pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 03/2004 

FRUCTUL TAINIC
Maria Goția

Catedrala greco-catolica din LugojCuprinsCopiii, educatorii noștri

 

Să vă spun o poveste adevărată.

Cu mulți, mulți ani în urmă, la izvoarele Iordanului, sub munte, în orașul cel nou al Cezareei, trăia un bărbat în floarea vârstei, pe nume Filip. Era creștin, împreună cu ai lui. Plin de Spirit Sfânt și înțelepciune, avea un nume bun între discipolii lui Isus și cei care primiseră Botezul după Coborârea Spiritului Sfânt.

Numărul acestora creștea în fiecare zi, căci Apostolii se rugaseră să primească puterea de a vesti cuvântul lui Dumnezeu cu încredere deplină, darul vindecărilor, semnelor și minunilor în numele lui Isus, iar Spiritul Sfânt coborât asupra lor îi umpluse și de alte daruri. Și cele patru fiice ale lui Filip aveau darul de a vesti cuvântul lui Dumnezeu.

Comunitatea creștinilor era plină de viață: se rugau și frângeau împreună pâinea. Apostolii învățau poporul, îi vindecau pe bolnavi, se îngrijeau de cei săraci, toate avându-le în comun, căci toți erau o inimă și un suflet. Împreună cu alți șase bărbați vrednici, cunoscuți și îndrăgiți de toți, Filip a fost ales să se ocupe de administrarea ofrandelor credincioșilor, de mesele comune și ajutorarea nevoiașilor. Era o funcție bisericească de răspundere, dar și o împuternicire spirituală, primită în urma rugăciunii Apostolilor și a punerii mâinilor asupra celor aleși. Așa a ajuns Filip diacon.

Mai marii poporului, departe să se lase mișcați de lucrarea lui Dumnezeu! Li se usca inima și scrâșneau din dinți de ciudă că Vestea cea bună a lui Isus aducea roade tot mai bogate între iudei și oameni de alte neamuri veniți în Ierusalim Așa au pornit o cruntă prigoană împotriva creștinilor și prima victimă a fost tocmai un diacon, Ștefan. După moartea lui, toți, în afară de Apostoli, au părăsit Ierusalimul, dar nu au încetat să predice cuvântul Evangheliei.

Nici Filip, deși urmărit de autorități, nu a părăsit ogorul cel rodnic al urmării lui Isus, ci a pornit să-L vestească în Samaria: într-un singur cuget, mulțimile ascultau cuvintele lui Filip, iar la auzul lor și la văzul semnelor ce le făcea - căci mulți paralizați și șchiopi se vindecau, alții, stăpâniți de duhuri necurate, erau eliberați - o mare bucurie cuprinsese acel oraș.

Și Filip era bucuros, pentru că, iată, Samaria cea ocolită de toți păstrătorii fideli ai Legii și socotită străină și păcătoasă, înflorea la cuvântul lui Dumnezeu. Dispăruseră marginalizarea, disprețul, ura. Oamenii se știau de acum iubiți și cercetați de Domnul și cereau să fie botezați și să-L primească de la Apostoli pe Spiritul Sfânt. Inima lui Filip era atât de plină!

Nu avea de ce să mai zăbovească: și alte sate din Samaria tânjeau, însetate de Vestea cea Bună. Își îndreptă privirea spre drumul alb și fierbinte care îl aștepta. Dogoarea amiezii îi aminti de o altă amiază, la porțile Siharului, tot în Samaria. Parcă Îl vedea și acum în fața ochilor pe Isus, șezând lângă Fântâna lui Iacob, vorbind cu Samariteanca, de se miraseră toți. Îi spusese femeii: "Oricine va bea din apa aceasta iarăși va înseta, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta nicicând; ba apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el izvor de apă ce țâșnește spre viața veșnică." Tocmai atunci îi vorbi un înger al Domnului, zicând: "Scoală-te și du-te spre miazăzi, pe drumul ce coboară de la Ierusalim la Gaza și care este pustiu." Fără să se mai întrebe "De ce?" sau "Cum se poate ca drumul pe care călătoresc atâția negustori, cu caravanele lor, spre porturile cele bogate de la mare sau spre Egipt, să fie pustiu...?", s-a sculat și a plecat.

În timpul acesta, pe același drum călătorea în trăsura lui și un etiopian. Era un om de vază în regatul Etiopiei, foarte influent la curtea reginei, unde îndeplinea funcția de ministru de finanțe. Dar acum se întorcea de la Ierusalim dintr-o vizită neoficială, dintr-un pelerinaj: cum ținea legea lui Moise, fusese la Templu, să se închine. Citea pe drum din cartea profetului Isaia și simțea parcă un dor nelămurit și inima îi ardea. Textul spunea: "El a fost dus ca o mioară la tăiere; ca un miel, mut înaintea celui care-l tunde, astfel nu și-a deschis gura. Pentru că s-a umilit, dreptatea i-a fost refuzată. Cine oare va putea enumera urmașii lui? Căci viața lui este ștearsă de pe pământ." Copleșitoare nimicirea unui nevinovat, dar ultimele cuvinte îi vibrau atât de dureros în suflet: cine, mai bine decât unul care știa că niciodată nu va avea urmași, iar neamul i se va stinge, putea înțelege ce-nseamnă irosirea? Căci etiopianul cu-atâta putere lumească era eunuc.

Spiritul Sfânt îl trimise pe Filip să se apropie de trăsură, iar acesta o ajunse din câțiva pași, căci râvna slujirii lui Dumnezeu nu-l lăsa să meargă decât alergând. Etiopianul citea tare. "Înțelegi tu ce citești?", îl întrebă Filip, fără ocoliș. "Cum să pot, dacă nu mă îndrumă cineva?", veni răspunsul grăbit, de parcă etiopianul îl aștepta. Îl rugă atunci să urce în trăsură și recitindu-i fragmentul din Scriptură, vru să știe despre cine sunt scrise acele cuvinte: despre profet sau despre altcineva? Pornind de la textul acesta, Filip îi vesti Vestea cea bună despre Isus: El este Slujitorul în suferință, despre Care scrie Scriptura, Care a primit să îndure chinuri, batjocuri și moartea fără să aibă vreo vină, Care a luat asupra Lui păcatele tuturor oamenilor ce s-au născut și se vor naște pe pământ și toate suferințele și durerile aduse de păcat, ca toate să le ierte, să le șteargă, și toți să fie liberi și să fie fii ai Tatălui Ceresc, și până și moartea să fie biruită, căci Domnul a înviat!

Ca un fulger trecură prin mintea eunucului munca lui de ministru, viața de la curte, averea cea bogată, cinstirea pe care i-o arătau toți... Era întâia dată când înțelegea de ce se simțise atât de gol, atât de singur, atât de sterp până acum. Era limpede ce îi lipsise. Cine îi lipsise. I se deschideau ochii, tot ce i se întâmpla avea sens. Avea o țintă, dincolo de șirul mărunt al evenimentelor, dincolo de tristețea lui ascunsă! Avea iubirea lui Dumnezeu! Avea viață! Avea viitor!

Cum înaintau așa pe drum, ajunseră la o apă. Gândul lui Filip fugi la cuvintele îngerului "... drumul care e pustiu," și înțelese că pustiul acela nu mai era. Tot atunci se auzi și glasul eunucului: "Iată o apă! Ce mă împiedică să fiu botezat"? "Dacă crezi din toată inima, este cu putință. "El răspunse: "Cred că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu!" Intrând amândoi în apă, Filip îl boteză îndată. Ieșiră.

Spiritul Sfânt îl răpi pe Filip și îl duse să predice mai departe Evanghelia, cutreierând oraș după oraș. Eunucul nu-l mai văzu alături, dar nu se miră de o așa minune, căci însăși viața lui i se părea cel mai strălucitor miracol! Așa că își continuă drumul, plin de bucurie! Cânta vesel rugăciuni de laudă și mulțumită, când ochii îi căzură pe sulurile lăsate în trăsură. Le luă iarăși în mână, ca astă dată să le citească altfel: înțelegând.

Nu-i venea să-și creadă ochilor, căci Isaia, mai departe, scria: "Bucură-te, stearpo, care nu nășteai! Izbucnește în cântări, în strigăt de bucurie, tu care nu ai avut durerile nașterii! Căci fiii celei părăsite vor fi mai mulți decât fiii femeii măritate, zice Domnul.

Lărgește cortul tău; și întinde învelitorile locuinței tale: nu te opri, lungește-ți funiile și întărește țărușii! Căci vei întinde la dreapta și la stânga, sămânța ta va stăpâni popoare, va locui cetățile pustii.

Nu te teme, căci nu vei rămâne de rușine; căci vei uita de rușinea tinereților tale și nu-ți vei mai aduce aminte de văduvia ta, căci Creatorul este soțul tău, Domnul oștirilor este Numele Lui și Răscumpărătorul Tău este Sfântul lui Israel. El Se numește Dumnezeul întregului pământ.

(...) Și eunucul să nu zică: 'Iată, eu sunt un copac uscat!' Căci așa vorbește Domnul: 'Eunucilor care vor păzi sabatele mele, care vor alege ce-Mi este plăcut și vor ține legământul Meu, le voi da casa Mea și înăuntrul zidurilor Mele un loc și un nume mai bune decât al fiilor și al fiicelor; le voi da un nume veșnic, care nu se va stinge'."

 

Povestea eunucului fericit ne poate îndemna să căutăm un răspuns la acele întrebări pe care și le pun astăzi soții care, descoperindu-se sterili, suferă mult; nu pentru că se simt răniți doar în fecunditatea spre care este orientată ființa fiecărui bărbat și a fiecărei femei, doar în dorința de a-și strânge în brațe copilul, de a-l vedea crescând frumos și a se bucura de el, ci și în rostul lor ca pereche: de ce ne-ai mai lăsat, Doamne, să ne căsătorim? Putem trăi ca soți o viață întregă, fără să ne îndeplinim pe deplin misiunea de a transmite viața? Îmbrățișarea noastră conjugală mai este la fel de demnă și de curată, când este lipsită de șansa procreării? O rană deschisă, dureroasă, care pare să nu se mai închidă.

Dar inima rănită și îndurerată este o inimă vie, plină de aspirații înalte, plină de așteptare, clocotitoare. Oare nu cumva în această rană se află un semn al unei chemări, al unei misiuni numai a noastre (1)? În afara aducerii pe lume a copiilor, a educării lor, și dincolo de acestea, mai există și o altă fecunditate (2).

Mai întâi este fecunditatea despre care le vorbește Dumnezeu primilor oameni, atunci când îi binecuvântează și le spune: "Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul" (Gen 1,28), ceea ce alți traducători formulează: "Fiți roditori". Toți cei care se iubesc cu adevărat ne pot da mărturie despre creșterea lor în iubire reciprocă de-a lungul anilor, ceea ce i-a făcut să crească și ca persoane. Este acea creștere pe care o aduce fiecare încercare sufletească, fiecare durere trupească asumată, dusă împreună, cu grijă și atenție reciprocă și în unire cu Isus cel Răstignit pe cruce. Este creșterea spirituală la care ne conduce rugăciunea noastră, punerea reciprocă în valoare, prin fiecare ocazie pe care o găsim pentru ca soțul, respectiv soția, să se dezvolte, să se împlinească în desăvârșirea la care este chemat de Dumnezeu.

Se naște astfel, treptat, realitatea cea nouă a căminului nostru, un alt rod al Căsătoriei, care înseamnă mai mult decât ar fi însemnat desăvârșirea noastră ca indivizi în afara Căsătoriei: este calea noastră de sfințire împreună.

O căsătorie sfântă răspândește în jur lumina lui Dumnezeu, îi face pe toți să dorescă să se apropie de Dumnezeu, a Cărui iubire infinită pentru om o văd oglindită în dăruirea reciprocă a celor doi soți, care se iubesc după pilda iubirii lui Cristos față de Biserică. Mărturia iubirii reciproce, ca oglindire a acestei iubiri dumnezeiești, este o chemare strălucită, de cea mai înaltă demnitate, a cărei onoare o putem abia bănui. Firesc, iubirea reciprocă este strâns și tainic legată de jertfă, de cruce: în fiecare luptă cu egoismul, cu individualismul, cu mândria, cu comoditatea, trăiești dureri, suferi, dar nu degeaba, ci pentru că îl iubești pe cel de lângă tine, iar relația se așează într-un alt registru, având în urmă o creștere în iubire. Mărturia iubirii reciproce este de aceea și o mărturie a fecundității crucii de fiecare zi, dobândite de Crucea mântuitoare a lui Cristos cu care harul căsătoresc îi unește pe soți.

Soții care au conștientizat că sterilitatea nu înseamnă lipsa unui rost al căsătoriei lor, ci semn pentru o altă misiune decât aceea a familiilor cu copii, descoperă că iubirea unuia față de altul, departe de a-i izola de cei din jur, devine din ce în ce mai profundă spiritual și lasă ca rana să le deschidă inima spre cei care au nevoie de mângâiere, de sfat, de învățătură, de îmbărbătare, de lumină spirituală, de rugăciune, de hrană, de îmbrăcăminte, de ocrotire, de adăpost... Lumea apreciază succesul răsunător și eficiența, nu percepe sterilitatea decât ca pe un eșec, o înfrângere, o absurditate. Isus însă, Care ne-a promis că pe toți ne va ridica la El, ne poate transforma înțelegerea și înnobila inima și ne poate aduce, și pe noi, cei cu totul neputincioși, să lucrăm împreună cu El la mântuirea lumii. Învățându-ne iubirea dăruită, ne descoperă încă de pe acum că acesta este cel mai mare dar de viață. Aceasta este cea de a treia chemare la fecunditate a soților (3).

Trebuie să treacă însă prin momentul decisiv al întâlnirii personale cu Cristos, pe Care îl cunoșteau în propria suferință, fără să-L recunoască, asemenea eunucului etiopian. Crezând din toată inima în Cristos, Fiul lui Dumnezeu, vor primi darul de a vedea în suferința lui Isus un sens, o jertfă dăruită și, de aici, de a primi în propria viață Vestea Sa cea Bună: aceea că acolo unde suntem, așa cum suntem, suntem iubiți de Dumnezeu și mântuiți de El Însuși. Iar Cel Care ne iubește astfel ne primește să ne unim cu El, să-i fim mlădițe roditoare de mântuire (In 15,1-17). Altoirea la Isus-Vița se face însă rană la rană, durerea noastră și jertfa Crucii. Durerea noastră nu rămâne stearpă, ci devine prilej de purificare și de unire cu iubirea până la capăt a lui Isus, în Care nu există sterilitate.

"Dacă rămâneți în Mine și dacă rămân în voi cuvintele Mele, puteți să cereți orice vreți și vi se va îndeplini. Prin aceasta este preamărit Tatăl Meu: să aduceți rod mult și să vă dovediți discipolii Mei. Precum m-a iubit pe mine Tatăl, așa vă iubesc și Eu pe voi. Rămâneți în dragostea Mea. Dacă păstrați poruncile Mele, veți rămâne în dragostea Mea, precum și Eu am păstrat poruncile Tatălui și am rămas în dragostea Lui. Vi le-am spus acestea, ca bucuria Mea să fie în voi și ca bucuria voastră să fie deplină (...) și să dați rod, iar rodul vostru să rămână. (...) Aceasta vă poruncesc: să vă iubiți unii pe alții" (vv. 7-8; 11; 16b-17).

Este cel mai prețios și mai bogat fruct pe care soții îl pot oferi lumii, schimbând ceea ce nici un guvern, nici o armată, nici o revoluție nu pot schimba: ei pot sfinți lumea prin Iubire.

 

Note
(1) v. P. Alain Bandelier, La fécondité d'un couple sans enfant, în Famille Chretienne, nr. 1045, 22 ian. 1998
(2) v. idem
(3) v. ibidem și Stéphane-Marie Barbellion, Itinéraire chrétien pour la famille, Ed. Draguet-Ardant, Paris, 1993, pp. 182-185
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire