pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - supliment la 02/2004 

CALEA CRUCII - CALEA MÂNTUIRII
pr. Cristian Văcaru

Traditii si obiceiuri populare de PastiCuprinsMesajul Papei pentru Postul Mare vazut de ...

 

Nu cred că este cineva care să nu fi auzit despre Calea Crucii. Aparține tezaurului credinței noastre. Medităm stațiunile ei în rugăciunile noastre personale, dar mai ales în perioada Postului Mare, când în fiecare biserică această devoțiune se desfășoară în mod comunitar. În orice biserică intrăm (cel puțin în tradiția romano-catolică) vedem înșirate pe pereții laterali imaginile care ne amintesc de cele 14 Stațiuni ale Căii Sfintei Cruci. Și este normal să fie așa, deoarece această Cale reprezintă ultimul drum al Mântuitorului nostru pe acest pământ. După ce, la venirea sa pe acest pământ, la Betleem, a fost tratat cu atâta indiferență, iată că este condus cu ură la ieșirea sa din lumea noastră. El care ne-a adus Iubirea a fost tratat cu ură...

Îmi amintesc că, fiind vicar al părintelui paroh Lucian Luca (Dumnezeu să-l odihnească în pace), la Valea Mare, Bacău, acesta, ori de câte ori avea ocazia, îmi vorbea cu mare însuflețire despre pelerinajul pe care l-a făcut la Locurile Sfinte în anul 1983. De fiecare dată când venea vorba despre Ierusalim, părintelui Lucian îi plăcea să reamintească despre "Via Dolorosa" - Calea Crucii. Pentru mine era parcă totul învăluit într-un sfânt mister. Oricine dintre noi, meditând în particular sau comunitar Calea Sfintei Cruci, văzând icoanele cu stațiunile ei, și-ar dori, cu siguranță, să ajungă să parcurgă măcar odată în viață, pe viu, această Cale a Crucii, la Ierusalim, unde ea a avut loc acum 2000 de ani.

Printr-un har special (care nu știu cui îl datorez), mă aflu de aproape doi ani în Țara Sfântă și am avut multe ocazii de a parcurge la Ierusalim Calea Crucii, Via Dolorosa. Am mers uneori în particular, de cele mai multe ori cu pelerinii (muncitori aflați la lucru în Israel) pe acest drum, și parcă de fiecare dată este ca și cum aș merge pentru prima dată. Și să nu vă închipuiți că prin arhitectură sau elemente exterioare, stațiunile Căii Crucii de la Ierusalim ne-ar îmbia la reflexie. Dimpotrivă! Am văzut în unele Biserici din România stațiuni mult mai frumoase, mai expresive decât unele stațiuni de la Ierusalim. Sunt în Orașul Sfânt unele stațiuni care abia dacă sunt marcate cu un simbol pe perete (de exemplu Stațiunea a VIII-a sau a IX-a). Și totuși, aici e Ierusalimul, aici își are originea Calea Crucii.

Pentru a spune drept, astăzi arhitectura Cetății Sfinte este mult modificată față de cum era în timpul lui Isus. Să nu uităm că acest oraș a fost supus frământărilor vremii, că pe aici au trecut atâtea și atâtea civilizații care și-au lăsat amprenta, inclusiv arhitecturală; unele distrugând, altele construind, astfel că, dacă astăzi am încerca să individualizăm în mod strict locul unde s-au petrecut evenimentele meditate la Calea Crucii, am risca să ne pierdem în amănunte. Trebuie știut că această devoțiune populară a luat naștere abia în secolul XII în Italia. Înainte de perioada Cruciadelor, locurile sfinte erau sub ocupație păgână, astfel că pelerinilor le era foarte greu să ajungă să viziteze și să se roage la aceste locuri atât de dragi sufletului lor. Pe baza relatărilor din Sfintele Evanghelii, dar și pe baza Tradiției, din dorința unirii cât mai intime cu Isus, călugării franciscani din Italia propun această devoțiune populară, care a ajuns imediat foarte îndrăgită de poporul creștin. Era mai pe înțelesul poporului, era totodată o reprezentare mai teatrală a evenimentelor, astfel că în urma acestei meditări creștinul înțelegea mai profund suferința adusă lui Cristos de păcatele omenirii. După ce, în urma eliberării locurilor sfinte de către Cruciați, călugării Sfântului Francisc au fost desemnați drept "custozi", adică păzitori, ai locurilor sfinte, a fost adusă și în Țara lui Isus această devoțiune occidentală. Drept pentru care, lucrările de amenajare a stațiunilor Căii Sfintei Cruci au trebuit să țină seama de construcțiile deja existente. Așa se explică faptul că, de exemplu, de la stațiunea a VIII-a trebuie să ne întoarcem și să înconjurăm niște clădiri pentru a ajunge la stațiunea a IX-a.

Anul trecut, în Săptămâna Mare de dinaintea Paștelui, am avut parte de o experiență deosebită, ale cărei emoții parcă le retrăiesc și acum: împreună cu un grup de circa 80 de muncitori români, am parcurs la Ierusalim Calea Crucii, de la prima stațiune și până la Biserica Sfântului Mormânt, care reprezintă ultima stațiune. În totalitatea sa, acest drum al Crucii nu depășește 1,5 km și se poate parcurge cam într-o jumătate de oră, cam tot atât cât durează și în bisericile noastre această devoțiune.

Primele două stațiuni, condamnarea lui Isus la moarte și punerea Crucii pe umerii săi le-am meditat într-o biserică numită sugestiv Biserica Condamnării, aflată în imediata apropiere a Bisericii Încununării lui Isus cu spini. Locul unde se află aceste biserici constituia odinioară Fortăreața Antonia, Palatul Guvernatorului Pilat. În apropiere de aceste biserici se mai găsește astăzi Mănăstirea "Ecce Homo", cu vestitul loc menționat în Evanghelii, Lithostrotos (sau Gabatha în evreiește): loc pavat cu dale de piatră. Este locul unde se aflau soldații, locul unde Isus a fost umilit de către ei și biciuit până la sânge.

Am continuat apoi drumul parcurs de Isus, purtând și noi în procesiune o cruce mare de aproape 2 metri înălțime, spre cea de-a treia stațiune, aflată la întâlnirea dintre drumul care vine de la Poarta Leilor (sau a Sfântului Ștefan) cu drumul care vine de la Poarta Damascului. La această stațiune se meditează prima cădere a lui Isus sub povara crucii. Atât stațiunea a treia cât și cea de-a patra, aflată la doar câțiva metri de ea, unde medităm întâlnirea lui Isus cu Maica Sa îndurerată, se află astăzi în proprietatea Bisericii Armene. Ambele stațiuni (3 și 4) sunt marcate de frumoase basoreliefuri reprezentând scenele respective.

În continuare, la circa 20 de metri, când Via Dolorosa își schimbă direcția spre dreapta, întâlnim o capelă a fraților franciscani, capelă care amintește de Simon din Cirene, acel țăran pe care soldații romani l-au obligat să-l ajute pe Isus să-și ducă crucea, deoarece, datorită epuizării fizice, a pierderii de sânge, exista riscul ca cel condamnat să moară înainte de a fi răstignit, fapt care ar fi însemnat o neîmplinire a misiunii lor (Mc. 15,21). Isus deja căzuse o dată. Medităm la această stațiune faptul că, inițial, Simon duce crucea lui Isus din obligație, fără iubire, dar treptat, ajunge să-l cunoască și să-l iubească pe Isus. Ajunge chiar la convertire la creștinism, dacă ar fi să ținem cont de faptul că Evanghelia îl numește pe Simon "tatăl lui Rufus și al lui Alexandru", cunoscuți de creștinii cărora evanghelistul Marcu le destina Evaghelia sa.

De la stațiunea a cincea începe în mod evident panta muntelui. Pe străduța strâmtă (ca mai toate străzile cetății vechi a Ierusalimului), undeva pe stânga se află niște litere în limba arabă, scrise pe o ușă, dincolo de care se ajunge într-o capelă a Micilor Surori ale lui Isus. Este cea de-a șasea stațiune a Căii Sfintei Cruci, unde medităm gestul acela atât de natural, uman, făcut de cineva din popor, Veronica. Despre ea nu știm nimic din Evanghelii, ci numai pe baza Tradiției care ne spune că, în ciuda interdicției impuse de soldați de a se apropia cineva de condamnați, Veronica iese din mulțime și șterge fața lui Isus plină de sânge, de praf și transpirație cu marama ei, iar Isus, drept recunoștință își întipărește chipul pe această maramă.

Stațiunea a șaptea este marcată și ea de o capelă franciscană care amintește de cea de-a doua cădere a lui Isus sub povara crucii. Cam în acest loc, spun istoricii, era acum 2000 de ani poarta cetății. Zidurile actuale ale cetății Ierusalimului, construite între 1520-1566 de sultanul Suleiman I, cuprind în interiorul lor o suprafață mult mai întinsă decât avea cetatea în timpul lui Isus. Neținând cont de acest fapt, protestanții susțin și astăzi că mormântul lui Isus nu ar fi acolo unde îl știe toată lumea creștină, ci undeva în afara cetății, lângă poarta Damascului. Asta întrucât se bazează doar pe cuvântul Evangheliei care spune că Isus a fost dus și răstignit "în afara cetății". Însă, cum spuneam mai devreme, configurația cetății s-a modificat în timp.

A opta stațiune o medităm lângă o cruce foarte veche, aflată pe zidul unei mănăstiri grecești din apropiere de capela anterioară. Ne amintim aici de altruismul lui Isus care, în ciuda suferințelor pe care le îndura, găsește putere de a-i încuraja pe alții. Ce exemplu! Noi nu știm decât să ne plângem de propriile greutăți, mereu cerșim compătimire...

Cum spuneam și mai sus, ne întoarcem puțin, datorită configurației arhitecturale actuale, spre a merge la cea de-a noua stațiune a Căii Sfintei Cruci, unde medităm cea de-a treia cădere a lui Isus sub povara Crucii. Este un simplu disc de cupru pe care e gravată cifra IX. Lângă ea se mai află o coloană foarte veche, inclusă astăzi în construcția Patriarhatului Copt Ortodox (Copții sunt creștinii din Egipt). Trecem prin cele două capele ale Bisericii Copte și ajungem în curtea interioară de la Biserica Sfântului Mormânt. Este o Biserică măreață, mai bine-zis un complex de biserici, deoarece în interiorul ei găsim mai multe biserici. Lucrările de ridicare a acestei Bazilici s-au desfășurat între anii 313 (când Constantin cel Mare, fiul Sfintei Elena, a dat vestitul "Edict din Milano" prin care creștinilor le era recunoscută libertatea de credință) și 328, când, la 14 septembrie, a avut loc consacrarea Bisericii. De atunci, în fiecare an, la 14 septembrie, toți creștinii sărbătoresc Înălțarea Sfintei Cruci. Administratori ai acestei Biserici sunt astăzi Biserica Ortodoxă, Biserica Catolică și Biserica Armeană. În interiorul acestui măreț complex medităm ultimele cinci stațiuni ale Căii Sfintei Cruci.

Înainte de urcarea pe Golgota, care se face pe scările aflate în dreapta intrării în Bazilică, medităm "la poalele muntelui" stațiunea a X-a, Isus este dezbrăcat de hainele sale. Am încercat inițial meditarea acestei stațiuni afară, înainte de a intra în Biserică, lângă scările care duc la "Capela săracilor", dar un polițist ne-a interzis acest lucru. Nu am înțeles de ce, însă ne-am conformat.

Urcând și noi pe Golgota sau muntele Căpățânii, în partea dreaptă ne oprim în fața altarului catolic, unde medităm cea de-a XI-a stațiune, răstignirea lui Isus pe Cruce. Avem în fața noastră un măreț mozaic care reprezintă răstignirea lui Isus, alături de el fiind, în picioare, Mama sa, Sf. Fecioară Maria. Este reprezentată în picioare, pentru a arăta că ea nu și-a pierdut nici o clipă credința.

În stânga acestei capele catolice se află altarul ortodox unde medităm cea de-a XII-a Stațiune a Căii Sfintei Cruci: Isus moare pe Cruce. Este locul unde a fost înălțată Crucea Mântuitorului, și printr-un disc argintat aflat sub acest altar am putut atinge și noi stânca muntelui Golgota, locul unde a fost înfiptă Crucea lui Isus. În acest loc Isus s-a rugat pentru iertarea păcatelor celor care îl ucideau și ne-a încredințat ocrotirii materne a Sfintei Fecioare Maria. Aici și-a dat sângele spre iertarea păcatelor tuturor celor care, prin căință, vor profita de acest sânge curățitor. În Evanghelie citim că la moartea lui Isus pietrele s-au despicat. Aceste stânci despicate le-am putut vedea și noi în stânga și în dreapta altarului de pe Golgota. Muntele acesta pe care a fost răstignit Isus se mai numește muntele Căpățânii, deoarece, conform tradiției evreiești, la poalele acestui munte, după potop, fiii lui Noe au înmormântat osemintele primului om, Adam. Așadar, putem crede că la moartea lui Isus, când stâncile s-au despicat, sângele lui Isus care s-a prelins prin aceste crăpături ale muntelui au ajuns pe craniul primului om, Adam, spălând în acest fel vina păcatului strămoșesc. Există astăzi sub altarul răstignirii Capela lui Adam, capelă care ne vorbește tocmai despre acest adevăr teologic: Noul Adam, cum îl numește Sf. Paul pe Cristos, prin jertfa sa a spălat vina vechiului Adam.

Coborând de pe munte ne oprim să medităm cea de-a XIII-a stațiune lângă "Lespedea ungerii" care se află la intrarea în Bazilică. Este în fapt o placă de marmură roșie pe care, ne spune tradiția, a fost uns în grabă trupul lui Isus cu balsamuri parfumate, după obiceiul evreiesc. Pe peretele din fața acestei pietre se află un imens și minunat mozaic reprezentând coborârea trupului mort al lui Isus de pe Cruce, ungerea lui pe această lespede și înmormântarea lui.

Ne îndreptăm și noi apoi, în sânga, pentru a ajunge la Sfântul Mormânt al lui Isus. Este o construcție impunătoare, formată din două încăperi. Prima este Capela Îngerului, antecamera Sfântului Mormânt unde este păstrată pe un piedestal o bucată din piatra care a fost așezată la intrarea în mormânt, piatră care a fost îndepărtată la înviere de către un înger. A doua încăpere, de dimensiuni reduse, este camera mortuară, unde se află lespedea pe care a fost așezat trupul lui Isus, în mormântul oferit de Iosif din Arimateea, un farizeu, dar, în ascuns, ucenic al lui Isus.

Poate am avut ocazia vreodată în viață să intrăm în vreun cavou. Ne amintim că parcă aveam o oarecare frică. În general, omul se teme de a intra într-un mormânt, în vreun cavou. Și totuși aceste sentimente de teamă dispar când este vorba de Sfântul Mormânt. În acest loc radiază speranța, bucuria, deoarece mai mult decât faptul că e Sfântul Mormânt, acest loc este Locul Învierii, locul de unde Isus a dus firea noastră omenească la o stare glorificată. Așadar, Învierea lui Isus este speranța și garanția învierii noastre. Chiar dacă suntem în timpul Postului, știm că la capătul suferințelor se află Învierea, Mântuirea. Această speranță ne-am manifestat-o și noi în Capela Sfintei Elena, aflată de asemenea în Complexul de la Sfântul Mormânt. Am coborât mai multe trepte și am ajuns în partea inferioară, sub muntele Calvar, acolo unde în trecut era o groapă de gunoi și unde a fost aruncată Crucea lui Isus după ce trupul lui a fost dat jos de pe ea. După aproape trei secole, în urma unei viziuni, Sf. Elena pornește săpăturile în acest loc și găsește aici crucea Mântuitorului care este dusă cu mare fală la Constantinopol. Tocmai în această Capelă a Sfintei Elena (sau Capela Sfintei Cruci) ne-am adunat și noi pentru a cânta din toată inima Cristos a înviat din morți.

Ar mai fi foarte multe de spus despre trăirea Triduum-ului pascal la Ierusalim, dar cred că m-aș lungi prea mult. Vă spun doar atât: a fost o experiență de neuitat Sfânta Liturghie celebrată alături de toți preoții din Țara Sfântă, prezidată de Patriarhul Latin al Ierusalimului Michel Sabbah în dimineața Joii Sfinte în fața Sfântului Mormânt; meditarea suferințelor lui Isus în grădina Ghetsemani în chiar seara și noaptea aceleiași Joi Sfinte; rugăciunea și cântecele cântate la Biserica Sancti Petri in Gallicantu, unde se află închisoarea în care a fost ținut Isus după arestare și până la judecarea de către Sinedriu în casa lui Caiafa; din nou meditarea Căii Crucii în Vinerea Sfântă împreună cu toți creștinii din Țara Sfântă; și apoi, celebrarea Învierii Domnului la Ierusalim în ziua de Paști. Experiențe imposibil de descris în cuvinte omenești.

Îi invit și îi încurajez pe toți cei care au șansa să vină în Țara Sfântă să nu se teamă de atentate, de situația uneori mai conflictuală de aici, să nu se teamă de modul în care prezintă mass-media situația de aici și să vină să trăiască Săptămâna Sfântă, începând cu Duminica Floriilor chiar, la Ierusalim. Când Domnul e cu noi, cine e împotriva noastră?

Tuturor cititorilor acestor rânduri vă doresc un timp al Postului Mare cât mai binecuvântat de Domnul, cu cât mai multe roade spirituale, și vă invit să ne întâlnim mai întâi în Ierusalimul pământesc iar apoi în Ierusalimul ceresc. Amin!
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire