pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - supliment la 02/2004 

DUREREA: ENIGMĂ SAU MISTER?
Durerea în scrisoarea apostolică "Salvifici Doloris" a Papei Ioan Paul al II-lea
Cardinal Javier Lozano Barragan
traducere: Jana Vladislav

CuprinsTimpul pascal oglindit in muzica

 

"Afirmând puterea suferinței mântuitoare, Apostolul Paul spune: 'împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Cristos, pentru trupul Lui, adică Biserica' (Coloseni 1,24). Aceste cuvinte par a se afla la sfârșitul unui lung drum care trece prin suferința ce este parte a istoriei omului, drum iluminat de Cuvântul lui Dumnezeu. Aceste cuvinte au oarecum valoarea unei descoperiri finale, însoțită de bucurie. De aceea Sfântul Paul scrie: 'Acum mă bucur de suferințele mele pentru voi' (Coloseni 1,24). Bucuria vine din descoperirea sensului suferinței și această descoperire, chiar dacă îi aparține în mod foarte personal lui Paul din Tars, care a scris aceste cuvinte, este în același timp validă și pentru ceilalți. Apostolul împărtășește propria-i descoperire și se bucură de ea pentru toți aceia pe care îi poate ajuta - așa cum l-a ajutat și pe el - să înțeleagă sensul mântuitor al suferinței."

Cu aceste cuvinte și-a început Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea Scrisoarea Apostolică "Salvifici Doloris", dată la 11 februarie 1984, în sărbătoarea Apariției la Lourdes a Fecioarei Maria, despre sensul creștin al suferinței umane. În anul acesta, împlinindu-se 20 de ani de la semnarea Scrisorii, vă oferim în cele ce urmează un rezumat al unei intervenții a Cardinalului Javier Lozano Barragan, Președintele Consiliului Pontifical pentru Pastorala Serviciilor de Sănătate, în care acesta evocă tema colocviului organizat la UNESCO, "Durerea: enigmă sau mister", de Mons. Francesco Follo, observator permanent al Sf. Scaun la UNESCO, în data 10 decembrie, la Paris, cu ocazia încheierii anului european al persoanelor handicapate.

 

Introducere

1. Date sintetice ale fiziologiei durerii umane

"Durerea este o experiență neplăcută, senzorială și emotivă, asociată cu un prejudiciu suferit de un organism". Durerea poate fi simptomul a numeroase maladii sau poate fi o maladie în sine; în primul caz, ea constituie un semnal de alarmă util și fiziologic, în celălalt este lipsită de finalitate și poate constitui punctul de origine al unei alte patologii, organice și fiziologice. Din locul de unde ia naștere, ea este transmisă la creier prin fibre nervoase care parcurg întreg organismul și, odată ajunse la măduva spinării, urcă până la cortexul cerebral, unde se produce atât percepția stimulului nociceptiv, cât și elaborarea simptomului durerii. Intensitatea durerii este subiectivă (pragul durerii): există persoane care suportă durerea mai multe decât altele, și observăm adesea o diferență de toleranță la durere din partea aceleiași persoane, în funcție de cauza care a determinat-o, dar mai ales de situația psihologică în curs.

2. Esența soluțiilor date durerii de marile religii din afara creștinismului

În hinduism, cauza suferinței este 'karma', care este consecința acțiunilor rele comise în această viață sau în reîncarnările precedente. Eliberarea de karma provine din cunoașterea adevărului și din anunțarea cuvântului lui Dumnezeu. Dumnezeu însuși va aduce vindecarea. Există de asemenea și alte cauze ale răului, și acestea sunt zeii, lumea, ignoranța și suferința.

În budism, problema durerii se exprimă în cele patru adevăruri nobile: 1) Totul este suferință. 2) Cauza acesteia este pasiunea/anxietatea egoistă. 3) Numai nirvana poate să o înlăture și aceasta se realizează deja acum, într-o anumită măsură, și se va realiza deplin în viitor. 4) Drumul care duce la nirvana este format din cele opt corectitudini, a vederii, a gândului, a cuvântului, a acțiunii, a vieții, a efortului, a atenției și a meditației.

În islamism, suferința se datorează opoziției față de vestirea cuvântului lui Dumnezeu. Dumnezeu însuși va aduce alinare suferinței. Există și un curent șiit care propune suferința ca și compensare: potrivit acestei gândiri, Al Hally ar fi mântuitorul; el a murit crucificat la Bagdad în 922.

În religia africană tradițională, suferința este provocată de spiritele sau strămoșii ofensați de delictele comise împotriva vieții sau de alte greșeli morale cum ar fi furtul, sclavia etc. Se remediază prin sacrificii, imediat ce a fost identificat spiritul ofensat.

Găsim în schema enunțată un fel de constantă: în toate marile religii, cauza suferinței este greșeala. Și în creștinism, cauza suferinței este greșeala, chiar dacă e vorba de o greșeală cu totul particulară cum este păcatul strămoșesc. Cea mai mare diferență este în soluția dată suferinței. Gândirea cea mai îndepărtată de creștinism este budismul, deoarece este vorba de depășirea printr-o simplă acțiune umană, numită 'octupla corectitudine'; dimpotrivă, celelalte religii oferă întotdeauna ca soluție o legătură cu divinitatea.

 

I. Enigma suferinței

În acest cadru, vom preciza acum marile linii ale gândirii Papei Ioan Paul al II-lea, pornind de la scrisoarea apostolică "Salvifici Doloris". Titlul care mi-a fost sugerat pentru acest studiu mi se pare foarte potrivit: "Durerea, enigmă sau mister". Pentru Papa Ioan Paul al II-lea, durerea este o enigmă care se rezolvă numai în mister. Înainte de a dezvolta această temă, doresc să fac o precizare terminologică: atunci când vorbim de durere, desemnăm de obicei o durere datorată mai ales unor incidente fiziologice, cealaltă expresie utilizată fiind "suferință". Când folosim acest termen, ne gândim la ceva mai extins, ne referim la întreaga gamă a durerii umane, fizică sau psihică, materială sau spirituală. În dezvoltarea gândirii Papei Ioan Paul al II-lea, vom folosi mai degrabă termenul de "suferință", în care vom include durerea fizică, dar și de orice alt tip de durere.

Papa nu ascunde faptul că problema suferinței este una complexă și enigmatică, intangibilă, pe care trebuie să o abordăm cu mult respect, cu o mare compasiune, dar și cu teamă. Neînțelegerea suferinței poate duce la renegarea lui Dumnezeu. Suferința, spune Papa, constă în lipsa binelui. Lipsa binelui este răul. Cauza suferinței este deci un rău, dar suferința și răul nu se identifică. Există tot atâtea rele câte carențe care dau naștere durerii, tristeții, supărării, decepției și chiar disperării, după intensitatea răului. Principiul suferinței fiind lipsa, ne putem întreba: de ce această lipsă, cine a provocat-o?

Pentru a răspunde, Papa abandonează sfera enigmei și trece în cea a misterului. Nu încearcă să facă aceasta prin obscuritatea nebuloasă a unui mit, ci intră din plin în inima credinței creștine. În credința creștină, misterul nu este obscuritate ci claritate strălucitoare. Termenul vine din grecescul ce semnifică a închide ochii, nu în sensul de a acționa la întâmplare, ci de a închide ochii din cauză că suntem orbiți, de exemplu ca atunci când privim direct la soare. În plus, misterul creștin nu este doar ceva de contemplat, ci trebuie experimentat. Doar prin experiență ne putem angaja în înțelegerea sa. Doar trăind misterul suferinței creștine putem să înțelegem puțin ce înseamnă suferința și, după cum spune Papa, să ne ridicăm deasupra ei, să o depășim.

 

II. Misterul

Doresc să subliniez trei teme pe care Papa le dezvoltă în drumul care ne introduce în mister: răul și suferința, Cristos care asumă suferința și valoarea suferinței umane.

1. Răul și suferința

Pentru a intra în mister, avem nevoie să ne conducă Dumnezeu, și Papa ne introduce în Revelație pentru a începe ascensiunea în mister. Sfântul Părinte ne spune că, în limbajul biblic al Vechiului Testament, la început, suferința și răul sunt prezentate ca o identitate. Dar, datorită limbii grecești, mai ales în Noul Testament, se stabilește o distincție între suferință și rău. Suferința este o atitudine pasivă sau activă față de rău sau, mai bine spus, în fața absenței unui bine pe care dorim să îl posedăm. (SD, nr. 7)

În Cartea lui Iov, de exemplu, suferința nu este provocată de dezordine, de păcat, ci este o punere la încercare a răbdării omului drept. Este într-un anumit fel o vestire a patimilor Domnului (SD, nr. 11). Pe de altă parte, afirmăm că suferința este dată pentru a ne corecta, altfel spus, pentru ca răului să îi urmeze binele, pentru convertire, pentru reconstruirea binelui (SD, nr. 12).

2. Cristos își asumă suferința și o transformă

Papa face un alt pas și pătrunde în inima misterului în modul următor: în viața sa muritoare, Cristos suprimă durerea cu ajutorul miracolelor. El asumă durerea tuturor și, în mod conștient, o suferă pe cruce. (SD, nr. 16). Unicul răspuns nu putea veni decât din iubirea lui Dumnezeu pe cruce (SD, nr. 13). Dumnezeu Tatăl dă soluția problemei suferinței: ea constă în faptul că El îl "dă" pe Fiul său. Răul este păcatul și suferința este moartea. Prin cruce, păcatul este învins, și prin înviere, este învinsă moartea (cf. Ioan 3,16) (SD, nr. 14). Suferința lui Cristos este o suferință răscumpărătoare. Cristos răspunde la problema suferinței oferind toată disponibilitatea și compasiunea sa; El oferă ajutorul și se oferă pe sine (SD, nr. 28).

3. Omul își asumă suferința lui Cristos

Cu suferința sa, omul se inserează în suferința lui Cristos. Suferința dă naștere la iubire față de cel care suferă, iubire dezinteresată pentru a-l ajuta alinându-l. Astăzi, aceasta se realizează în mod organizat și oficial, prin instituțiile sanitare și cei care lucrează în domeniul sănătăți, prin voluntari. Este vorba despre o vocație autentică, mai ales atunci când există o unire cu Biserica printr-o profesie creștină. În acest domeniu, ajutorul pe care familiile îl dau celor apropiați bolnavi este important. Fac parte, de asemenea, din categoria bunului Samaritean toți cei care acționează nu doar în favoarea bolnavilor, ci și pentru a elimina o întreagă serie de rele, cei care luptă împotriva urii, a violenței, a cruzimii, împotriva tuturor tipurilor de suferințe ale trupului și sufletului. Fiecare om trebuie să se simtă chemat să dea mărturie despre iubirea sa în suferință și nu trebuie să lase aceasta doar instituțiilor oficiale (SD, nr. 29). Parabola bunului Samaritean converge în ceea ce Cristos a spus legat de judecata de pe urmă: "am fost bolnav și m-ați vizitat". Sensul suferinței constă în a face bine prin suferință și a face bine celui care suferă (SD, nr. 30).

 

III. Comentariu

1. Dezvoltarea gândirii Papei Ioan Paul al II-lea

Consider că dezvoltarea gândirii sale progresează prin șase etape către plenitudinea misterului suferinței și al durerii. Le-am putea rezuma în felul următor:

  • Suferința nu este rea în sine, ci este efectul unei cauze negative. Răul nu este o entitate pozitivă, ci o lipsă. Lipsa nu cere o cauză pozitivă, ci căutarea a ceea ce stă la originea ei.

  • Originea lipsei este păcatul. Păcatul comis de un om se propagă prin solidaritatea umană. Păcatul poate fi șters prin suferință, chiar într-un context solidar foarte special.

  • Numai Dumnezeu poate conferi această solidaritate. Prin această solidaritate, Cristos duce la împlinire eliminarea păcatului prin suferința sa în viața, patima, moartea și învierea sa. Această acțiune divină este o acțiune a Preasfintei Treimi în sensul în care Tatăl etern îl "încredințează" pe Fiul său omenirii, pentru ca să o răscumpere prin opera Spiritului Sfânt. Spiritul sfânt este iubirea Tatălui și a Fiului și numai prin iubirea Spiritului descoperim misterioasa solidaritate mântuitoare.

  • Datorită solidarității lui Cristos cu întreaga omenire, durerea umană din toate timpurile a fost suferită de Cristos în patima și moartea sa mântuitoare. Astfel, durerea umană, suferința trece de la un stadiu negativ la unul pozitiv, ca izvor al vieții, deoarece devine mântuitoare.

  • Fiecare, în suferința sa, se unește cu suferința lui Cristos și, astfel, în mod misterios, suferința sa se transformă în izvor de viață și înviere. Durerea și suferința constituie poarta care ne favorizează întâlnirea cu Cristos și în El, faptul de a experimenta prezența sa ca viață și înviere, prin dragostea spiritului iubirii care este Spiritul Sfânt. Fecioara Maria a făcut-o în primul rând și, împreună cu ea, toți sfinții.

  • Această distrugere definitivă a suferinței prin suferință ne duce la nimicirea suferinței actuale printr-o serie de mijloace la îndemâna noastră, cum o ilustrează de exemplu cazul bunului Samaritean.

2. Centrul misterului

Papa ne situează astfel în centrul misterului a cărui lumină ne orbește. Și suntem în intimitatea Preasfintei Treimi, în realitatea plină de iubire a unității lui Dumnezeu în treimea Persoanelor. Pătrundem în densitatea acestui mister, a misterului central al întregii religii creștine, nu în mod abstract sau îndepărtat, ci într-o proximitate care semnifică istoria umană în care eternitatea pătrunde în temporalitate, prin istoricitatea întrupării Cuvântului, a nașterii sale, a vieții sale, a patimii sale, a morții și a învierii sale...

3. Înțelegerea misterului

Este vorba despre o solidaritate trinitară și cristologică, în care plenitudinea vieții se realizează prin moarte și se numește cruce și înviere. Suntem în inima misterului creștin. Această inimă este accesibilă doar prin experimentare: dacă cineva este străin de ea, nu poate înțelege eficacitatea ei și găsi soluția. Soluția la misterul răului nu se obține doar printr-o expunere teologică, ci printr-o trăire care, dacă o privim fix, se întunecă din cauza excesului său de lumină, și cu toate acestea ea este atât de reală încât am putea spune că este realitatea cea mai autentică, deoarece reprezintă singurul mod de a ajunge la fericire.

4. De la suferință la solidaritate

Iată de ce misterul durerii se deplasează de la durere spre misterul solidarității. În poziția sa de fundament al întregii existențe, solidaritatea nu este o simplă simpatie față de toți, un fel de angajament social și de conștiință a faptului că aparținem toți aceleiași rase, aceleiași culturi, aceleiași naționalități etc. Ea este în plus experimentarea unei legături atât de intime cu toate ființele umane, încât nu este o calitate pe care o dobândim imediat ce existăm, ci este existența însăși. Solidaritatea aparține vieții umane îndumnezeite ca un dar primit, din participarea la misterul însuși al vieții lui Dumnezeu, infinit perfectă în solidaritatea dintre Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt.

5. Suferința, plecând de la înviere

Papa este conștient de dificultatea de a raționa în acest mod, de aceea ne spune că realitatea suferinței solidare nu se poate înțelege decât prin înviere. Prin solidaritatea noastră cu culmea vieții care este Cristos înviat, putem înțelege mai bine solidaritatea noastră în iubire cu Cristos suferind pe Cruce. Așa cum Cristos a înviat, și în învierea sa este inclusă învierea omenirii, a tuturor și a fiecăruia dintre noi, la fel, în suferința lui Cristos sunt incluse suferințele și durerile tuturor și ale fiecăruia dintre noi. Între înviere și cruce nu există nici o separare, ci o convergență, atât în Cristos cât și în noi; iată de ce Papa arată că Cristos poartă pe trupul său glorificat urmele rănilor sale.

6. Sensul crucii glorioase

Astfel se realizează și se înțelege ceea ce, altfel, ar fi un paradox de nesusținut, un scandal și o nebunie: crucea este glorioasă, adică crucea, departe de a fi răul cel mai de temut ca moarte totală, este începutul glorios al întregii celei de-a doua creații. Neantul din care apare această nouă lume de bucurie, simbolizând paradisul definitiv, nu provine dintr-un neant inocent, ci dintr-unul vinovat care este păcatul, răul cel mai mare și care, în definitiv, duce la cruce. Și de la cruce, nu în virtutea crucii, ci în virtutea atotputerniciei Tatălui și prin solidaritatea-iubire a Spiritului, Cuvântul întrupat recreează în noi pe adevăratul Adam, om al adevărului, modelul conceput de Dumnezeu din eternitate pentru a fi în mod autentic uman.

 

Concluzie

Singurul mod de a descifra enigma durerii și a suferinței este calea iubirii. O iubire capabilă de a transforma neantul în realitate totală: lipsa sensului, lipsa direcției, contra-cultura radicală, contradicția, moartea se transformă în plenitudinea sensului, direcția bună, cultura transcendentă, afirmarea cu bucurie a vieții; nebunia și stupiditatea în ceea ce este mai înțelept și mai rațional.

Iată cum ne conduce Papa Ioan Paul al II-lea să observăm într-un mod misterios și strălucitor, pentru că este singura perspectivă valabilă, sensul durerii umane; enigma devine în final mister. Un mister de bucurie, luminos și plin de fericire. Este paradoxul care redevine logic prin iubirea atotputernică a Dumnezeului Tată, care este Spiritul său, și își găsește eficacitatea în punctul culminant al istoriei umane, când El ne acordă solidaritatea intimă a tuturor oamenilor în Paștile Cuvântului Întrupat.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire