pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 01/2004 

INELELE DIN VIAȚA LUI TOLKIEN
Robert Lazu

Despre nume si despre cum le damCuprinsPasiunea Unitatii

 

Nota redacției: J.R.R. Tolkien este tot mai cunoscut în România, în special datorită versiunii cinematografice a trilogiei sale "Stăpânul Inelelor". Ultimul film al seriei a fost lansat la 2 ianuarie, înregistrând un succes imens. Și totuși, cunoașterea lui Tolkien este una de suprafață. Tocmai de aceea Robert Lazu s-a gândit să scrie o carte despre acest scriitor catolic, lucrare ce urmează să apară probabil în februarie a.c. la editura Anastasia. În premieră, Robert Lazu ne oferă câteva pagini ce prezintă biografia și prezența în România a acestui mare scriitor, a cărui zi de naștere a fost celebrată la 3 ianuarie.

Vocația esențială

Deloc întâmplător, Catehismul Bisericii Catolice exprimă încă din primele sale pagini adevărul fundamental al condiției umane: "Năzuința spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu și pentru Dumnezeu; Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om spre sine și numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul și fericirea pe care nu încetează să le caute" (cf. Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 1993, articolul 27, p. 21).

În spiritul postulatului caracterului teonom specific ființei omenești, viața fiecărui om din trecut, prezent sau viitor capătă un sens aparte privită din unghiul vocației sale esențiale. A-l căuta și a-l descoperi pe Dumnezeu. Cu accente proprii, întreaga viață a lui John Ronald Reuel Tolkien este o mărturie a acestui adevăr uitat adesea de mulți dintre noi, mărturie constituită atât din operele cât și din faptele sale. O biografie poate fi scrisă din multe unghiuri, luminând diferitele aspecte ale unei vieți de om trăită sub semnul excepționalului. Însă cea mai legitimă perspectivă, de fapt singura care poate ridica pretenții de "obiectivitate", e tocmai aceea întreprinsă din unghiul "vocației esențiale" a celui prezentat. Iată premisa hermeneutică a rândurilor care vor urma.

*
*   *

J.R.R. Tolkien s-a născut la 3 ianuarie 1892 în Bloemfontein, localitate din Africa de Sud unde lucra tatăl său, Arthur, dornic să-și consolideze averea spre a se întoarce în Anglia cu gândul de a-și deschide propria afacere. În cursul aceluiași an, în data de 31 ianuarie, J.R.R. primește botezul anglican. Doi ani mai târziu se naște fratele său, Hillary Arthur, fapt ce-i va determina pe tinerii părinți să decidă reîntoarcerea grabnică în Anglia. În luna aprilia a anului 1895, Mabel Tolkien (mama scriitorului) și cei doi copii ajung în portul din Birmingham, urmând ca tatăl să revină după ce își va fi încheiat afacerile "africane". Spre deznădejedea familiei Tolkien, Arthur nu va mai reveni niciodată pe meleagurile natale. O boală necruțătoare îl doboară, fapt ce va zgudui starea socială a orfanilor. Doar sprijinul rudelor apropiate este în măsură să contribuie la acoperirea lipsurilor, dar asta numai până în momentul în care un eveniment aparte iscă tensiuni aprige: în luna iunie a anului 1900, Mabel Tolkien și sora sa, May Incledon, sunt primite în comuniune deplină cu Biserica Romano-Catolică. Într-o epocă în care relațiile dintre anglicani și catolici erau extrem de tensionate, o adevărată furtună se dezlănțuie când cele două femei fac cunoscută familiilor opțiunea lor religioasă. În cele din urmă, după polemici și certuri aspre, ele pur și simplu sunt repudiate. Aruncate literalmente în stradă, rezistă eroic deși situația lor financiară era practic nulă. Pe deplin devotate credinței catolice, vor primi un sprijin providențial din partea celebrei congregații engleze "Birmingham Oratory". Pentru a nu spune mai mult, amintim că respectiva congregație a fost întemeiată de unul dintre cei mai luminoși teologi catolici ai secolului XIX, om de aleasă cultură cu reputația de sfânt: John Henry Cardinal Newman.

Călăuzirea spirituală primită de mama micilor John și Hillary, care se va răsfrânge benefic asupra întregii vieți a viitorului ilustru scriitor, a fost asigurată de un preot iezuit aflat la înălțimea ilustrelor nume pe care le purta: Francis Xavier Morgan. După moartea mamei, trecută la cele veșnice în cursul anului 1904, John și fratele său intră sub tutela deplină a părintelui Francis Xavier. Cu o adevărată grijă părintească, cel supranumit de însuși J.R.R. Tolkien "al doilea tată" va asigura educația cea mai înaltă, plătindu-le taxele necesare spre a urma cursurile celor mai vestite școli ale epocii. Astfel, în 1910, pe când avea 18 ani, John Ronald Reuel Tolkien pășește pragul Universității din Oxford. Înzestrat cu geniu lingvistic, parcurge cu succes toate treptele universitare, până în 1925, când, după o perioadă de profesorat la Universitatea din Leeds, fostul student este primit ca profesor de literatură engleză veche în "Oxford University".

La 22 martie 1916 un eveniment crucial se desfășoară: J.R.R. se căsătorește cu Edith Bratt (convertită și ea la catolicism). Cei doi soți se vor bucura din plin de roadele căsniciei lor, binecuvântată cu patru copii: John (născut în 1917), Michael (născut în 1920), Christopher (născut în 1924) și Priscilla (născută în 1929). Pus în situația fericită de a le transmite copiilor focul credinței creștine însoțit de valorile umanismului clasic, J.R.R. se folosește din plin de cultura sa incredibilă în materie de mitologie, lingvistică, folclor și teologie pentru a inventa... povești. Așa se face că, începând din anul de grație 1933, copiii săi află pentru prima dată de existența unei ființe pe cât de micuțe pe atât de minunate, de o dârzenie fără seamăn, pe nume Bilbo Baggins. Țineți minte! Bilbo Baggins. Era chiar eroul primei povești scrise de J.R.R. Tolkien: The Hobbit or There or Back Again (publicată în 1936). Încântarea copiilor dar și a celor mari nu cunoaște limite. Cu toții sunt fermecați de isprăvile lui Bilbo, povestite cu un umor dublat de o solemnitate cavalerească rar întâlnită. Încurajat de prieteni dar și de critică, în sufletul autorului se naște dorința de a scrie un basm de mare întindere, prin care să-și împlinească visul: acela de a oferi lumii o lume de basm, spre vindecarea bolilor sufletului și redescoperirea virtuților creștine ale compasiunii, bunătății și curajului. Geniul lui Tolkien și-a găsit un ideal pe măsură.

O întreagă lume mitologică e construită cu multă răbdare, sunt "inventate" limbi complete și complexe (cum este limba elfă) bazate pe întinsele cercetări lingvistice ale profesorului Tolkien, personaje de neuitat sunt create sub influența epopeilor nordului. Așa se naște The Lord of the Rings, monumental roman ale căror volume vor vedea lumina tiparului succesiv, între anii 1954 și 1955. Impactul asupra publicului a depășit orice așteptări. În scurt timp, fără să dorească vreodată un asemenea lucru, Tolkien s-a văzut în postura de creator al unui nou gen literar, fantasy. Din păcate, nu toți cititorii au înțeles mesajul profund al romanelor sale, unde lupta dintre bine și rău e zugrăvită în spiritul Apocalipsei sfântului Ioan Teologul. Spre a evita, deocamdată, discuțiile detaliate asupra acestui subiect, e suficient să cităm textul unei scrisori din 1953 trimisă de Tolkien unui prieten apropiat, Robert Murray, unde afirmă următoarele: "Bineînțeles că Stăpânul inelelor este în mod fundamental o operă religioasă și catolică" (Humphrey Carpenter, Ed., The Letters of JRR Tolkien, London, Harper Collins Publisher, p. 172). Asemenea afirmații neechivoce au determinat exegeți ca Donald Swann să remarce "legătura strânsă între credințele catolice ale lui Tolkien (...) și lumea feudală dar cavalerească în care viețuiesc creaturile din Pământul de Mijloc" (în Faërie, 10/18, no. 1243). În ce ne privește, vom reține solidaritarea subliniată de autor între operă și convingerile sale religioase, convingeri fără de care nu e posibilă corecta înțelegere a creațiilor sale.

Alte două evenimente remarcabile ale vieții lui J.R.R. Tolkien se cuvin amintite. Mai întâi, întâlnirea epocală cu un alt scriitor englez ce nu mai are nevoie de prezentare: Clive Staples Lewis. Întâmplată în cursul anului 1926, întâlnirea celor doi va da roade prețioase. Convertirea lui C.S. Lewis, act sufletesc de care Tolkien nu a fost deloc străin, apoi participarea - alături de Charles Williams, Dorothy Sawyers și Owen Barfield - la întemeierea grupului literar "The Inklings". Ucenici declarați ai Mântuitorului Iisus Christos, toți aceștia și-au pus harul scriitoricesc în slujba valorilor creștine. Înscriși în strălucita descendență a lui G.K. Chesterton, ei au înțeles că orice gen literar poate deveni, sub pana scriitorului iscusit, vehicul al Evangheliei. În fine, un al doilea eveniment evidențiază discret profilul scriitorului. Remarcat datorită meritelor sale științifice, în anul 1960, J.R.R. este cooptat ca și colaborator în colectivul traducătorilor Bibilei de la Ierusalim.

După retragerea sa din învățământul universitar petrecută în 1959, Tolkien se dedică literaturii, petrecându-și ultima parte a vieții în tihna amurgului unei existențe creștine depline. Nu încetează nicicând să se bucure alături de copiii și nepoții săi, însoțit de milioanele de admiratori și prieteni din lumea întreagă, de aventurile personajelor cărora geniul său le-a dat viață. Doi ani după moartea soției sale (29 noiembrie 1971) , în data de 2 septembrie 1973, într-un spital din Bournemouth John Ronald Reuel Tolkien închide ochii spre a-i deschide în lumina Splendorii veșnice.

Ne-au rămas romanele sale mirifice, pe care le putem citi și reciti reamintindu-ne extraordinarul portret al cavalerului - un "leu" - pe care Nicolae Steinhardt îl creionează reunind laolaltă virtuțile hobbiților, ale gnomilor sau ale cavalerilor lui Tolkien: "Un asemenea om (precum un erou tolkinian - n.n.) îți dă, puternic, nostalgia evul mediu și te apucă, în prezența unuia ca el, o crâncenă vrăjmășie față de vremurile de azi și împotriva democrației din tramvai la orele de vârf. (...) Uite că-i un leu, uite că există și lei!" (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, îngrijirea ediției și postfață de Virgil Ciomoș, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1992, p. 32). Sub chipul "leului" - simbol al curajului, al îndrăznelii mântuitoare - , eroii lui Tolkien ne transmit un adevăr al moralei creștine pentru care niciodată nu vom fi făcut destul: noblețea izvorâtă din demnitatea de creaturi "după chipul și asemănarea" lui Dumnezeu, dublată de compasiune, de milă, iată virtuțile care trebuie să stea la temelia vieților noastre. Mai mult decât un mitolog, în aceste vremuri de vrăjmășie față de morală J.R.R. este un moralist, un educator al nostru, al tuturor, în același duh cu John Henry Newman și Gilbert Keith Chesterton. Putem deci spune, rezumând scurt dar cuprinzător "vocația esențială" a părintelui lui Bilbo și Frodo Baggins: Tolkien, educatorul nostru.

 

Tolkien în România

Cunoscut în cultura română încă din anul 1975 prin traducerea primei sale povești de mare răsunet, The Hobbit or There and Back Again (prima ediție: London, George Allen & Unwin, [21 septembrie] 1937), John Ronald Reuel Tolkien avea să devină unul dintre scriitorii preferați ai publicului autohton abia la începutul mileniului al treilea, în anul de grație 2001, când pe marile ecrane și-a făcut apariția prima parte a ecranizării trilogiei The Lord of the Rings. Ultima parte a trilogiei am putut-o vedea luna aceasta în premieră în cinematografele din România. Din nefericire, după cum am avut prilejul să constatăm în cadrul câtorva conferințe publice, J.R.R. Tolkien - scriitorul, savantul, catolicul - nu este nici azi, cum nu era nici în anul 1975, familiar cititorilor din România. Adesea literatura sa este confundată fie cu genul science-fiction, fie cu vulgata fantasy tip "Dungeons & Dragons" (prescurtat "D&D") răspândită endemic în sub-cultura occidentală.

În cuvântul înainte la ediția românească din '75 a poveștii The Hobbit (O poveste cu un hobbit, București, Editura Ion Creangă), traducătoarea Catinca Ralea prezenta sumar și într-un limbaj adecvat colecției "Biblioteca pentru toți copiii" câteva repere menite a-i orienta pe micii cititori în lumea lui Tolkien. Din nefericire, chiar și scurta notiță bibliografică a doamnei Ralea conține o inexactitate derutantă: trilogia The Lord of the Rings este menționată sub titlul Domnul Ielelor (sic!). În plus, traducerea în discuție se face vinovată de câteva licențe mult prea îndrăznețe, rase ca cea a elfilor sau cea a orcilor fiind identificate prin nume inadecvate: "iele", respectiv "gnomi". Reeditată în 2002 la editura RAO sub titlul Hobitul, ediția Ralea-Levițchi a poveștii The Hobbit a beneficiat de o actualizare adecvată a numelor raselor tolkien-iene, "pentru a se păstra unitatea cu trilogia Stăpânul inelelor publicată anterior de Editura RAO (n. red.)" (cf. J. R. R. Tolkien, Hobbitul, București, Editura RAO, 2002, p. 9). Totuși, consecvența nu este punctul tare al noilor editori, pe parcurs regăsindu-se, uneori, vechile nume de "gnomi" sau "iele" atribuite orcilor respectiv elfilor pădureni. O altă încercare de a tămăci The Hobbit or There and Back Again în românește îi aparține Junonei Tutunea: J. R. R. Tolkien, Povestea unui hobbit (Ploiești, Editura Elit, 1995). Nici aceasta nu este mai reușită decât cea anterioară, în ciuda eforturilor vădite de a găsi soluții optime de transpunere în românește a poveștii tolkien-iene.

Monumentalul op The Lord of the Rings a avut o soartă mai bună. Principala operă tolkiniană a fost încredințată de Editura RAO mai multor traducători: Irina Horea a tradus Frăția inelului (prima parte a trilogiei Stăpânul Inelelor, București, Editura RAO, 1999) și Întoarcerea regelui (a treia parte a trilogiei Stăpânul inelelor, București, Editura RAO, 2001), Ion Horea a tălmăcit versurile din aceleași părți ale trilogiei, în timp ce volumul al doilea, Cele două turnuri (a doua parte a trilogiei Stăpânul inelelor, București, Editura RAO, 2000), a fost tradus integral de Gabriela Nedelea. Realizarea celor trei taducători reprezintă o reușită deplină, remarcabilă nu doar datorită cursivității și fluenței versiunii românești, cât mai ales datorită justei translatări a personajelor "Lumii de mijloc" în contextul literaturii autohtone. Singura scădere notabilă a edițiilor de la RAO e absența oricărui preambul exegetic sau bio-bibliografic (exceptând micile fragmente hermeneutice de pe spatele coperților IV). Contrariați de acest fapt, am încercat să descopăr eventualele articole românești referitoare la scriitorul britanic, publicând eu însumi o serie de articole în acest sens. Se pare că doar doi autori români, profunzi cunoscători ai literaturii moderne de limbă engleză, i-au acordat atenția cuvenită. E vorba de Nicolae Steinhardt și Virgil Nemoianu.

Convertit la creștinism în condițiile extreme ale temnițelor comuniste, monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia a practicat o analiză literară întemeiată nu doar pe valorile esteticii, ci, mai cu seamă, pe cele ale moralei tradiționale. Pasionat de toate producțiile artistice subsumate disprețuitului concept de "para-literatură", Steinhardt a găsit răgaz spre a reflecta asupra tulburătoarei interogații prilejuite de operele profesorului anglo-saxon: cum se explică succesul total al poveștilor sale? În eseul "Universul copilăriei în literatura pentru adulți: cazul Tolkien" (publicat în volumul Critică la persoana întâi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pp. 152-156), Steinhardt propune un răspuns inedit: "Succesul său cu adevărat excepțional, tirajul record al edițiilor, «furia» stârnită de fenomenul Tolkien (au luat ființă cluburi de admiratori entuziaști, analoge celor pentru adorarea beatleșilor, vedetelor cinematografice, campionilor sportivi), declarațiile de totală subjugare ale unor personalități luminate se explică numai prin incontestabila originalitate (și adâncime! și justețe!) a metodei la care s-a recurs" (op. cit., p. 153). Despre ce "metodă" e vorba? Părintele Steinhardt nu-și lasă cititorii să aștepte prea mult, dezvăluind grăbit răspunsul. "Meritul lui Tolkien este de a fi înțeles că unul din modurile cele mai îndemânatice și mai fericite de a capta mintea omului matur constă în a folosi nu atât conceptele și ideile cât mai curând simbolurile, miturile și metaforele universului copilăriei" (ibidem).

Iubitor al literaturii sub cele cele mai variate aspecte ale sale, savant cunoscător (lipsit de prejudecăți... savante) al unor genuri precum fantasy, science-fiction, policier ori horror, profesorul american Virgil Nemoianu a dedicat pagini memorabile iluștrilor prieteni ai lui Tolkien: Clive Staple Lewis și Charles Williams. Membri - alături de Dorothy Sayers și John Ronald Reuel Tolkien - ai grupului literar "The Inklings", cei pomeniți își propuneau un scop comun: apologia în favoarea credinței creștine întreprinsă cu "armele" literaturii de larg consum întruchipată de romanele de aventuri polițiste, science fiction sau mito-istorice. Despre Tolkien, profesorul Nemoianu ne-a declarat următoarele: "Pe Tolkien l-am descoperit în America, când am ajuns acolo ca tânăr doctorand (între anii 1969 și 1971 Virgil Nemoianu a urmat un ciclu de studii doctorale în S.U.A., la Universitatea din San Diego - n.n.). Am constatat spre surpriza mea că era foarte popular la tinerii altminteri grozav de radicali, de angajați politic (pe latura stângă, firește). L-am citit și nedumerirea mi-a crescut și mai mult. Abia mai târziu am ajuns și eu la concluzia pe care (ulterior) am găsit-o și la Eliade: că mișcarea aceasta a tineretului american și mondial din anii '60 avea, în fond, și niște rădăcini spirituale, o căutare, o sete de adevăr, de transcendent, dorința de a depăși cumva realul. Tolkien era un om foarte serios și așezat. Adică era un profesor de literaturi germanice vechi, un filolog, i-am văzut câteva studii prin reviste de specialitate: ai fi zis că e buchiseală în toată puterea cuvântului, omul nu era de loc «călinescian», să zicem așa, ci scria la modul lui Iordan sau Densușianu, dacă am căuta paralele valahice. Din motive pe care nu le știu prea bine (probabil sub influența unor prieteni sau colegi) s-a apucat să scrie și a nimerit o formulă grozavă. A pornit de la stilul vechilor epopei scandinavo/celtico/anglosaxone și l-a condimentat cu sugestii sau reverberații de religiozitate creștină, o etică a luptei între bine și rău, altele asemenea. Or, dacă revenim acum la cele spuse la început, la căutarea aceasta spirituală a mișcărilor de tineret, ne dăm seama cum a venit succesul: valori și îndrumări creștine erau învăluite în chip misterios, strict aluziv, dra erau prezente totuși. Este vorba tocmai de acea combinație între vechi și nou de care vorbeam și mai înainte. Tolkien a fost imitat până la nebunie: pur și simplu a creat un gen literar, așa cum Walter Scott a creat romanul istoric sau i-a dat impulsul decisiv. Multe din aceste cicluri sunt total secularizate, se bazează pe aventuri, sunt purtate de figuri schematice, sunt confecționate după rețete comerciale. Rămâne cel mult atmosfera. De altfel, (...) e greu de calculat acum, în 2001 (anul dialogului cu Robert Lazu - n.n.), dacă într-adevăr Tolkien a fost sau este cel mai influent dintre scriitorii secolului al XX-lea. Poate peste 100 de ani ne vom da seama mai bine" (fragment extras din volumul Înțelepciunea calmă. Di@loguri în cyberspace între Virgil Nemoianu și Robert Lazu, Iași, Editura Sapientia, 2002, pp. 69-70).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire