată-mă, Doamne; și Domnul a zis către el: Sculându-te, mergi pe ulița care se cheamă Ulița Dreaptă și caută în casa lui Iuda, pe un om din Tars, cu numele Saul; că, iată, se roagă. Și a văzut în vedenie pe un bărbat, anume Anania, intrând la el și punându-și mâinile peste el, ca să vadă iarăși. Și a răspuns Anania: Doamne, despre bărbatul acesta am auzit de la mulți câte rele a făcut sfinților Tăi în Ierusalim. Și aici are putere de la arhierei să lege pe toți care cheamă numele Tău. Și a zis Domnul către el: Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor și a regilor și a fiilor lui Israel; Căci Eu îi voi arăta câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu.

Și a mers Anania și a intrat în casă și, punându-și mâinile pe el, a zis: Frate Saul, Domnul Iisus, Cel ce ți S-a arătat pe calea pe care tu veneai, m-a trimis ca să vezi iarăși și să te umpli de Duh Sfânt. Și îndată au căzut de pe ochii lui ca niște solzi; și a văzut iarăși și, sculându-se, a fost botezat. Și luând mâncare, s-a întărit.

Și a stat cu ucenicii din Damasc câteva zile. Apoi propovăduia în sinagogi pe Iisus, că Acesta este Fiul lui Dumnezeu. Și se mirau toți care îl auzeau și ziceau: Nu este, oare, acesta cel care prigonea în Ierusalim pe cei ce cheamă acest nume și a venit aici pentru aceea ca să-i ducă pe ei legați la arhierei? Și Saul se întărea mai mult și tulbura pe iudeii care locuiau în Damasc, dovedind că Acesta este Hristos.

 

Convertirea Sfântului Pavel și convertirea noastră la unitate

Propun așadar să reflectăm asupra câtorva momente cheie din convertirea Sfântului Pavel, încercând să căutăm relevanța lor pentru propria noastră convertire de creștini la unitate. Să ne amintim întâi că pe el îl chema Saul și că a fost martor la martiriul Sfântului Ștefan (cf. Fapte 7, 58). Cred că aici putem îndrăzni o paralelă cu memoria colectivă a multor creștini din România, catolici și ortodocși, care au cunoscut exemplele atâtor martiri care și-au dat viața pentru apărarea credinței lor în timpul prigoanei comuniste. Asemenea lui Saul, mulți dintre noi au avut șansa să întâlnească ori să audă mărturii despre martirii Bisericii noastre. Atunci, când oare ne vom putea însuși și noi cuvintele aceluiași Saul care avea să le spună mai târziu Colosenilor: "Aici nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate și întru toți Hristos" (Col 3,11)?

Dar pe când călătorea el și se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Și, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigonești?

Convertirea lui Saul, sau mai bine spus procesul convertirii sale, debutează printr-un șoc: dintr-o dată, o lumină orbitoare îl învăluie și îl izbește ca un fulger, trântindu-l la pământ. Arta creștină a vrut să sublinieze forța acestui impact, reprezentându-l pe Saul căzând de pe un cal. El cade de la înălțimea certitudinilor și convingerilor sale. Cu cât înălțimea este mai mare, cu atât căderea este mai umilitoare, iar contactul cu pământul realității este mai dur.

"Saule, Saule, de ce Mă prigonești?" În cazul societății civile de după '89, nu se poate spune că creștinismul este prigonit în bloc de către un regim declarat ateu; în schimb asistăm la situația dureroasă în care comunități religioase creștine se prigonesc și se denigrează unele pe celelalte, și aceasta chiar în numele lui Cristos. Ori în această situație tocmai Cristos este Cel prigonit, El continuă să fie prigonit, disprețuit și nerecunoscut în frații creștini mai mari sau mai mici, majoritari ori minoritari...

Și Domnul a zis către Anania: mergi și caută un om din Tars, cu numele Saul; că, iată, se roagă... Doamne, despre bărbatul acesta am auzit de la mulți câte rele a făcut sfinților Tăi în Ierusalim. Și a zis Domnul către el: Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor și a regilor și a fiilor lui Israel.

Aici ne aflăm în fața unuia dintre pasajele cu rezonanța cea mai puternică pentru tema meditației noastre pe tema unității creștinilor. Când Dumnezeu acordă cuiva harul convertirii inimii, fie că este vorba despre un individ sau despre o întreagă colectivitate umană, atunci El semnalează această convertire și celui care s-a temut până atunci și l-a ținut la distanță pe cel dintâi. De multe ori, căutăm să ne justificăm suspiciunile vizavi de aproapele nostru spunând: "Degeaba mă îndrept eu, dacă el va continua să mă persecute sau să mă tragă pe sfoară". Uităm însă că o convertire autentică este observată și de potrivnicii noștri sau de cei care se tem de noi, uităm că o convertire autentică înseamnă de fapt refacerea unei duble comuniuni: cu Dumnezeu și cu aproapele.

 

Unitate și dialog

Cred că cele meditate mai sus ar putea fi concretizate în societatea românească într-un dialog ecumenic structurat pe patru armonici, fiecare în legătură cu celelalte:

  1. Dialogul existențelor și al vieții de zi cu zi în care creștinii, indiferent de confesiunile și riturile cărora le aparțin, să-și împărtășească în mod deschis și cordial bucuriile și necazurile, problemele și greutățile cu care se confruntă.

  2. Dialogul acțiunilor și al inițiativelor, în care creștinii de diferite confesiuni și rituri să contribuie împreună la desfășurarea unor activități cu profil social.

  3. Dialogul experiențelor religioase, în care creștinii să-și împărtășească unii altora câte ceva despre tradițiile spirituale în care trăiesc și care le dau viață: viața de rugăciune, Sfinții Părinți din Răsărit și din Apus, căutarea lui Dumnezeu în lumea de astăzi etc.

  4. Dialogul comunicărilor și cercetărilor teologice, în care persoane competente să analizeze dificultățile reale existente la nivel doctrinar între diferitele confesiuni, însă în același timp să recunoască și să aprecieze reciproc valorile autentice ale fiecărei moșteniri spirituale în parte.

Însă nici unul dintre aceste dialoguri nu se poate înfiripa dacă nu suntem însuflețiți de pasiunea unității dintre creștini. Și nici un calcul omenesc și nici o strategie politică nu pot înlocui legătura cea mai tainică și cea mai trainică dintre creștini: iubirea aproapelui. În fond, dacă unitatea creștinilor este un imperativ, acesta nu este dictat nici de interesele Uniunii Europene și nici de concurența celorlaltor religii, ci pur și simplu de faptul că pentru creștini iubirea este o poruncă: cea mai mare și, practic, singura.

 

În loc de concluzie

... iată un dialog schimbat între un el ortodox și o ea catolică în parcul Cișmigiu din București în primăvara de neuitat a anului 1999:

Ea: Hai să tragem o fugă până la Izvor să-l vedem și să-l ascultăm pe Papa!
El: Știu și eu dacă ar fi bine pentru mine să merg, ce-o să spună duhovnicul meu...
Ea: Ce să spună, dacă până și Patriarhul este de față!
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire