pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 01/2004 

DRAGOSTEA ȘI DEVOTAMENTUL
ÎNNOBILEAZĂ FIECARE CLIPĂ
Familia creștină

Pace acestei case!CuprinsSotul, despre fericita sa sotie

 

În acest număr vă prezentăm primul dintr-o serie pe care o dorim cât mai lungă, de interviuri realizate de Familia creștină cu persoane care prin viața lor de familie sau prin activitatea lor în sprijinul familiei au o relevanță deosebită pentru această instituție. Prima persoană intervievată s-a remarcat și se remarcă atât prin viața de familie, cât și prin activitatea sa în Biserică.

Fiică de preot greco-catolic, doamna Maria Goția este profesoară pensionară, în vârstă de 55 de ani, căsătorită de 32 de ani cu Anton Goția, preot greco-catolic și profesor la Facultatea de Litere a Universității "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca. Este mamă a cinci copii cu vârste între 25 și 31 de ani, dintre care cel mai mare, Ștefan, este căsătorit, are doi copii și, după studii de teologie și asistență socială, lucrează în domeniul asistenței sociale. O fiică, Domnica, studiază Literele, iar ceilalți trei, Andrei, Oana și Ionuț, după ce au studiat Literele, respectiv Teologia și Literele și Teologia și Iconografia, își continuă studiile în străinătate, în domeniul teologiei căsătoriei și familiei.

După ce a predat timp de 20 de ani limba engleză, doamna Maria se implică împreună cu soțul în învățământul teologic greco-catolic, unde timp de 10 ani predă discipline legate de pedagogia credinței, elaborează texte corespunzătoare, traduce și adaptează împreună cu pr. Anton o serie de catehisme pentru ambele rituri, scrie și desenează pentru copii.

Preocupată constant de tema comuniunii, mai ales a celei familiale, organizează mai multe serii de pregătire pentru căsătorie, scrie împreună cu soțul Cartea de aur a familiei, apărută în Biblioteca AGRU (Asociația Generală a Românilor Uniți) și tot împreună traduc scrieri ale Chiarei Lubich și ale pr. dominican Marie-Dominique Philippe.

 

- Un profesor de la Institutul Teologic Greco-Catolic din Cluj-Napoca le spunea studenților săi, viitori preoți: "Un preot necăsătorit, dacă face tot ceea ce trebuie să facă, este un preot întreg; un preot căsătorit însă, chiar dacă face tot ceea ce trebuie să facă, depinde de soție: dacă aceasta nu îl ajută, îl face să fie doar jumătate de preot, însă dacă este alături de el în misiunea sa, îl face un preot și jumătate". Ca soție de preot greco-catolic, spuneți-ne cum trebuie o soție să își sprijine soțul în vocația sa în general, și mai ales într-o vocație atât de specială ca cea de preot?

- E o vorbă bine venită să ne atragă atenția asupra răspunderii soției în general și a soției preotului în special. Pentru mine, ea este o aducere aminte și un prilej de părere de rău pentru împrejurările când râvna mea spirituală și dragostea de rugăciune au fost scăzute sau când unitatea dintre noi a suferit și atunci i-am împuținat soțului meu elanul, curajul, energia: cum poate preotul să slujească recules, câtă bucurie a vieții de creștin poate iradia, câte forțe îi mai rămân, când îl vlăguiesc disputele conjugale? Cum să mai predice pacea, când între el și soția lui ea lipsește? Este vorba, deci, de o suferință personală cu urmări asupra misiunii preoțești. Mai mult, Isus, Cel prezent în mijlocul celor uniți în numele Său și prin Sfânta Taină a Căsătoriei, este alungat de dezbinarea noastră.

Pe de altă parte, unitatea pentru care S-a rugat El, "ca ei să fie una... pentru ca lumea să creadă" are în sine forță apostolică: mărturia de viață a familiei preotului Îl aduce sau nu pe Dumnezeu între oamenii din jurul ei. Mare grijă trebuie să avem!

Cât despre plusul de roade la care poate contribui și soția preotului, cred că meritul nu îi revine doar ei. Mă impresionează întotdeauna soții și soțiile care știu să se pună în valoare unul pe altul și să se ajute reciproc să dea ce are fiecare mai bun. Cât de dureros este în schimb să vezi ambiție personală, individualism, competiție, subordonare și folosire a unuia dintre soți de către celălalt...! Acestea își pot face oricând loc între noi, căci ispitele sunt la tot pasul, iar noi suntem înclinați spre orgoliu și egoism. Mereu e nevoie să ne împrospătăm atenția față de calitățile celuilalt, respectul pentru munca lui, bucuria de a fi parte la ea.

- Nu ați trăit și dumneavoastră frustrarea locului secund?

- Ba da. Orgoliul te face mereu să te vezi pus pe locul doi, ba chiar mai jos. Mi-a fost însă de mare ajutor să descopăr frumusețea complementarității persoanelor și a rolurilor. Suferi dacă vrei să faci același lucru cu soțul, respectiv cu soția ta, când ți se pare că domeniul de activitate al celuilalt este mai interesant, mai bogat în șanse de împlinire personală, în timp ce truda ta pare o irosire... Suferința vine din felul în care privești lucrurile: în primul rând, tu nu vezi rostul a ceea ce faci, tu nu-ți respecți rolul și ți-l disprețuiești; singur te plasezi în postura de slugă.

Sigur că te ajută dacă și celălalt te prețuiește, dar propria perspectivă este hotărâtoare. Ca să nu fie însă nesigură, schimbătoare sau influențată de mândrie, va trebui să mă întreb cât mai des dacă este în consonanță cu ceea ce îi cere Dumnezeu unei soții, unei mame cu talentele mele. La fel soțul, desigur. Așa e mai ușor să faci cu drag și de drag ceea ce faci, iar dragostea și devotamentul înnobilează și cele mai mărunte treburi.

- Ne-ați putea da cumva un exemplu pentru o astfel de schimbare de perspectivă?

- Va fi unul destul de amuzant. Soțului meu îi place să-l servesc la masă și nu doar duminica, atunci când mâncăm toți împreună, ci și în timpul săptămânii. Eu preferam să-i "indic" meniul, așa că, deși îl serveam, adesea bombăneam în gând: mi se părea o comoditate din partea lui, iar pe mine mă vedeam ca pe o slugă. A trecut destul de mult timp până să mi se deschidă ochii și să văd ceva foarte simplu: ceea ce-mi cere de fapt soțul meu este să-i arăt că îl iubesc. Din acel moment, mi-a făcut mare plăcere să prind fiecare ocazie să-i servesc eu masa, adică să-i spun fără cuvinte, prin acest gest mărunt, "te iubesc".

- Din ceea ce spuneți, se observă o evoluție a iubirii în timp. Spuneți-ne mai multe. Poate aceasta crește față de începutul căsătoriei? Mai ales după ce descoperi sumedenia de slăbiciuni și defecte de pe care nu le cunoșteai înainte? Nu epuizezi în cele din urmă tot ce ai avea de oferit, respectiv de descoperit? Sunt întrebări pe care le întâlnim la tot pasul.

- Cred că iubirea aceea legănată pe nori de visuri, care mai mult iubește o plăsmuire decât o realitate, se cere depășită, oricâtă nostalgie am avea după emoțiile atât de puternice pe care le-am trăit odinioară. Ne-o spun și durerile la fel de intense pe care le resimțim la ciocnirea dintre această imagine fără suport și realitatea persoanei de care ne-am îndrăgostit. Îți iubești propriile idei, propriile dorințe, între care par să nu încapă multe dintre trăsăturile concrete ale celuilalt. Defectele, slăbiciunile sau pur și simplu diferențele te înfurie, te revoltă, te rănesc. Poți verifica ușor cât de autentică îți este iubirea, comparând ceea ce trăiești cu felul în care ai vrea să fii tu iubit: te dorești iubit în ciuda defectelor, în ciuda greșelilor... necondiționat. Aceasta ar fi iubire adevărată.

Nouă ne-a fost destul de greu să învățăm să măsurăm cu aceeași măsură așteptările în iubire cu dăruirea, cu generozitatea; să trecem, cu alte cuvinte, de la căutarea eului, de la iubirea "în oglindă", la iubirea reală și realistă, la iubirea autentică a celuilalt, a persoanei concrete de alături. Ne-a luat ceva timp să începem să ne punem la contribuție și mintea, și voința și să nu ne lăsăm mânați încoace și încolo numai de simțire. Dar nu e mai mult, mai profund?

E înduioșător că atunci când renunți la închipuiri și te hotărăști să nu-ți mai cauți în celălalt oglindirea propriei persoane, descoperi în omul adevărat alte și alte calități în fiecare zi, trăsături nebănuite până atunci, fragilități pe care altă dată le treceai cu vederea; te bucuri de ceea ce descoperi, îl susții, îl menajezi mai mult decât înainte. Sacul de sare pe care trebuie să-l mănânci împreună până să cunoști pe cineva e o vorbă frumoasă, nu o amenințare; ai ce descoperi o viață întreagă, într-o prietenie tot mai apropiată, tot mai delicată, tot mai deschisă.

Dar țineți cont că spun timp, să începem, să învățăm... Cred că vom ucenici la școala iubirii până la capăt și aș vrea să fie așa. Cel mai rău e să te oprești, să te dai bătut în lupta cu egoismul de fiecare zi. De câte ori nu simți că ai ajuns la fundul sacului sau că ai intrat pe un drum înfundat, că nu mai vezi nici o ieșire...! Eu cred că aceste momente de criză sunt și cele mai binecuvântate pentru că tocmai atunci Își arată Dumnezeu puterea dragostei cu care ne scoate la liman, mai ales dacă I-o și cerem. Fără harul Lui, oricâtă bunăvoință am avea, tot limitați suntem, tot plini de slăbiciuni, tot înclinați spre egoism... Dar așa, "sus să avem inimile" și să sperăm cu tărie că astăzi ne vom iubi mai mult decât ieri, iar mâine, mai mult decât astăzi.

- Familia dumneavoastră este între cele mai numeroase dintre familiile de preoți din Eparhia de Cluj- Gherla. Ați trăit și trăiți alături de părintele Anton din plin și "pe viu" ce înseamnă responsabilitatea de a avea cinci copii. I-ați "planificat", ca să preluăm un termen atât de folosit astăzi?

- Ca logodnici, ne vedeam ca pe o familie mare, foarte mare. Erau dorințe, visuri... După ce ne-am căsătorit, totul a trebuit să devină concret. Nu mai eram chiar atât de grăbiți să avem primul copil, socotind că ar fi bine să-mi termin facultatea fără grija lui, iar pe ceilalți patru i-am fi vrut la o distanță mai mare de cât au venit. Privind în urmă, cred că lui Dumnezeu i-au plăcut mai mult visurile de logodnici și ne-a luat în serios, decât bietele noastre eforturi de "planificare". Pentru moment putea să pară pur și simplu eșecul unei metode de planificare naturală - pe atunci metoda mai rudimentară a "calendarului", cu lipsurile ei. Am primit copiii ca pe voia lui Dumnezeu. Uneori am oftat, pentru că ne simțeam apăsați de oboseală și speriați de puținătatea resurselor. Dar Dumnezeu nu ne-a lăsat niciodată descoperiți, ne-a dăruit tot ce ne era strict necesar și întotdeauna ceva mai mult și ne-a scos la liman. Ne-a fost mai ușor cu doi copii decât cu unul singur și tot așa cu fiecare...

Bine ar fi fost să conștientizăm mai curând că e planul concret al lui Dumnezeu pentru noi personal. A trebuit să trecem de la cele știute cu mintea la trăirea concretă, la participarea lucidă și activă. Atunci ne-am relaxat și ne-am putut bucura în voie. Eram atunci în așteptarea mezinului. A fost splendid! Dumnezeu a avut răbdare cu noi și ne-a ajutat să descoperim că legea Lui, căreia ne "supuneam", pe care o vedeam ca pe o graniță de care să nu trecem, este semn că ne poartă de grijă, că ne ferește de mari nenorociri și că, dacă o respectăm, vom fi copleșiți de darurile Lui îmbelșugate. Le-am gustat și le gustăm mereu. S-a schimbat toată perspectiva: ceea ce înainte ne părea greu de dus, se vădea înduioșător de frumos, simplu și o mare onoare.

În loc de "controlul total asupra situației" urmărit de un anumit tip de planificare, cuvântul de ordine ar fi mai bine "încredere totală în dragostea lui Dumnezeu", atât pentru noi ca soți, cât și pentru noi ca părinți, pentru copiii noștri. Am experimentat și experimentăm direct că sunt fețele inseparabile ale aceleiași iubiri. E minunat.

- Ca mamă a cinci copii, cum sunteți și cum ați fost privită de către cei din jur, inclusiv de către cei din Biserică?

- M-a impresionat întotdeauna faptul că lui Dumnezeu I-a plăcut să Se folosească de copii ca să-i pună pe gânduri pe cei mari, să le ridice probleme de conștiință. Reacțiile au fost și sunt după inima fiecăruia: să-și treacă în revistă motivațiile pentru propriile decizii și să fie încurajați, după cum pentru alții ca să se justifice, să caute o explicație "onorabilă" a refuzului de a avea copii.

- Cum v-ați educat copiii din punct de vedere religios în timpul regimului comunist? Astăzi, lumea s-a schimbat, copiii sunt altfel... Există ceva încă valabil în conținut și ca metodă și pentru părinții și copiii din zilele noastre?

- Prin forța împrejurărilor, transmiterea credinței era atunci susținută de o mărturie de viață. Mesajul implicit era: trebuie că Dumnezeu este foarte important, că este vital să crezi, dacă merită să mergi contra curentului și să înfrunți riscuri, dintre care cel mai mic era marginalizarea. Tot prin forța împrejurărilor, credința transmisă era scuturată de formalism. Poate că și astăzi ar fi binevenită aceeași reducere la esență: cuvintele să nu fie vorbe, ci cuvinte ale Vieții, pentru viață.

Cea mai puternică evanghelizare o putem face prin mărturia iubirii pe care mama și tata și-o poartă unul altuia, a iubirii pe care copiii se pot baza necondiționat din partea amândurora, a iertării sigure și din inimă... Fără iubirea de fiecare zi e foarte greu pentru copii să-și facă idee despre Dumnezeu. Mai bune decât "prelegerile" sunt descoperirea unui sens spiritual în micile întâmplări ale vieții, găsirea unor soluții spirituale la confruntări, la greutăți, nu după instinct, nu după putere, nu după interes, și arătând sursa acestor alegeri: Isus. Mare lucru să nu fie separată viața de credință! Am observat că se formează o sensibilitate spirituală care se dezvoltă ulterior și modelează comportamentul; foarte curând, copiii preiau acest mod de a-și trăi credința și de a o exprima. E impresionant să constați cât de curând devin misionari!

Ne-a ajutat și împărtășirea cu copiii a propriilor lupte sufletești; învață astfel câte ceva despre nevoia zilnică de înnoire, ca să trăim dupa voia lui Dumnezeu. Vădirea slăbiciunii sau a fragilității, recunoașterea unei greșeli nu ne știrbește autoritatea. Puritatea spirituală a copiilor și atracția lor pentru spiritual și adevăr îi fac să prețuiască și să respecte efortul nostru, smerenia, căutarea voinței lui Dumnezeu, și să facă la fel. Într-o familie numeroasă se deprinde din mers ce înseamnă să împarți ce ai. Am încercat să-i implicăm pe copii și în micile "misiuni caritative" dinafara familiei, în cartier sau mai departe și am fost tare bucuroși să-i vedem continuând pe cont propriu.

Memorarea formulelor care rezumă adevărurile de credință este necesară, dar nu schimbă cu nimic viața, dacă lipsește o formare creștină profundă a întregii persoane. Pe cât s-a putut, le-am pus sub ochi imagini frumoase, cărți bune și i-am învățat să facă lucruri frumoase: să iasă în natură, să o admire, să lucreze, să se bucure, să învețe și să se roage în companii bune, să prețuiască viața socială de calitate. De mare ajutor ne-au fost oamenii de valoare pe care i-au cunoscut copiii, și pe care i-au putut urma ca modele de râvnă spirituală, de tărie de caracter, de dăruire, de spirit de sacrificiu, de cultură... Toate acestea sunt la îndemână și astăzi, fără altă cheltuială decât cea de sine.

- Copiii dumneavoastră sunt la vârsta la care tinerii și-au ales deja drumul în viață, alții încă și-l caută. Cum i-ați sprijinit pe fiecare în descoperirea vocației?

- Ca fiecare părinte, am fost și noi sensibili la înzestrările fiecărui copil în parte. Ne-am străduit să-i ajutăm de mici să și le recunoască drept daruri de la Dumnezeu, să devină conștienți de unicitatea fiecăruia dintre ei, să se simtă apreciați și încurajați să-și dezvolte darurile cu recunoștință față de Dumnezeu și cu răspundere pentru cei din jur și pentru viitor. Ne-am rugat constant pentru ei. Așa că orientarea spre o anumită profesiune au făcut-o liber, citind în talentele primite de la Dumnezeu o sugestie în acest sens.

Cât privește alegerea între căsătorie, preoție și călugărie, nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi avut în preajmă atât preoți buni, cât și călugări buni și soți buni, mulțumiți de drumul lor, care să-și trăiască frumos chemarea. Așa că n-a fost greu să le deschidem copiilor ochii asupra frumuseții fiecărei stări de viață, fără să-i scădem vreuneia valoarea.

Dacă s-au deprins să caute voința lui Dumnezeu, dacă au fost ajutați să se maturizeze, atât din punct de vedere uman, cât și creștin, și au devenit autonomi, și dacă au oferta cât mai completă de posibilități, tinerii au șanse să aleagă bine. Părinților le revine pregătirea acestui moment, de-a lungul anilor, dar alegerea este a tinerilor. Nu cred că, ajunși la maturitatea de care vorbeam, pot face prostii majore; dacă se întrevede vreun pericol, sigur că este binevenit ajutorul nostru, dar până acolo, cuvântul de ordine este: maximă încredere și libertate totală!

- De curând ați devenit bunică a doua oară. Cum vă simțiți în această calitate?

- Grozav! Fiul și nora mea ne primesc cu drag să le fim alături. Sper să nu uit de greșelile pe care le-am făcut ca mamă tânără și să nu le repet cu nepoții. Cât despre sentimentele pe care le am, i-am auzit pe unii spunând că nu simt nici o deosebire între iubirea pe care o au față de nepoți și cea față de proprii copii; pe alții pretinzând că își iubesc nepoții mai mult decât își iubesc copiii. E ușor să te avânți în astfel de afirmații, dacă te întâlnești cu nepoții când și când; chiar dacă te-ai întâlni zilnic cu ei, nu ai răspunderea până la capăt, ai doar șansa, bucuria de a le fi în preajmă. Până la plăcerea egoistă, e un pas mic de tot.

Îmi mai propun încă ceva în postura de bunică: acela de a mă exersa în discreție, delicatețe și respect. Mi-ar părea rău să-mi exagerez rolul și, din sfătoșenie, să îl încalc pe cel al părinților. Chiar dacă ajutorarea tinerei generații și a nepoților ne-ar oferi la un moment dat un mult dorit stimulent în peisajul prea calm al vieții de pensionar, s-ar cuveni să ne abținem de la alt rol decât acela de slujire discretă, cât mai smerită. Părinții trebuie să rămână vioara întâi, într-o relație unică între ei și copiii lor. Nimeni nu-i poate înlocui, nici chiar noi, cu toată dragostea ce le-o purtăm și unora, și celorlalți. Sper numai să mă ajute memoria și să nu uit ceea ce știu că e bine...

- Care mai este rolul unei mame atunci când copiii ei sunt deja tineri adulți, chiar cu o familie proprie?

- Este o postură foarte "stimulativă". Nu e rău dacă ai apucat deja să te pregătești cât de cât, învățându-i și învățându-te că, pe tot parcursul perioadei de până în acest moment, tocmai autonomia lor ai urmărit-o. Dar tot ai surprize: e o situație cu totul nouă să rămâi cu casa goală, să se împuțineze porțiile de gătit și rufele de spălat..., mâinile să nu mai trebuiască să trebăluiască atât, ritmul să fie mai lent, tăcerea mai mare. Pare de la sine înțeles ca mâinile eliberate de muncă să se unească mai des în rugăciune, dar, fiind un alt fel de rugăciune decât cea prin care con-sfințeai, cât puteai, dialoguri, evenimente, muncă pe săturate și atâtea altele, nu va fi o trecere chiar lină. Dar necesară pentru tine personal, precum și pentru noile relații din familie: mai rezervate puțin, mai discrete, mai concentrate, în mai mare libertate, adică și mai generoase. Fiindcă va fi nevoie de tot mai multă spiritualizare ca să cedezi tot mai multe decizii, să ceri ajutorul și să-l primești cât mai senin, să te faci mic, mic...

Îmi place nespus și Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru această perioadă și pentru șansa extraordinară pe care o avem pentru relația noastră de soți: reușim să ne împărtășim mai multe, mai pe îndelete, mai profund, suntem tot mai buni prieteni. Nu e viața foarte frumoasă?
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire