pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 01/2004 

SOȚUL, DESPRE FERICITA SA SOȚIE
Oana Capan

Interviu: Maria GotiaCuprinsCasatoriile mixte

 

Citind ediția din 22 decembrie a știrilor Catholica, ochii mi s-au oprit pe știrea: "Gianna Beretta, o mamă care și-a dat viața pentru fiica sa". "Papa Ioan Paul al II-lea o va canoniza în curând pe Gianna Beretta Molla, un medic italian, care a decis să accepte să-și riște viața, la numai 39 de ani, refuzând să avorteze fetița din sânul ei." Cine era Gianna? m-am întrebat. Știrea nu spunea prea multe. Am ales atunci Internetul aproape a-toate-știutor pentru a afla mai multe.

Așa am aflat că Gianna s-a născut la 4 octombrie 1922, a zecea din cei treisprezece copii ai unei familii din Italia. Mama ei a jucat un rol important în sădirea credinței în mica Gianna. Stând întotdeauna aproape de Sacramentele Bisericii, Gianna a fost contemplativă și activă în același timp, implicându-se în ramura pentru fete din Acțiunea Catolică (AC). Ca membră a AC a participat la exerciții spirituale și iată ce scria la doar 15 ani, într-un jurnal al unor astfel de exerciții: "Îți promit, Isuse, să mă supun la tot ceea ce Tu vei permite să mi se întâmple. Arată-mi voia Ta. [...] Mai bine să pier decât să comit un păcat de moarte. Prefer să mor de o mie de ori decât să îl rănesc pe Domnul. Îi cer Domnului să mă ajute să nu ajung în iad și să mă ferească pentru aceasta de orice poate dăuna sufletului meu. Voi spune un 'Ave Maria' în fiecare zi pentru a avea o moarte bună."

Despre moartea ei aveam să aflu mai încolo. Citind mai departe am aflat că tânăra membră AC a ajuns medic, dedicându-se mamelor, copiilor și bătrânilor. În 1950 și-a deschis o clinică în Mesero. Astfel ajunge în apropierea celui care avea să îi devină soț: Pietro Molla. La 24 septembrie 1955 se căsătorește cu acesta, carierea fiindu-i acum îmbinată cu minunata "meserie" de mamă. În noiembrie 1956, decembrie 1957 și iulie 1959 dă naștere la trei copii: primul băiat, următoarele două fete. Doi ani mai târziu este din nou însărcinată. În luna a doua de sarcină, în septembrie 1961, află că are un fibrom în uter. Medicii recomandă evident avortul, pentru a salva mama.

Aici intervine alegerea ei: pentru viață, dar nu pentru viața ei. Acceptă operația, dar cu condiția ca fătul să nu fie afectat. Este operată, dar problema nu este rezolvată, și urmează șapte luni de mari emoții. La finele lor, în chiar Vinerea Sfântă din 1962, Gianna este internată în spital pentru a naște. La analize medicii descoperă în uterul mamei un copil sănătos dar și o peritonită septică. Astfel, a doua zi, se naște al patrulea copil, tot o fetiță, dar starea mamei începe să se înrăutățească dramatic. Săptămâna următoare, sâmbătă, 28 aprilie 1962, la ora 8, moare. La funeraliile ei, o prietenă medic avea să spună: "Cred că memoria Giannei va fi o sămânță ce va rodi. Nu putem să credem că Dumnezeu a luat-o din această lume fără un mare motiv pe care noi acum nu îl înțelegem."

Într-adevăr, viața Giannei avea să devină tot mai cunoscută. În 1973, însuși Papa Paul al VI-lea avea să amintească, în timpul unei audiențe generale, de "mama din Dieceza de Milano care, pentru a salva viața copilului ei, și-a sacrificat în mod deliberat propria ei viață". La 11 aprilie 1978, Cardinalul Giovanni Colombo de Milano și alți 16 Episcopi semnau o petiție pentru deschiderea cauzei de beatificare a Giannei, în care o prezentau ca "un exemplu pe deplin relevant pentru timpurile noastre, în care dreptul la viață este adesea disprețuit și încălcat". Aceiași Episcopi petiționari mai scriau: "Această mamă este un martir și a oferit exemplul sublim de eroism creștin. Acest exemplu de sfințenie a unui laic, trăită în căsătorie, va fi o încurajare pentru numeroși creștini să caute voia lui Dumnezeu în viața de căsătorie. Sacrificiul ei conștient poate oferi o lumină familiilor creștine."

La 15 martie 1980, Papa Ioan Paul al II-lea semna decretul de introducere a cauzei de beatificare. La 6 iulie 1991, Congregația pentru Cauzele Sfinților promulga decretul de recunoaștere a virtuților eroice ale Giannei Beretta Molla. Devenea astfel Venerabila Gianna. La 21 decembrie 1993, același Dicaster al Vaticanului recunoștea un miracol atribuit Giannei. Acesta avusese loc încă înainte de introducerea cauzei de beatificare, în 1977. Subiectul miracolului a fost o protestantă, internată într-un spital din Grajau, Brazilia, care tocmai născuse dar au apărut complicații ce solicitau o intervenție chirurgicală imediată. Mijloacele medicale din Grajau nu permiteau o astfel de operație, deci mama ar fi trebuit dusă în cel mai apropiat spital, la 600 km. Nu ar fi supraviețuit însă drumului. Nu întâmplător, spitalul din Grajau fusese fondat de fratele Giannei, pr. Alberto Beretta. O asistentă, Sr. Bernardina, știind viața Giannei și având o fotografie a ei, a chemat încă două surori și s-au rugat astfel: "Tu care ești sora pr. Alberto, mijlocește vindecarea acestei boli și fă să nu fie nevoie de acest drum lung." În acea clipă, durerile mamei nu s-au redus ci au dispărut de tot.

Miracolul recunoscut de Vatican în decembrie 1993 avea să ducă la beatificarea din anul următor, Anul Familiei. La 24 aprilie 1994, Papa Ioan Paul al II-lea beatifica în Piața San Pietro trei laici: un tânăr martir din Zair și două mame din Italia, printre care, desigur, Gianna Beretta Molla. Printre miile de credincioși aflați în Piață era și soțul Giannei și copiii lor. "Gianna Beretta Molla, încununând o viață exemplară de student și de tânără angajată în slujirea comunității eclesiale, precum și de soție și mamă fericită, și-a sacrificat viața pentru ca pruncul pe care îl purta în pântece să trăiască. Ca medic, era conștientă de ce o așteaptă, dar nu s-a speriat de sacrificiu, confirmând prin aceasta natura eroică a virtuților ei", a spus Papa la predica din acea zi. Pornind de la exemplul celor două mame declarate Fericite, Papa a continuat: "dorim să aducem un omagiu tuturor mamelor brave care se dedică fără limite familiilor, care suferă când dau naștere copiilor și care sunt gata să facă orice efort, să treacă peste orice sacrificiu, pentru binele acestora. A fi mamă poate fi sursă de bucurii dar și de suferințe. Vă mulțumim, mame eroine, pentru iubirea voastră de neînvins! Vă mulțumim pentru încrederea voastră curajoasă în Dumnezeu și în iubirea sa."

Faima ei s-a răspândit în numeroase țări, pe toate continentele. Acum este aproape de canonizare. Decretul din 20 decembrie 2003 deschide calea spre declararea ei ca Sfântă prin recunoașterea unui nou miracol. Subiectul acestuia a fost tot o mamă, Elisabete Arcolino Comparini. La începutul anului 2000, cel de-al treilea copil cu care era însărcinată Elisabete a început să aibă probleme serioase de sănătate. În luna a treia, tânăra mamă a pierdut complet lichidul amniotic. Fetusul, fără protecția naturală, ar fi trebuit să moară. Fără vreo explicație științifică, în mai 2000 a născut o fetiță. Părinții ei, care în zilele de încercare au apelat la mijlocirea fericitei Gianna, au numit-o pe fetiță Gianna Maria.

Gianna Beretta Molla a devenit deja o patroană invocată de mii de mame, un stindard pentru cei care luptă în favoarea vieții. Astăzi, ultimul copil al Giannei este tot medic și, desigur, este implicat în mișcări pro-life. Pentru mine personal, descoperirea vieții acestei Fericite a fost un moment extraordinar, la care am dorit să vă fac părtași. Dincolo de scurta biografie creionată în rândurile de mai sus, vă invit însă să o descoperiți mai bine din cuvintele soțului ei. Pe situl Gianna.org am găsit publicată o carte de 66 de pagini, "Gianna: Primo Piano", ce cuprinde un amplu interviu cu Pietro luat de Elio Guerrero. Am încercat să înghesui în doar câteva pagini ceea ce am considerat mai important. Lectură plăcută și să ne învrednicească Domnul ca în acest an să o vedem pe Gianna cuprinsă în constelația Sfinților Bisericii Catolice.

 

* * *

 

- Cum v-ați cunoscut soția?

- Prima oară am văzut-o pe Gianna în 1950, când am mers să îmi vizitez sora internată într-un spital din Magenta. Teresina, sora mea, a murit după o săptămână. Atunci, la spital, am văzut-o prima oară: era medic acolo. În 1951 am fost să îl văd pe fratele Giannei, care era de asemenea medic în Magenta. Avea o clinică și am fost să mă consulte la gât. Atunci am văzut-o din nou pe Gianna, dar nu ne-am spus nici un cuvânt. Gianna a deschis apoi o clinică în Mesero în fața casei părinților mei. Eu locuiam în Ponte Nuovo di Magenta și când mergeam în Mesero drumurile noastre se intersectau adesea. Știam că este o distinsă domnișoară, cunoscută în Mesero mai ales pentru discursurile pe care le ținea la ramura de fete a Acțiunii Catolice. Relația noastră a început însă abia în sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri, în 1954. Cu acea ocazie, un frate capucin, Don Lino Garavaglia - azi Episcop de Cesena și Sarsina - celebra prima sa Liturghie. Am fost invitat deoarece eram din orașul său natal, iar Gianna ca medic și prieten al familiei lui. Atunci am fost prezentați unul celuilalt; m-am simțit atras de ea instantaneu. Am văzut-o mai întâi îngenunchind în biserică, apoi la masa oferită după Liturghie am stat față în față. Am scris în acea zi în jurnal: "Lăudat să fie Domnul: cred că astăzi am întâlnit pe cineva cu totul deosebit." De atunci, încercam să o întâlnesc mai des.

- Cum a înflorit dragostea dintre Dvs și Gianna?

- Discutând cu Gianna, primele mele impresii s-au confirmat: era într-adevăr o persoană extrem de grațioasă și de senină. Ceea ce m-a atras la ea a fost privirea ei, atitudinea ei, ochii ei, frumusețea ei. Am înțeles că era persoana potrivită pentru mine. A început să îmi placă să fiu cu ea. Astfel m-am îndrăgostit, dar nu găseam cuvinte să îmi exprim sentimentele. Gianna, slavă Domnului, era mai îndrăzneață decât mine, mai deschisă. Simțeam deja cum personalitatea Giannei o completa pe a mea. Această impresie avea să mi se confirme la începutul anului 1955. După mai multe întâlniri în ianuarie, în februarie avea să îmi scrie: "Îți voi spune direct că sunt o femeie ce caută afecțiune; te-am găsit și intenționez să mă dăruiesc deplin pentru a forma împreună o adevărată familie creștină".

- Dar înainte să vă cunoască, Gianna plănuia să își urmeze fratele în Brazilia.

- În mod providențial, am aflat de aceasta abia după ce ne-am căsătorit. Dacă aș fi știut dinainte, nu m-aș fi pus în calea planurilor ei. Pe de altă parte, gândindu-mă acum la modul în care Gianna și-a trăit vocația la căsătorie, modul în care s-a comportat cu mine din prima zi a logodnei, îmi este greu să îmi imaginez cum ar fi putut fi ea înclinată spre o viață călugărească sau de celibat. Ea dorea să își urmeze fratele și din perspectiva nevoilor din Grajau (în partea de sud a Amazonului), unde era nevoie de mare ajutor. Diferite obstacole i-au stat însă în cale și în final a înțeles, cu ajutorul unui confesor, că vocația ei era pentru viața la căsătorie, și i s-a dedicat acesteia cu tot sufletul.

- Cum a evoluat mai apoi relația?

- După ce m-am convins cât de minunată este și văzând cât de mult ne iubeam, ne-am decis să ne mișcăm rapid pe drumul ce duce spre căsătorie. Nu mai eram tineri nici unul dintre noi. Astfel că ne-am cunoscut în 1954 și în aprilie 1955 ne logodeam deja. Ea mi-a propus atunci: "Pietro, hai să începem logodna noastră cu o Liturghie și Împărtășanie la mănăstirea surorilor canossiene." A urmat o perioadă minunată. Gianna și cu mine eram mai mult decât bucuroși. Apoi ne-am hotărât să ne căsătorim, la 24 septembrie 1955. Înainte de aceasta, ea îmi scria: "Douăzeci de zile încă și voi fi doamna Gianna Molla. Ce ai spune de ideea de a ne pregăti pentru căsătorie prin rugăciune?" Am acceptat cu bucurie și ne-am rugat pentru căsătoria noastră. Cu zece zile înainte de căsătorie îmi spunea: "Îmi doresc ca noua noastră familie să fie ca un cenacol în jurul lui Isus."

- Vorbiți adesea despre scrisorile de la soția Dvs. Ne-ați putea spune ceva mai mult despre ele?

- Desigur. Între cele mai impresionante "relicve" de la soția mea pe care le păstrez încă se numără scrisorile pe care mi le-a trimis pe când eram logodiți. Mai am și alte scrisori, din timpul căsătoriei, dar acestea se referă în general la copiii noștri și la viața noastră. Scrisorile din perioada logodnei, însă, sunt cele care transmit cel mai clar ideile ei despre căsătorie, viziunea pe care o avea ea despre pregătirea la căsătorie, modul în care s-a pregătit pentru sacramentul iubirii, bucuria pe care a simțit-o înaintea acestui eveniment. Încrederea ei în Domnul și invitația la rugăciune sunt leitmotive ale scrisorilor.

Am considerat util să inserăm aici ca un exemplu de scrisoare pe cea trimisă de Gianna lui Pietro la 9 aprilie 1955, în ajunul logodnei:

"Dragul meu Pietro, cum să îți mulțumesc pentru minunatul inel de logodnă? Pentru a-ți mulțumi îți voi dărui inima mea și te voi iubi pentru totdeauna așa cum știu eu. Aflându-ne acum aproape de momentul logodnei, vei fi fericit cred să știi de la mine că îmi ești cea mai dragă persoană, că toate gândurile, sentimentele și dorințele mele se îndreaptă spre tine, și că abia aștept să fiu a ta pe veci. Dragă Pietro, știi că dorința mea este să te văd și să te știu fericit; spune-mi doar cum trebuie să fiu eu, ce trebuie să fac să fii fericit. Am mare încredere în Domnul și sunt sigură că mă va ajuta să îți fiu o soție pe măsura ta.

Îmi place să meditez adesea acel pasaj în care se spune: 'Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de preț decât mărgăritarul. Inima bărbatului se încrede în ea, iar câștigul nu-i va lipsi niciodată. Ea îi face bine, și nu rău, în toate zilele vieții sale' (Pildele lui Solomon 31,10-12). Pietro, cât de mult doresc să fiu, alături de tine, femeia aceea cinstită lăudată de Sfânta Scriptură! Dar în schimb mă văd pe mine și mă simt slabă. Așa că mă voi rezema de brațul tău. Mă simt atât de sigură când sunt cu tine! Îți cer o favoare, Pietro. Dacă vezi că voi face ceva greșit, te rog spune-mi, corectează-mă, bine? Îți voi fi recunoscătoare pentru totdeauna. Te îmbrățișez din toată inima și îți doresc un Paște sfânt. A ta, Gianna."

- Se pare că soția s-a ocupat întrucâtva și de educația Dvs.

- În mod sigur. O educație completă, inclusiv din punct de vedere uman. Ea m-a invitat să particip alături de ea la Liturghie și la rugăciuni și mi-a oferit un nou model de viață. Chiar după ce ne-am logodit îi mărturiseam că lucram foarte mult: până târziu în fiecare seară, sâmbetele inclusiv, de multe ori și duminicile. Ea a reacționat imediat: "Să știi că nu e bine; munca e bună, dar trebuie să te și odihnești. Sunt concerte frumoase, hai să ne luăm bilete pentru tot sezonul. Și sunt și spectacole de teatru bune." Astfel că am luat bilete la concerte și la teatru. M-a învățat cu adevărat cum să trăiesc mai bine.

- Deci perioada de logodnă a fost una frumoasă și fericită.

- Da. Trebuie să subliniez că modul de a fi al Giannei, inițiativele pe care le-a luat scriind acele scrisori, au fost decisive. Astăzi îi sunt cu atât mai recunoscător cu cât cuvintele pot fi uitate, dar documentele scrise sunt tot aici și le pot citi și medita încă o dată și încă o dată. Apoi era spontaneitatea ei. De la început, în toate scrisorile, mă întreba mereu: "Spune-mi ce să fac ca să fii fericit?" Nu era dificil să îi răspunzi reciproc la iubire. Dacă ea dorea să mă facă fericit, ce alt scop puteam să am decât să o fac, la rândul meu, fericită? Astfel, ea m-a ajutat de fapt să fiu mai puțin introvertit, să dau jos masca pe care o purtam atunci când interacționam cu alte persoane.

- Odată cu căsătoria au venit și copiii. Cum v-ați pregătit pentru nașterea primului Dvs copil? Cum l-ați primit?

- Gianna și cu mine am dorit să avem mai mult de un copil. Iubeam viața și doream ca și alții să o aibă. Ea considera aducerea pe lume de copii, după cum îmi scria în perioada logodnei, ca un dar dat de Dumnezeu persoanelor căsătorite. Gianna era întotdeauna fericită, dar atunci când se năștea un copil bucuria ei era deplină și perfectă, radia toată. Încă de la începutul căsătoriei s-a pregătit prin rugăciune pentru a crea pentru copii cel mai propice mediu pe care putea să îl ofere. Apoi era consacrarea la Preasfânta Fecioară. Noi locuiam în Ponte Nuovo și cam la o sută de metri de casă era o mică biserică cu hramul Maica Bunului Sfat. La fiecare copil, după ceremonia botezului, la cererea Giannei, eu citeam actul de consacrare la Maica Bunului Sfat. Ea era devotată Preasfintei Fecioare și cred că ultimele decizii le-a luat de asemenea împreună cu Maica Bunului Sfat.

Îmi amintesc că după primul copil eram întrucâtva îngrijorați: "Când vom avea următorul copil, cum vom putea să îl iubim tot la fel de mult ca pe acesta?" Eram atât de îndrăgostiți de primul copil că ni se părea imposibil să mai putem iubi încă unul, cu aceeași intensitate. Desigur, și toți părinții știu aceasta, s-a dovedit că este posibil, că lucrurile merg de la sine. Pentru Gianna, nașterea era un eveniment de o importanță extraordinară. Sosirea copilului pe lume era, pentru ea, darul suprem. De aceea, deși era medic, ea a dorit ca nașterea copiilor să aibă loc acasă, în familie. Așa s-a petrecut cu primii trei copii: au fost prezenți un medic și o soră, iar Gianna a născut acasă.

- Soția Dvs și-a iubit atât de mult copiii încât a ales mai bine să moară decât să nu aducă la viață pe cel de-al patrulea copil.

- Da, decizia ei a fost, fără îndoială, o dovadă eroică a iubirii de mamă. Este o decizie extrem de dificilă pentru o mamă care își iubește copiii dar care iubește și viața. Este o alegere care poate fi înțeleasă cu adevărat doar la lumina convingerilor ferme ale Giannei, a conștiinței ei de mamă și a credinței imperturbabile în Providența divină. Gianna era de nezdruncinat în convingerea că în uterul ei i se afla o persoană ce trebuie iubită și respectată, și nicidecum un obiect. Cu cât mă gândesc mai mult cu atât îmi dau seama cu ce dramă cruntă s-a confruntat: să își sacrifice copilul sau să își dea viața lăsând toți copiii fără mamă?

- Ne-ați putea evoca acele momente dureroase?

- Le retrăiesc ca și cum s-ar petrece acum. O văd în fața ochilor pe Gianna, în Sâmbăta Mare din 1962, ținând fetița în brațe, cu mari eforturi, sărutând-o și privind-o cu tristețe și teamă, dovezi pentru mine că știa că noua ființă va rămâne în curând orfană. Din acea zi, durerile s-au întețit constant. Mi se părea că suferă îngrozitor, o durere ce mă ducea cu gândul la durerea lui Cristos pe cruce. În ziua de luni, suferințele au crescut. Între timp a sosit și sora ei din India, Maica Virginia. Apoi marți spre miercuri, starea ei s-a înrăutățit dramatic. Miercuri dimineața părea a se simți mai bine. Atunci am avut ocazia să vorbesc ultima oară cu ea; cuvintele ei au fost pentru mine testamentul ei de bucurie și de suferință, de devoțiune și de credință în Domnul. Țin să subliniez că credința în Dumnezeu și în Providența Sa au stat la baza curajului Giannei de a face alegerea care a costat-o viața. Nimeni să nu creadă însă că este ușor să accepți misterul durerii.

- Mister care nu v-a ocolit nici pe Dvs.

- Într-adevăr. Mai întâi m-a lovit în septembrie 1961, când Gianna a fost diagnosticată ca având un fibrom în uter, în a doua lună de sarcină; m-a lovit apoi când Gianna, înainte de operație, a cerut cu fermitate ca sarcina să nu fie afectată, chiar dacă aceasta avea să pună în pericol viața ei; am trăit misterul durerii în lunile care au urmat până la naștere; și l-am trăit mai puternic când Gianna, cu câteva zile înainte de a naște, mi-a spus că în fața dilemei dacă să fie salvată ea sau copilul, cere să fie salvat copilul; și m-a copleșit în săptămâna agoniei Giannei, după ce născuse. M-am agățat de rugăciune și am refuzat să cred că Gianna ar putea muri. Când Gianna a murit, misterul durerii s-a așternut peste mine și peste copiii mei. Și a venit întrebarea insidioasă: există oameni care pot fi salvați, și totuși mor. Gianna ar fi putut fi salvată, boala ei nu era incurabilă, și totuși a murit. Apoi am mai retrăit acest mister în aceeași măsură în 1964, când a murit fiica noastră Mariolina. De ce s-au întâmplat toate acestea?

- La o astfel de întrebare nu poate răspunde nimeni, decât Dumnezeu.

- Mărturisesc că mult timp am căutat o explicație la faptul că Domnul nu a ascultat rugăciunile mele, ale rudelor noastre și ale atâtor oameni, și nu a cruțat viața Giannei. O primă lumină în întunericul durerii mele a venit atunci când, la 24 septembrie 1966, Cardinalul Giovanni Colombo a venit să dedice Giannei școala elementară din Ponte Nuovo. Atunci Cardinalul a spus: "Privind la acest strălucit exemplu, pe care Biserica nu îl va uita niciodată, simțim instinctiv dorința de a tăcea, de a medita, de a admira, de a ne ruga, iar în inimile noastre se naște dorința de a ne face demni de acest suflet al Domnului trimis pe pământ pentru a ne transmite fără îndoială un mesaj. El a spus că nu există iubire mai mare decât a ne da viața pentru cei dragi." Gianna a avut curajul de a iubi astfel, și de a-l imita pe Domnul Isus în sacrificiul Său.

Am convingerea că durerea rămâne un mister chiar și în lumina credinței, și personal am experimentat că singurul mod de a-l accepta este cel trăit de Isus pe cruce. Acum îmi dau seama că viața Giannei, mărturia dată de ea, sacrificiul ei, sunt parte din planul lui Dumnezeu. În acest sens îmi aduc aminte de cuvintele rostite de soția mea la o conferință a tinerelor din Acțiunea Catolică, un pasaj care îmi este drag și pe care îl văd ca un fel de premoniție: "Iubirea și sacrificiul sunt legate în mod intim, ca soarele de razele lui. Nimeni nu poate să iubească fără să sufere sau să sufere fără să iubească. Priviți la mamele care își iubesc cu adevărat copiii, câte sacrificii fac! Ele sunt gata pentru orice, chiar și să își dea viața. Și Isus și-a dat viața pentru noi, pe cruce, afirmând și confirmând iubirea prin sângele jertfei sale."

- Apoi a trebuit să vă gândiți la copii, mai ales la fetița nou născută.

- Când Gianna a murit a trebuit să fac eforturi mari să nu mă las doborât de greutatea responsabilităților față de copiii mei, rămași orfani așa de mici. M-am rugat intens Giannei să ne protejeze și știu că a făcut și face aceasta. M-au ajutat și părinții ei și ai mei. Mulțumesc lui Dumnezeu, copiii au crescut bine, onorând memoria și sacrificiul mamei lor. Ei m-au ajutat chiar să merg mai departe. "Dacă mama este în rai, de ce plângi?", mă întrebau ei. Apoi mă întrebau: "Mama se gândește la mine?", iar eu le răspundeam "Da, desigur", după care mă rugam lui Isus să îmi dea și mie certitudinea ce încercam să le-o insuflu copiilor. Deși foarte mici, copiii m-au ajutat foarte mult.

- V-ați gândit să vă recăsătoriți?

- Nu. Sincer nu. Ne-am iubit atât de mult, iar pentru mine Gianna a fost o soție și o mamă care nu mai poate avea egal.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire