pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 01/2004 

DESPRE NUME ȘI DESPRE CUM LE DĂM
Familia creștină

Casatoriile mixteCuprinsInelele din viata lui Tolkien

 

Numele a fost dintotdeauna important pentru om. Principala lui funcție este cea de identificare. Unul sau două nume proprii plus numele de familie, constituie de regulă o identificare unică. Numele vorbește apoi despre predecesorii noștri, despre arborele nostru genealogic: pentru unii motiv de mândrie, pentru alții o cruce. În unele țări este foarte scurt (în Indonezia) în timp ce în alte țări este foarte lung (Spania). Cu unele excepții (exemplu China, unde cu secole în urmă părți din nume se schimbau periodic), numele pe care îl avem îl purtăm întreaga viață. Este o parte din noi. Ne identifică și se identifică cu noi. Este sunetul la care noi reacționăm.

Ce bucurie este în sufletul nostru atunci când cineva față de care nutrim un mare respect își amintește numele nostru! Ce sentiment de pierdere în mulțime simțim când ni se spune: "tu! acela de acolo!". Nu întâmplător în închisori se practică folosirea unui cod de cifre pentru deținuți în loc de nume, o pedeapsă suplimentară, percepută de aceștia ca o înjosire, ca o anulare a persoanei. Cu greu acceptăm ca numele să ne fie stâlcite, dar este o experiență cu care ne întâlnim adesea, ce începe din școală și continuă o viață întreagă, fie din răutatea unora, fie din neatenția altora.

Mai rău este când nu ne simțim confortabil cu numele nostru. Cu toții am auzit de tot felul de nume ciudate, ieșite din alcoolemia prea mare a vreunui tată (exemple: Expertiza sau New York) sau al celui ce scrie certificatul de naștere (Leopard în loc de Leonard). Dar există și unii care fac intenționat astfel de gesturi. Îmi amintesc de un caz întâmplat în Germania, la un an după evenimentele de la 11 septembrie, când doi părinți au dorit să își numească fiul Osama bin Laden. Sau despre niște părinți din Suedia care au dorit să își cheme fiul Superman. Ambele cazuri au fost oprite de legislațiile țărilor. Sunt apoi cei "impresionați" de vedete, fie ele din filme, muzică, sport. În România au existat zeci de Pamele după lansarea serialului Dallas. Iar după campionatele mondiale de fotbal, alte sute de băieți primesc nume ale celor mai buni marcatori. Sunt doar câteva exemple.

 

Poate fi dat numele la întâmplare? Cu siguranță că nu. Este o responsabilitate a da un nume copilului tău, și tocmai de aceea merită reflectat asupra problemei înaintea unei decizii. Pentru noi, creștinii, cu atât mai mult numele au o importanță deosebită. Prin tradiție, se caută ca unul din numele proprii să fie un nume de sfânt, ales fie după sfântul sărbătorit în ziua nașterii copilului, fie după un sfânt favorit, sub a cărui protecție se dorește a fi pus copilul. Un alt criteriu de căutare a numelui este semnificația lui, pornind de la etimologia lui. Desigur, există numeroase alte tradiții de alegere a numelor pentru copii, printre cele mai răspândite fiind de exemplu folosirea numelui bunicului sau al nașului.

Alegerea unui nume creștin pentru copii își are originea într-un obicei foarte vechi, conform căruia, la botez, persoana își alegea încă un nume, creștin. O dovadă o avem în lucrarea "Faptele Sf. Balsamus", care a murit în 331 și care se prezenta astfel: "După părinți, numele meu este Balsamus, dar numele spiritual primit la botez îmi este Petru". De fapt acest obicei nu face decât să reflecte o idee prezentă atât în Vechiul cât și în Noul Testament: schimbarea numelui în anumite momente foarte importante din viața omului. Mă voi limita doar la câteva exemple clasice: lui Avram Dumnezeu îi schimbă numele în Avraam, în momentul în care încheie legământul cu el (Facerea 17,5); lui Simon Isus Cristos îi schimbă numele în Petru (Ioan 1,42); iar Saul, prigonitorul creștinilor, după convertire se va numi Paul (Fapte 13,9).

Alte dovezi ne oferă Socrate, care ne spune că Athenais, devenind soția împăratului Teodosie cel Tânăr, s-a botezat și a primit numele de Eudoxia. Sf. Beda Venerabilul povestește apoi despre venirea regelui Caedwalla la Roma, unde a fost botezat de Papa Sergiu și a primit numele de Petru. Interesant este că în primele trei secole cele mai folosite nume creștine proveneau din Vechiul Testament. Abia spre sfârșitul secolului al IV-lea numele Fecioarei Maria sau ale Apostolilor încep să se răspândească ca folosire. Sfinții Părinți, chiar și canoanele unor Concilii locale, i-au îndemnat pe credincioși să dea copiilor lor nume după Sfinți recunoscuți oficial de Biserică. Niciodată însă în istorie această recomandare nu a fost urmată foarte strict.

Mai mult, în Evul Mediu numele creștine par să fi fost tot mai puțin folosite. Dar desigur, numeroșii Sfinți ai acelor secole aveau să îmbogățească galeria de nume creștine. În acea perioadă apare în Ritualul Roman o notă care cerea preoților să vegheze ca la botez copiii să nu primească nume obscene sau ridicole, ori nume ale unor zeități păgâne, ci pe cât posibil să fie doar nume de sfinți prin al căror exemplu și sub a căror protecție aceștia să fie inspirați în a duce o viață sfântă. În Dieceza de Bourges din Franța s-a mers mai departe, sugerându-se să nu se accepte folosirea unor nume de sărbători, precum Pâques (Paști), Noël (Crăciun) sau Toussaint (Sărbătoarea Tuturor Sfinților). Cu toate acestea, Toussaint a devenit un nume destul de răspândit în Franța, iar Noël a ajuns să fie folosit chiar și în Anglia. Cultul adus Fecioarei Maria s-a reflectat în numele date în Spania și în Italia, mai ales după sărbători mariane: Concepción, Inmaculada, Asunción, Encarnación, Mercedes, Dolores, respectiv Assunta, Annunziata, Concetta. Interesant este însă că numele de Maria a fost multe secole puțin folosit, fiind considerat poate prea demn de respect pentru a fi folosit de oamenii de rând. Un caz mai aparteeste uzanța, actuală încă în lumea hispanofonă, de a-i boteza pe baieți fie cu însuși numele de Jesús, Salvador (cu varianta italiană Salvatore), Cruz (Isus, Mântuitor, Cruce), fie cu un nume compus prin adăugarea celui al sfintei Fecioare: Jesús Maria, José Maria, Juan Maria (Isus Maria, Iosif Maria, Ioan Maria. Acest din urmă caz este frecvent și în cazul numelor date fetelor: Maria Jesús, Maria José. Ceea ce pentru celelalte culturi poate părea o lipsă de respect și eventual un obicei temerar - cum s-a vazut cu numele Mariei -, pentru cultura și religiozitatea hispanofonă este exact contrariul, respectiv un semn de prețuire deosebită și o implicită încredințare a celui botezat "direct" Mântuitorului Isus.

În țara noastră în schimb, numele de Maria a fost și este foarte folosit. O statistică de acum câteva decenii arăta că în Oltenia 75% dintre femei poartă numele Preasfintei Fecioare. Alte statistici indică următoarele nume ca fiind printre cele mai populare la români: Ion, Ioana, Maria, Marin, Gheorghe, Dimitrie, Nicolae, Petre, Constantin, Paraschiva, Elena. Conform tradițiilor răsăritene, și la noi exista până nu de mult o ierurgie a punerii numelui celui nou-născut. Aceasta avea loc în ziua a opta, conform unei tradiții menționate încă din Vechiul Testament. În acea zi copilul era adus la biserică, în pronaos și nu mai înăuntru, nefiind botezat. Preotul citea o rânduială specială, după care îl binecuvânta cu semnul Crucii la frunte, la gură și la piept, și ăîi citea o molitfă pentru punerea numelui. Astăzi acest obicei nu mai este practicat nici chiar în Biserica Ortodoxă, ritualul fiind încorporat în cel de la botez.

 

Într-o societate ca a noastră, care se reface foarte greu după anii de ateism comunist, folosirea numelor unor sfinți a ajuns să fie mai mult accidentală decât intenționată, oferind nu un patron, ci un motiv de sărbătoare, marcată cu băutură și mâncare din plin. Ce-o fi gândind oare Sf. Vasile, Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Gheorghe, Ss. Constantin și Elena, Sf. Ilie, Fecioara Maria, Sf. Dumitru, Ss. Mihai și Gavril, Sf. Andrei sau Sf. Nicolae când văd că sunt sărbătoriți adesea prin chefuri ce degenerează cel mai adesea în beție? Oare astfel trebuie să fie celebrată sărbătoarea patronului nostru? Întrebare pur retorică, evident. Această zi trebuie să fie una de mulțumită pentru relația specială dintre noi și Sfântul patron. Desigur, dacă avem o astfel de relație.

În anumite țări există frumoase tradiții legate de sărbătorirea patronului. Dacă noi am pierdut startul, putem organiza astfel de petreceri pentru copiii noștri. În această zi, toate evenimentele trebuie să se învârtă în jurul patronului ceresc: tatăl va citi și reciti împreună cu copilul viața Sfântului, în timp ce mama va găti prăjituri asortate. Da, cu ceva imaginație și prăjiturile pot vorbi despre sfinți. Îl cheamă pe copil Daniel sau Marcu? Atunci puteți face prăjituri folosind forme de leu. Citiți viețile lor pentru a găsi elemente definitorii. Chiar și decorarea se poate face în ton cu Sfântul: este cumva un franciscan? decorați masa cu șervețele maro! este cumva Fecioara Maria? căutați șervețele alb cu albastru! Idei se pot găsi multe: de exemplu puteți organiza an de an mici scenete cu evenimente din viața Sfântului, implicându-l în primul rând pe sărbătorit, dar și pe frații lui, sau chiar pe Dvs. Dacă de-a lungul anului încurajați relația copiilor cu Sfinții ale căror nume le poartă, cu siguranță că zilele onomastice vor deveni momente de mare bucurie, trăite în spirit creștin și nu lumesc.

Din păcate Sfinții patroni, ca și Îngerii păzitori, sunt neglijați de omul secolului XXI, care nu mai crede în "basme". V-aș recomanda o carte, dar cum în România nu există vreuna cu un astfel de conținut, vă recomand un sit: deschideți Catholic-Forum.com/Saints/ și veți descoperi mii de sfinți, cu viețile lor (peste 300 le găsiți în limba română și pe ProFamilia). Pe acest sit în limba engleză veți găsi și un index al patronilor, unde veți fi poate surprinși să aflați că există patroni pentru aproape orice: țesători, chirurgi, mecanici, elevi, mame însărcinate, bolnavi de diabet...; chiar și cauzele imposibile au o patroană. Ce spațiu de explorat, în sens spiritual desigur!

 

Revenind însă la nume, dincolo de Sfântul sau Sfinții care l-au purtat, fiecare poate conține o bogăție de sensuri prin etimologia lui. Există și în limba română numeroase dicționare onomastice, iar mai nou și situri pe Internet (exemplu: Parinti.com) care oferă liste de nume cu etimologiile lor. Să cităm câteva dintre etimologiile unor nume: Alexandru vine din limba greacă și înseamnă apărătorul popoarelor (de la alexein=a apăra și andros=bărbat, neam); Ana vine din ebraică și s-ar traduce prin har, grație; Anton pare a veni din latinescul anthos care înseamnă floare; Călin vine din slavonă, din cuvintele Kalos=frumos, bun și nike=victorie; Daniel corespunde în ebraică la "Dumnezeu este judecătorul meu"; Elena vine din grecescul helane=torță, lumină; Dragoș din slavonă însemnând iubit, drag; Felician din latină însemnând fericire; Grigore din greacă, însemnând cel care veghează, treaz; și exemplele ar putea continua. După cum se vede, majoritatea numelor derivă din ebraică, greacă sau latină, sau din primele forme ale limbilor germană, celtă sau slavonă. Un același sens se poate regăsi în mai multe nume, din diferite limbi: astfel, numele de Teodora, Matei și Dragoș înseamnă "dar al lui Dumnezeu" în limbile greacă, ebraică și slavonă.

Dincolo de simpla etimologie a cuvântului, Sfânta Scriptură ne aduce elemente suplimentare, deosebit de valoroase. De exemplu numele de Iosif. În limba ebraică Yoseph este o prescurtare a numelui Yosephyah care înseamnă "Dumnezeu să mai dea, să mai adauge". Acest nume se dădea copiilor după a căror naștere părinții mai doreau să mai aibă un alt copil. Când Rahela, soția lui Iacob, l-a născut pe al unsprezecelea copil, i-a pus numele Iosif, exprimând rugăciunea: "Domnul să-mi mai adauge un fiu". Și așa s-a întâmplat: a urmat și un al doisprezecelea copil, Veniamin. Iată deci un nume frumos pentru cei care doresc să mai aibă încă un copil! Un alt exemplu: numele Simeon are la bază shama=a auzit, a îndeplinit, și se dădea copiilor ce s-au născut în urma rugăciunilor părinților. A fost purtat de mai multe personaje biblice, printre care unul dintre copiii aceluiași patriarh Iacob. La nașterea acestui copil, Lea, mama lui, a exclamat: "A auzit Domnul ruga mea", și i-a pus numele Simeon, adică "Domnul ascultă ruga".

 

Încheiem aici cu două speranțe. Prima este legată de cei care, mai devreme sau mai târziu, vom avea copii: sper că am aflat împreună în aceste rânduri câteva idei care să ne ajute să alegem conștient un nume frumos pentru copiii noștri. A doua, care ne privește pe toți: să încercăm să aflăm cât mai multe despre numele nostru, ca etimologie, dar și despre Sfinții care l-au purtat, și care ne pot fi patroni și modele pentru viața noastră. Să prețuim numele Domnului, al nostru, și al semenilor noștri.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire