pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 03/2005 

ENEIDA LUI VIRGILIU
Andrei Goția

Deserturi de toamnaCuprinsJocuri pentru scolari si scolarei

 

     Armele cânt și bărbatul ce primul din Troia venit-a
Soarta să-și afle-n Italia și pe Lavinice țărmuri,
Multzbuciumat, pe uscat și pe-a mării adâncuri, asemeni,
Sub a Cereștilor vrere și-urgie, prin ura Iunonei
Crâncenă, neiertătoare, ducând și-n război multă jale,
Până orașul durat-a și zeii în Lațiu-i aduse,
Neamul latin de-unde vine, și-Albanii, și-a Romei tari ziduri.
     Muză, tu adu-mi aminte pricinile - care-a fost ciuda
Ce-o îndemna pe Regina din ceruri, făcând ca urgia-i
S-o prăvălească, de-avu să înfrunte noian de necazuri
Mândrul, piosul bărbat?! Sunt Cereștii atâta de aprigi?!

(Eneida, I 1-11)

Autorul acestor versuri care deschid Eneida în cea mai recentă traducere românească, datorată profesorului Dan Slușanschi (București: Paideia, 2000), se năștea lângă Mantua acum... 2075 ani, la 15 octombrie 70 a. Chr. Poetul Publius Vergilius Maro, căci despre el e vorba, ni se arată astfel încărcat de ani, dar nemuritor în haina operei sale de căpătâi.

Ca unii care "de la Râm ne tragem", evocarea poetică a începuturilor Romei ne este în mod deosebit apropiată. Bărbatul pe care-l cântă Virgiliu este Eneas care, după distrugerea Troiei de către Ahei, se îndreaptă, cu tatăl său, Anchise, și cu fiul său, Ascaniu, spre Italia, pentru a întemeia o nouă Troie. Eneas purtându-și în spate tatăl și ținându-și de mână fiul întrupează pietas, pietatea, virtute deosebit de prețuită de Romani; ea exprimă, pe lângă respectul datorat zeilor, iubirea față de părinți și față de copii, astfel că nu e de mirare că cel mai frecvent atribut al eroului fondator al Romanilor este pius, cel pios.

Legătura de fond cu Iliada și Odysseia se arată, in nuce și subtilă, după cum ne spun specialiștii, chiar din primul vers. Primul poem homeric începea astfel: "Cântă, Zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil' Peleianul, / Greaua urgie ce-Aheilor mii de amaruri le-aduse" (tr. D. Slușanschi, București: Paideia, 1998), iar cel de al doilea după cum urmează: "Cântă-mi, o, Muză, bărbatul cu gând iscusit, care-ntruna / Dus fu pe mare când, sfântă, a Troiei cetate luat-a" (tr. D. Slușanschi, București: Paideia, 1997). Astfel, în Eneida, "armele" evocă luptele din Iliada, iar "bărbatul" care este Eneas amintește de Ulise și de zbuciumata lui întoarcere. De altfel, acest poem de douăsprezece cânturi se poate împărți în două părți egale, primele șase cânturi narând întoarcerea din Troia și peripețiile avute până la sosirea în Italia, iar următoarele șase, luptele pentru stabilirea în Lațiu.

Precum odinioară Ulise era prigonit de Poseidon, căruia îi orbise fiul, pe ciclopul Polifem, după cum aflăm din cântul al nouălea al Odysseii, tot așa Eneas este urmărit de "ura Iunonei", supărată, pe de o parte, că fiul potrivnicei ei, zeița Venus, scapă teafăr din masacrul în care se stingea Troia, pe de alta, neputând să accepte ca orașul ei preferat, Carthagina, să fie distrus, după veacuri, de urmașii lui Eneas, după cum arăta o "profeție", în luptele care i-au opus pe generalul roman Publius Cornelius Scipio și pe cel carthaginez Hannibal.

De îndată ce ajunge la regina Carthaginei, Didona, eroul troian este rugat, ca Ulise de către Feaci, să povestească ultimele clipe ale Troiei. În această narațiune, nu apar doar viii, ci și morții, precum Hector, ucis de Ahile.

     Iată, în vis văd cu ochii pe Hector, ce-mi pare alături,
Plin de mâhnire, și lacrimi, șiroaie, pe-obraji lui curgându-i,
Tocmai cum, odinioară, târât după car, plin de sânge,
Negru de colb și de tină era, jos, legat de picioare.
     Vai mie, cum arăta! Și ce strașnic schimbat, decât Hector
Cel ce venise purtând falnic armele date de-Ahile,
Cel care foc frygian aruncase în navele-ahee!
Barba-i era întinată, iar pletele - pline de sânge,
Rănile-i stau sângerânde, atâtea, cât, veșnic, la ziduri
Cum se lupta, le-a primit. Și, plângând, se făcea că eu însumi
Vorbe-i spuneam, agrăindu-l mâhnit, cu o mare tristețe.

(II 270-280)

O altă calitate a lui Eneas este darul deosebit de a povesti. Extrasul ales este interesant și din perspectiva dublei prezențe a fiului lui Venus, aflat aici și ca aed, și ca personaj. În această evocare a lui Hector, tragismul fiului lui Priam este nota dominantă. Deși într-o viziune, Hector este cât se poate de concret: "Plin de mâhnire, și lacrimi, șiroaie, pe-obraji lui curgându-i". Lacrimile, pentru un om viu, sunt o manifestare a vieții, dar aici ele îl evocă pe fiul Hecubei mort și batjocorit de Ahile: "Tocmai cum, odinioară, târât după car, plin de sânge, / Negru de colb și de tină era, jos, legat de picioare." Apariția cutremurătoare a lui Hector - "Barba-i era întinată, iar pletele - pline de sânge, / Rănile-i stau sângerânde, atâtea, cât, veșnic, la ziduri / Cum se lupta, le-a primit" - nu e întâmplătoare. Mesajul pe care i-l transmite lui Eneas este de maximă importanță: "Vai, fugi de-aici, fiu al zânei, te smulge din flăcări și jale, / Fiindcă dușmanii-s pe ziduri" (II 289-290).

Perechea feminină a lui Eneas este Didona, nefericita regină rămasă văduvă și cu care eroul troian se căsătorește, cu gândul să renunțe la misiunea sa istorică. Iată aici sfâșietoarele ei cuvinte către noul ei soț care, chemat însă de datorie, trebuie să o părăsească pentru a-și continua călătoria spre Italia:

     Fugi tu de mine cumva?! Ci, pe lacrimi și, iată, pe dreapta-ți
     (Cum doar atât mie, bietei - atât doar, în sprijin lăsat-am!)
     Chiar pe a noastră unire, pe nunta ce-abia o urzirăm -
     Dacă vreun bine-ai primit, de-ți fu drag orișice de la mine,
     Milă arată-i palatului meu, ce se năruie, milă -
     Rogu-te: dacă mai este vreun loc pentru rugi, schimbă-ți gândul!
     Doar pentru tine a Libyei neamuri, tiranii, Numizii,
     Ură îmi poartă, ba și Tyrienii-s porniți, pentru tine
     Dusă-i sfiala și faima slăvită pe care, la stele,
     Mai înainte-o aveam! Ca să mor cui mă lași oare, oaspe?! -
     Căci doar atâta-ți rămâne drept nume, nu "soț", preaiubite!

(IV 314-324)

Nu se poate aduna în câteva rânduri marea epopee virgiliană pe care Dante o aprecia într-atât încât și l-a ales călăuză prin Infern tocmai pe poetul "Eneidei". Dar sper ca această scurtă evocare să fie un îndemn cititorilor să citească povestea lui Eneas, acest "strămoș" al nostru, și a peripețiilor lui.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire