pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 06/2004 

SUNTEM DIFERIȚI, ȘI E MINUNAT!
Radu și Oana Capan

In apararea embrionilor umaniCuprinsCum afli ce gandesc copiii tai

 

Lumea se poate împărți după nenumărate criterii, iar unul, mai simpatic, spune că există două tipuri de oameni: cei care clasifică, și cei care sunt clasificați. Ei bine, vrem nu vrem, ne vom plasa în prima categorie, pentru că în acest articol pornim de la o clasificare a oamenilor în două: unii au ca deviză "Semănăm ca două picături de apă", iar ceilalți "Contrariile se atrag".

Primii cred că o cheie a succesului într-un cuplu este ca cei doi să semene cât mai mult. Câte povești de dragoste nu au început când au descoperit că filmul favorit al fiecăruia este același, că amândorura le place aceeași cafea, nu foarte dulce și, culmea!, amândoi amestecă la fel zahărul cu lingurița, în cercuri în sensul invers acelor de ceasornic. Aceste asemănări, spun cei din prima categorie, sunt semnul că sunt făcuți unul pe altul. Nu la fel gândesc ceilalți, care găsesc mai provocatoare tocmai diferențele dintre ei. Te uiți la ei și nu reușești să înțelegi ce îi leagă, căci par a veni de pe planete diferite. Sunt ca polul pozitiv și negativ: nu contează cine care pol este, contează că se atrag irezistibil.

 

Similaritate sau complementaritate?

Primii sunt deci adepții similarității. Nimic greșit în a căuta similaritatea cu partenerul. Valori comune, interese comune, sunt lucruri ce pot ajuta la cimentarea relației. Al doilea "curent de gândire" merge pe complementaritate. Din nou, nimic greșit: cele mai multe cupluri pot atesta că diferențele dintre ei dau sare și piper relației. Completându-se, cei doi sunt mai mult decât suma lor aritmetică. Ceea ce strică este însă, întotdeauna, excesul. Similaritatea prea mare poate să ducă la o "oboseală" rapidă în relație, când amândoi au exact aceleași puncte de vedere, exact aceleași obiceiuri, exact aceleași activități. Este ca și cum - încercați să vă imaginați pentru un moment - v-ați căsători cu cel din oglindă: cu Dvs adică! În schimb, complementaritatea prea mare poate să conducă rapid la o înstrăinare între parteneri: gusturi diferite, ocupații diferite, mentalități diferite... deci vieți diferite. Este evident că trebuie menținută o balanță între similaritate și complementaritate.

Un cuplu ne întreba odată: până unde similaritate și de unde încolo complementaritate? Oricât de dezamăgitor ar suna, în opinia noastră nu există un răspuns matematic, exact, la această întrebare. Realitatea cuplurilor nu poate fi cuprinsă într-un verdict general. Putem însă spune că, de exemplu, este bine ca într-un cuplu să existe similaritate în ceea ce privește valorile în care cred cei doi. Complementaritatea vine în primul rând de la faptul că în cuplu suntem un bărbat și o femeie, dar există apoi și unele aspecte ce nu depind de aceasta. În alegerea viitorului soț sau a viitoarei soții, căutarea similarității sau a complementarității poate fi un semn de maturitate, dar dacă se ajunge la tabele în care vă notați trăsăturile lui/ei bune și cele rele, unde sunteți identici și unde vă completați, atunci faceți probabil o confuzie: căci nu alegeți mobila care se potrivește cel mai bine casei Dvs, ci omul cu care veți trăi împreună pentru restul vieții! De aceea sfatul nostru este să nu puneți aceste probleme de "potrivire" mai sus decât trebuie. Dar atenție, unele studii arată că mai multe divorțuri au loc atunci când criteriul principal este similaritatea, decât când acesta este complementaritatea.

 

Provocarea diferențelor și asemănărilor

După luna de miere, soții încep să se descopere tot mai bine și ceea ce părea un țânțar devine acum armăsar! Putem alege să luptăm împotriva diferențelor - înțelegând în principal, din păcate, încercarea de a-l schimba pe celălalt - sau putem alege să valorificăm diferențele. Pentru a alege soluția din urmă, singura constructivă, cuplul trebuie să se analizeze bine. Soții Claudia și David Arp dezvăluie în excelenta lor carte "Dragostea nu este o întâmplare", apărută la editura Scriptum, cum au abordat ei problema. Și-au analizat punctele tari și cele slabe ale fiecăruia, folosind niște axe, pentru a vedea care unde se află. Iată axele propuse de ei, la care desigur se pot adăuga și altele: emoțional-rațional, introvertit-extrovertit, spontan-planificat, energic-liniștit, agresiv-calm, punctual-întârziat.

La cele două capete ale axelor se află aspectele urmărite (de exemplu la un capăt emoțional, iar la altul rațional), iar mijlocul axei semnifică echilibrul. Idealul ar fi să ne putem cu toții plasa în acel punct, dar nu am fi realiști atunci. Cel mai adesea suntem departe de punctul de echilibru, fie amândoi de aceeași parte (vorbim de similaritate), fie pe părți diferite (vorbim de diferențe). Să luăm cazul diferențelor. Acestea sunt adesea motiv de tensiune. Scenariu: părinții vor să aleagă școala pentru copilul lor. Unul dintre ei, rațional, condus de fapte, va analiza distanța față de școală, dotarea acesteia. Celălalt, condus de sentimente, va fi mai interesat de modul în care profesorii se preocupă de elevi. Dacă va face doar unul alegerea, poate să nu fie cea mai bună. Dacă își dispută care principiu este mai bun, nu vor ajunge la o înțelegere: toate aspectele de mai sus sunt importante în alegerea școlii. Singura și cea mai bună soluție este să facă alegerea împreună!

Un alt scenariu: unul dintre parteneri, să spunem el, este extrem de programat, pe când ea este foarte spontană. Tensiunile apar frecvent: în timp ce el așteaptă ca masa să fie servită în fiecare zi la ore fixe, ea preferă să mănânce atunci când îi este foame - și aceasta variază de la o zi la alta. Soluția este încercarea de apropiere de punctul de echilibru al axei, făcând inclusiv gesturi din partea "cealaltă". Astfel, soțul poate decide el, subit, într-o seară: "nu găti, vom merge la restaurant"; după cum și ea poate fixa o zi din săptămână, sâmbăta de exemplu, când cina se ia la ora opt fix. Important este să existe 1) disponibilitatea de a te îndrepta spre centrul axei; și 2) deschiderea de a-l accepta pe celălalt așa cum este. Nu este deloc ușor, o putem spune și din experiența noastră. Și adesea devine și o problemă de orgoliu acceptarea completării pe care ți-o aduce celălalt. Dar odată ce ne-am pus pe axe, știm unde suntem și spre ce trebuie să tindem. Chiar aflați în extremități diferite în unele privințe, știm că împreună ne echilibrăm unul pe celălalt.

Nu așa stă situația în cazurile în care cei doi se află de aceeași parte a balanței: apare un dezechilibru și se naște întrebarea, dacă vedem axa ca un cântar, ce putem pune pe partea cealaltă pentru echilibrare? Să vedem din nou unele exemple concrete: amândoi sunt spontani - evident că nu poți trăi întreaga viață din acte spontane, fără a-ți calcula viitorul; amândoi sunt introvertiți - vor fi un cuplu ce se închide în sine, iar mai apoi fiecare în el însuși; amândoi energici - vă închipuiți la momente de nervi ce scântei sar acolo, dacă unul din ei nu este calm, împăciuitor. Cum pot astfel de cupluri să echilibreze balanța? Soluția este să își impună să facă gesturi din partea "cealaltă". Primul cuplu trebuie împreună să își programeze unele aspecte ale vieții; al doilea să iasă cu prietenii, să stea în compania cuplurilor prietene; al treilea... ei bine, să evite momentele de nervi și să caute forme diferite de comunicare, încercând să stingă orice incendiu încă de la pornirea focului. Din nou trebuie să existe disponibilitatea de a te schimba, mergând spre centrul axei. Acceptarea celuilalt are loc de regulă mai ușor, căci este ca tine. Însă un factor important ce apare în cazurile de similarități cu efecte negative este prietenia cu alte cupluri, de la care cei doi pot învăța cum să fie "altfel".

 

Parcă ar fi frate și soră!

Evident că în nici un cuplu cei doi nu vor ajunge la mijlocul fiecărei axe posibile. Soții nu vor deveni identici, pentru că acesta nici nu este un scop al căsătoriei. Dumnezeu ne-a creat diferiți, unici, și ceea ce ne diferențiază este o sursă de bogăție ce trebuie privită ca atare. Soții creează o echipă în care punctele tari ale fiecăruia sunt puse în comun. Ei formează un singur trup nu doar în momentul uniunii sexuale, ci prin întreaga lor viață. Dacă nu avem această perspectivă asupra căsătoriei, rezultatul va fi că în urma noastră și în fața noastră vor fi două drumuri, nu unul, iar pericolul ca acestea să o ia în direcții total diferite va exista mereu.

Și totuși, chiar dacă nu devenim identici, începem să semănăm. Iubirile frumoase și profunde îi transformă pe cei doi până acolo încât, ați auzit des aceasta, încep să semene de parcă ar fi frate și soră! Este un lucru minunat. Da, cei doi s-au schimbat, dar aceasta nu pentru că unul i-ar fi cerut celuilalt, ci pentru că fiecare a dorit aceasta. După 50 de ani de căsătorie, poate că similaritățile vor fi mai multe sau mai evidente. Dar aceasta pentru că au știut cum să se bucure de diferențele dintre ei.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire