pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 03/2004 

SANCTUARUL DE LA FATIMA ȘI ISTORIA NOASTRĂ RECENTĂ
M. F. Romano

CuprinsCopilaria, subiect de capodopera

 

Din mai până în octombrie 1917, într-un sat din Portugalia, trei copii, Lucia, Francisco și Jacinta, în vârstă de 10, 9 și respectiv 7 ani, vorbeau cu o Doamnă cerească, extraordinar de frumoasă, care le dăduse întâlnire în fiecare zi de 13 a lunii, într-un crâng, deasupra unui stejar, unde li se înfățișa încredințându-le misiuni providențiale pentru soarta lumii. Maica Domnului le-a încredințat micilor păstori misiunea de a transmite oamenilor, lumii întregi, mâhnirea ei față de răutatea, corupția, impietatea care domneau la începutul secolului măcinat de violență. Dacă omenirea nu se va abate din această cale va avea parte de o pedeapsă cumplită, în care vor pieri multe națiuni.

Se cerea de asemenea o permanentă rugăciune a rozariului. Au existat însă și secrete, pe care Sfânta Fecioară le-a încredințat celor trei copii. În aceste mesaje ei mai auziseră un nume: Rusia, și se gândeau că acela era, probabil, al unei "doamne", despre care Doamna cerească spunea că trebuie să se convertească imediat și să fie consacrată Inimii Neprihănite a Sfintei Fecioare Maria pentru a avea puterea să reziste răului care o cuprinde. Dacă nu se va converti, răul se va răspândi, prin războaie și mari persecuții la adresa Bisericii și a oamenilor nevinovați. Acestea la rândul lor vor fi semne prin care Dumnezeu va avertiza lumea asupra altor consecințe rele, și mai mari.

Cei trei copii au fost primii care au acceptat să se jertfească pentru această extraordinară misiune pașnică, spirituală, a alungării răului de pe pământ. Au făcut-o cu bucuria eroilor lumii lor, de basm, unde este trăită și împărtășită certitudinea binelui, și în același timp cu un spor de înțelepciune, căci știau că harul lui Dumnezeu va fi mereu cu ei. Le spusese acest lucru chiar Doamna cerească, despre care atunci nu știau cine este, le promisese că își va descoperi identitatea la ultima apariție. Printre cele ce le dezvăluise în prima întâlnire, la 13 mai 1917, deasupra stejarului de la Cova da Iria, era că vor trece prin multe suferințe, dar vor fi consolați de harul lui Dumnezeu.

Totul începuse cu un an înainte, spre vara lui 1916, în fața unei grote, într-o pădurice din satul Aljustrel, unde ei se jucau. Pe o pală de vânt s-a arătat o făptură ca un tânăr, strălucitor de alb și fără să atingă pământul li s-a recomandat: "Nu vă temeți, sunt Îngerul Păcii." I-a chemat să se roage împreună cu el, atenți la Inima lui Isus și a Mariei. Și s-au rugat: "Dumnezeul meu, cred, Te ador, sper și Te iubesc. Îți cer iertare pentru cei care nu cred, care nu Te adoră, nu speră și nu Te iubesc."

Îngerul le-a apărut din nou nu peste multă vreme, cerându-le ca, în afară de rugăciune, să se și ofere, prin jertfe personale, să participe la lupta spirituală pentru convertirea celor păcătoși, convertire fără de care pacea nu poate exista pe pământ. A treia oară, în vara aceluiași an premergător aparițiilor Sfintei Fecioare, Îngerul venise pe când stăruiau în rugăciune așa cum îi învățase. De data aceasta ținea un potir deasupra căruia se afla o Ostie din care picura Sânge. Cu o rugăciune reparatorie pentru păcatele lumii, Îngerul i-a împărtășit pe copii: Lucia a primit Ostia, iar cei doi veri ai ei Sângele din potir.

Într-adevăr, Lucia avea să împărtășească în cuvinte întâlnirile și mesajele suprafirești la care au participat, iar Francisco și Jacinta, chemați repede la cer, aveau să-și ofere ca jertfă potirul suferințelor cauzate de boală, de slăbiciune fizică și de ostilitate din partea oamenilor.

În fața scepticismului și potrivniciei autorităților, care au intervenit brutal asupra copiilor, profitând de prudența cu care Biserica întâmpină faptele miraculoase până a-și da verdictul, păstorașii au rezistat cu eroism. Sfânta Fecioară era cu ei, îi asigurase că Inima ei Neprihănită va triumfa, că Sfântul Părinte îi va consacra Rusia, care se va converti și că lumea va avea parte de un răgaz de pace. Legământul de jertfă pentru răscumpărarea binelui trebuia respectat și aceasta se numește eroism. În spatele lor se afla un popor, portughezii, care până astăzi păstrează, în majoritatea lor, o credință de copil. Pentru mulțimea de oameni disponibili, de pretutindeni, Sfânta Fecioară a comunicat un "semn" care avea să se împlinească negreșit și să-i convingă pe toți că viziunile copiilor erau autentice. Semnul s-a petrecut: a fost minunea dansului și a rotirii soarelui deasupra unei mulțimi de aproape 70 000 de oameni care alergaseră cu încredere la locul Aparițiilor, la 13 octombrie 1917.

 

Alte revelații

La scurt timp după ce s-a încheiat - în octombrie 1917 - șirul întâlnirilor la care îi chemase, Sfânta Fecioară a continuat să le apară copiilor. Jacinta și Francisco se îmbolnăviseră și știau că vor fi luați la cer. Francisco a murit la 4 aprilie 1918, acasă, "surâzând", iar Jacinta la 20 februarie 1920, într-un spital, departe de familie. Când a fost exhumată, în 1935, chipul ei era intact. Lucia, în octombrie 1934, depune voturile perpetue de călugăriță cu numele de Sora Maria Dolores (Maria Îndurerată), la Institutul Sfânta Dorothea, iar în 1948 devine carmelită, intrând în mănăstirea din Coimbra, sub numele de Sora Maria Lucia a Inimii Neprihănite.

La 10 decembrie 1925, în timp ce se ruga în Institutul dorotheelor din orașul spaniol Pontevedra, Sfânta Fecioară îi apare Luciei însoțită de Pruncul Isus și îi arată Inima ei Neprihănită, înconjurată de spini. De spinii "blasfemiilor și nerecunoștinței umane". Și îi recomandă devoțiunea primelor sâmbete din cinci luni la rând, în care celor ce se spovedesc, se împărtășesc, spun rozariul celor cinsprezece mistere (de bucurie, de durere și de slavă), în spirit de reparație, le promite că îi va însoți în ceasul morții cu toate harurile necesare mântuirii sufletului.

Pentru deschiderea cauzelor de beatificare a lui Francisco și Jacinta, cu îngăduința Cerului, Lucia acceptă să dezvăluie primele două părți ale secretului pe care Sfânta Fecioară l-a încredințat copiilor la 13 iulie 1917: o viziune îngrozitoare a infernului, previziuni ale războaielor și persecuțiilor și necesitatea convertirii Rusiei.

Rusia fusese zguduită de revoluția bolșevică - iar în lumea liberă, unde orizontul era încă senin, se putea vedea limpede că ceea ce se petrecuse la Fatima fusese cu adevărat o avertizare cerească. Istoria începea să se accelereze, dar altfel decât soarele deasupra mulțimii, pe fondul unei întunecări spirituale - dezechilibrele au fost tot mai mari și mai agonice, s-au petrecut atrocități și violențe nemaiîntâlnite, experimente umane depersonalizante, destine individuale și ale popoarelor întregi au fost răvășite de o inginerie a răului, într-o înlănțuire de consecințe nefaste pe care le trăim până astăzi.

În anii de comunism, în țările care își pierduseră libertatea, devoțiunea Inimii Neprihănite a Mariei a fost o formă de rezistență spirituală, în orizontul căreia suferințele personale sau ale comunității, sau ale popoarelor întregi, erau oferite ca jertfă pentru răscumpărarea, pentru convertirea păcătoșilor, torționarilor și artizanilor regimului totalitar. Și România fusese consacrată Maicii Domnului. Este țara în care rezistența anticomunistă s-a produs, cu jertfe mari, încă din primii ani de ocupație. Încă nu s-a scris întreaga cronică a timpului închisorilor și minciunii, cu mărturiile rezistenței spirituale, înmănunchiate într-o experiență caracterizată paradoxal de cei care au trăit-o cu cuvântul: fericire, al cărui "cifru" îl găsim în cuvintele Mariei, la Fatima: suferința asumată și oferită ca jertfă de convertire.

Papa Pius al XII-lea a fost cel care a consacrat popoarele Rusiei Inimii Neprihănite a Mariei, la 7 iulie 1952, prin scrisoarea apostolică Sacro Vergente Anno. După înăbușirea revoluției anticomuniste din Ungaria, din anul 1956, la Fatima a fost construită o cale a Sfintei Cruci, oferindu-se această nouă jertfă Inimii Neprihănite, pentru salvarea din imperiul răului.

În plin război rece, fiica lui Hrusciov, conducătorul imperiului sovietic, solicită împreună cu soțul ei o audiență la Papa Ioan al XXIII-lea, manevră specifică diversiunii comuniste. Papa nu s-a gândit atunci la adevărata intenție, ascunsă, a dușmanului înverșunat al Bisericii, statul totalitar ateu sovietic, și a folosit ocazia pentru a-i transmite mesagerei un "semn" din partea Sfintei Fecioare: "I-am dat un rozariu, sugerându-i că nu e obligată să știe la ce folosește și că nu e, desigur, obligată să-l recite. Doar ca, privindu-l, să-și amintească pur și simplu că a trăit cândva O MĂMICĂ CE ERA DESĂVÂRȘITĂ".

La Conciliul Vatican II, peste 500 de episcopi din întreaga lume au cerut Papei să consacre întreaga lume Inimii Neprihănite a Mariei, și în mod deosebit această consacrare să fie pentru popoarele care suferă în gulagul comunist. Într-adevăr, Papa Paul al VI-lea, la sfârșitul celei de-a treia sesiuni conciliare, la 21 noiembrie 1964, a încredințat "familia umană" Inimii Neprihănite a Mariei. Tot în cadrul Conciliului, în același an 1964, a proclamat-o pe Sfânta Fecioară Mater Ecclesiae. Este anul în care regimurile comuniste cunosc o relativă relaxare. În România se deschideau închisorile.

În 1978, are loc un eveniment istoric fără precedent: alegerea unui papă slav, venit din Est, ("de departe", cum spunea el, pentru a exprima distanța marcată de cortina de fier). Deviza lui: Totus Tuus (încredințat cu totul Sfintei Fecioare). 13 mai (ziua primei apariții de la Fatima) 1981 - atentat îndreptat împotriva Papei Ioan Paul al II-lea, în piața Sfântul Petru. Țintirea urma să fie fără greș ("e de necrezut că n-ați murit: țintisem atât de bine" - i-a mărturisit papei în închisoare Ali Agca). Se constatase în spital că în mod miraculos, ca la intervenția unei mâini, glonțul fusese deviat din calea organelor vitale. Din momentul împușcării și până ce și-a pierdut cunoștința, Papa șoptea fără încetare: "Maria, mama mea..." Apoi a trimis la Fatima glonțul rătăcit și rămas în mașină, "nestemată" a suferinței și a miracolului, care a fost așezată în coroana Neprihănitei.

În 7 iunie 1981, la Roma, 13 mai 1982, la Fatima, în Sărbătoarea Bunei Vestiri a anului 1984, din nou la Roma și la 13 mai 1988, din nou la Fatima, Ioan Paul al II-lea a încredințat lumea Inimii Neprihănite a Mariei și această permanentă reînnoire a luptei spirituale a ajutat la prăbușirea comunismului. De altfel, Sora Lucia avea să confirme că aceste acte ale papei corespund dorinței Sfintei Fecioare.

 

Dezvăluirea celei de-a treia părți a secretului

Sigilat într-un plic, mesajul secret a fost dus în aprilie 1957, la Roma, la Sfântul Oficiu, de către episcopul de Leiria. Ioan al XXIII-lea l-a citit și l-a dat înapoi Sfântului Oficiu, considerând că nu era momentul să fie făcut public. La fel și Paul al VI-lea. Ioan Paul al II-lea a cerut plicul după ce s-a produs atentatul împotriva sa. Apoi l-a restituit Sfântului Oficiu, dar imediat a consacrat lumea Inimii Neprihănite a Mariei.

Jubileul anului 2000 găsea omenirea eliberată de totalitarismele secolului care se încheia. Sosise vremea dezvăluirii celui de-al treilea secret de la Fatima. Momentul ales pentru acest anunț a fost, desigur, o zi de 13: duminică 13 iunie, în anul jubiliar 2000, când Sfântul Părinte i-a ridicat la cinstea altarelor pe Francisco și Jacinta.

Așa cum se petrecuse și cu celelalte două revelații secrete, cheia lecturii este de natură simbolică. Din nou apare Îngerul, de data aceasta Dumnezeu însuși, care cere omenirii cu glas puternic: Pocăință, Pocăință, Pocăință. Apoi o cale a Crucii. Lucia explică: Un episcop îmbrăcat în alb, am avut presimțirea că ar fi Sfântul Părinte, diferiți alți episcopi, preoți, călugări și călugărițe urcau pe un munte abrupt, în vârful căruia era o mare cruce de trunchiuri necioplite, ca de arbore de plută cu scoarță.

Sfântul Părinte înainte de a ajunge acolo a traversat un mare oraș pe jumătate în ruină și aproape tremurând, cu pas șovăitor, sfâșiat de durere și de chin, se ruga pentru sufletele cadavrelor pe care le întâlnea în mersul său. Ajuns pe vârful muntelui, prosternat în genunchi, la picioarele marii cruci, a fost ucis de un grup de soldați care au tras asupra lui mai multe împușcături de armă de foc și săgeți..."

Sângele martirilor Bisericii, printre care este menționată și mulțimea de laici, era strâns cu grijă în câte o stropitoare de cristal, de doi îngeri, pentru ca să hrănească, să curețe cu el "sufletele care se apropiau de Dumnezeu".

După atentatul din 13 mai 1981, Ioan Paul al II-lea a văzut limpede că ultimul secret de la Fatima se consumase. Dar se petrecuse, din nou, o minune, după cum le spunea episcopilor italieni veniți să-l viziteze la Spitalul Gemelli: "o mână maternă a condus traiectoria glonțului" permițându-i "Papei în agonie" să se oprească "la porțile morții".

Generațiile actuale sunt martorele acestui extraordinar dialog între Providență și istoria umană, custodiat de Sanctuarul de la Fatima, iar înțelepciunea la care se apelează în fața noilor provocări ale actualității răspunde prin imaginea Inimii materne cerești, prin același glas care cheamă la convertire și credință în neprihănire și încredințare Maternității spirituale a Mariei.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire