pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SACRAMENTE 

Euharistia în viața Bisericii
colocviu teologic dedicat Marelui Jubileu

achizitionare: 12.01.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

Inapoi la cuprins

EUHARISTIA ÎN VIAȚA SOCIALĂ

Isidor CHINEZ

După o expresie comună, catolicii sunt cei care "merg la Liturghie". De douăzeci de secole creștinii celebrează, în diferite rituri, ceea ce Isus le-a încredințat apostolilor în seara Ultimei Cine: "Faceți aceasta în amintirea mea!" Și celebrând acest rit, au convingerea că angajează plinătatea credinței lor. Astfel că celebrarea Liturghiei a structurat de-a lungul veacurilor mentalitățile și cutumele diferitelor societăți umane: pentru o mare parte dintre oameni timpul de lucru și diversele lor activități sunt ritmate de această celebrare creștină. Și totuși, acest mister care trebuie să transfigureze lumea rămâne literă moartă dacă nu este trăit și nu i se manifestă în mod real sensul. Acesta este riscul și pericolul pe care îl întâmpină Misterul lui Cristos din partea creștinilor.

 

1. Dihotomia dintre credință și viață

În ciuda participării la Euharistie, mulți împart realitatea vieții în două sectoare care nu comunică între ele: lumea profanului și lumea cultualo-sacrală; religia și cultul devin o lume aparte în care se separă pentru "a fi cu Dumnezeu", după care se revine pe celălalt versant. Observând în mod critic atâtea comunități creștine, se constată ușor că sacramentele stau alături de viața reală fără a o pătrunde, fără a avea vreo influență asupra ei. Legătura dintre celebrarea euharistică și realitatea cotidiană este cu totul artificială, pur exterioară, și din această cauză unii renunță fără a-și face probleme. Se poate observa în viața fiecăruia, mai mult sau mai puțin, cât de slabă este influența pe care evenimentul euharistic o exercită asupra modului nostru de a lucra sau invers, cât de puțin influențează celebrarea situațiile noastre normale de viață1. Cu greu ar putea omul contemporan să descopere, plecând de la practica creștină, raportul sacrament-viață. Euharistia riscă să se termine pentru mulți o dată cu momentul ritual, fără a ajunge în viață: este mare tentație de a trăi etsi Christus non daretur; mentalitatea și judecata acestora, de fapt, nu sunt specific creștine și evanghelice, părând adesea mai mult sau mai puțin "omologate" de mentalitatea și judecata "lumii"2.

Dihotomia dintre credință și viață este motiv de mare îngrijorare pentru Păstorii Bisericii - Papa Ioan Paul II ajunge la constatarea dramatică: "mulți oameni, prea mulți, gândesc și trăiesc «ca și cum Dumnezeu nu ar exista»" - întrucât această mentalitate conduce la slăbirea credinței, care își pierde astfel originalitatea de criteriu nou de interpretare și de acțiune pentru viața personală, familială și socială3.

Conciliul Vatican al II-lea se confruntă cu această situație, dar nu se oprește numai la o condamna, nici nu se închide în sine plângând "frumoasele timpuri trecute", dimpotrivă, recunoaște responsabilitatea creștinilor de a ascunde "adevăratul chip al lui Dumnezeu și al religiei" (GS 19); nu ezită să vadă în ruptura dintre cult și viață una dintre cauzele ateismului și ale areligiozității (cf. GS 19 și 21), enumerând-o "printre cele mai grave erori ale timpului nostru" (GS 43) și calificând-o drept "scandal" (GS 43).

 

2. Perspectivă de rezolvare a problemei

Conciliul însă merge dincolo de denunțare: prospectează depășirea acestei situații printr-o sinteză vitală - expresia aparține documentului conciliar (GS 43) - între credință, cult și religie pe de o parte, și viața cu datoriile umane, familiare, profesionale, științifice și tehnice pe de altă parte4. Sfântul Părinte Ioan Paul II în Veritatis Splendor reia această perspectivă spunând că trebuie regăsit și înfățișat din nou adevăratul chip al credinței creștine, care nu este numai un ansamblu de afirmații ce trebuie acceptate și ratificate de inteligență, dimpotrivă, este o cunoaștere trăită a lui Cristos, un adevăr trăit până la capăt, întrucât credința este o decizie care angajează întreaga existență (cf. VS 88).

În perspectiva misterului euharistic

sciziunea dintre credință și viață este rezultatul incapacității creștinilor de a trăi o viață euharistică în existența lor de fiecare zi și de a-l face prezent pe Dumnezeu și, într-un oarecare mod, vizibil. Creștinii, uniți prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, și cu Trupul său mistic, trebuie să întrupeze Euharistia în existența lor cotidiană, oferindu-se pe ei înșiși ca jertfă pentru toți și pentru binele tuturor. Viața euharistică are deci o dimensiune socială, care ne angajează în dreptate și în solidaritate față de cei săraci, în transformarea lumii conform planului lui Dumnezeu. [...] Sfințenia nu mai este posibilă fără [...] o angajare în favoarea dreptății, fără solidaritate față de săraci și oprimați. [...] Uniți cu Cristos în Euharistie, suntem invitați în contextul vieții cotidiene să o transformăm din interior pentru a o consacra lui Dumnezeu cu Cristos. [...] A primi sfânta Împărtășanie implică acceptarea lui Cristos și a misiunii sale5.

Cred că sunt destul de puțini creștinii care se îndoiesc, în virtutea credinței lor, că trebuie să urmărească îmbunătățirea condițiilor de viață ale oamenilor. Problema care se pune este aceea a relației care există între Euharistie și viață: această legătură, poate, nu este stabilită atât de riguros pentru mulți. Cum se poate ajunge ca acțiunile liturgice să nu se atrofieze ajungând resturi ale unei faze culturale de acum apuse, fără îndoială prețioase, dar de-a dreptul străine de mentalitatea noastră?6 Ce se impune - pe plan etic - pentru ca Euharistia, care este "totius vitae christianae fons et culmen" (LG 11), să devină "fons et culmen totius vitae societatis hominum"?

Este necesar a face să treacă dinamismul din Euharistie în activitatea noastră pusă în slujirea altora și a lumii. "Credincioșii trebuie să păstreze în modul lor de viață ceea ce au primit în celebrarea Euharistiei [...] propunându-și să anime lumea cu spiritul creștin, făcându-se martori ai lui Cristos «în mijlocul tuturor, adică în mijlocul societății umane»"7. Pentru aceasta însă, Euharistia trebuie să fie experiență de viață. Dacă Euharistia este o întâlnire cu o tradiție strămoșească a Bisericii, dacă este împlinirea unei devoțiuni personale, atunci nu are nici o șansă de a provoca o înnoire a spiritului, ci doar atunci când este cu adevărat întâlnirea noastră cu Isus Cristos, misterul credinței.

 

3. Experiența mântuirii

Euharistia înseamnă a recunoaște în interiorul vieții, în realitatea personală, dar și a societății în care trăim, prezența unei alte realități vii: aceea a lui Dumnezeu care s-a făcut aproape mie, nouă tuturor, în istoria noastră (Deus pro nobis), realitatea lui Dumnezeu care iubește și salvează astăzi, nu mâine, iubește și salvează oamenii, omenirea, istoria, dar în istorie. În el este posibilă astăzi adevărata noastră umanitate, nu doar o trăire umană într-un mod ce are și ceva bun. Umanitatea noastră adevărată, în autenticitatea sa, este posibilă în forța acestei prezențe mântuitoare a lui Dumnezeu. Ceea ce ne este dat să vedem în această întâlnire cu el este că trăirea noastră ca persoană în plinătate este posibilă acum, în puterea lui.

 

4. Un exemplu: experiența mântuirii în întâlnirea lui Zaheu cu Isus (Lc 19,1-10)

a) Isus creează această întâlnire

Să încercăm să vedem această realitate cu un exemplu simplu de descifrat. Este vorba despre vameșul Zaheu. Textul subliniază că nu este doar unul dintre vameși, ci un personaj deosebit care, folosindu-se de profesie, și-a făcut o poziție socială și un patrimoniu: este șeful vameșilor și este bogat. Iar dacă vameșii în general sunt considerați păcătoși publici, acest vameș este cu adevărat și pe deplin. A știut să se folosească de condiția sa socială, a știut să-și realizeze viața conform propriilor interese. Pe de altă parte, este o persoană care îl cunoaște pe Dumnezeu și aparține unei tradiții de credință. Cunoaște Scriptura, poruncile, adevărurile credinței sale, însă își trăiește viața sa: o înțelege și o evaluează în baza lui "a avea", o proiectează orientând propriile sale decizii în mod egoist. Această căutare de sine este urmată de un alt criteriu: acela al încrederii în mâinile proprii, în șiretenie, în propria abilitate. Acest criteriu îi este ghid.

Acest om a auzit probabil vorbindu-se despre Isus ca despre o persoană ieșită din comun. Acum, când Isus trece prin oraș, este curios "să vadă cine este": aici nu este o dorință de convertire, nu este o căutare a Domnului; nu este nici dorința de a-l întâlni pe acest Isus din Nazaret; este curiozitatea de a vedea cine este, de a-l vedea în față. Însă bogatul șef al vameșilor este mic de statură și Isus nu merge singur, ci înconjurat de mulțime. Zaheu n-are cum să-l vadă pe Isus în față. Ceea ce a auzit despre Isus trebuie să-l fi șocat, întrucât curiozitatea de a-l vedea este destul de tenace, nu ca o dorință trecătoare și superficială. Pentru a obține ceea ce urmărește "aleargă" înainte și urcă într-un copac. Desigur, Zaheu nu este unica persoană scundă din Ierihon, dar textul nu ne vorbește despre alți copaci cu alte persoane care s-au suit pentru a-l vedea pe Isus. Putem spune că este vorba despre o curiozitate "serioasă" de a vedea "cine este" Isus.

În timp ce Zaheu se gândește că a atins ceea ce urmărea, este surprins de inițiativa altuia. Isus îl privește, și nu din curiozitatea de a-l vedea, ci pentru că vrea să-l întâlnească. Cuvântul lui Isus explică imediat că privirea sa asupra lui nu este privire de judecată și de separare așa cum o aveau toți ceilalți pentru dânsul (v. 7). Isus îl cheamă pe nume și se autoinvită în casa lui. La aceasta nici Zaheu, nici alții nu s-au așteptat. Isus se face aproape pentru Zaheu voind să creeze o relație de adevăr, fără scheme prefabricate sau calcule de conveniență. Isus se expune judecății altora. El o știe ca și Zaheu, de fapt. Isus este cel care în realitate creează această întâlnire de la persoană la persoană spunând cu fermitate că acum "se oprește" la el, fără condiționări și fără considerații despre condițiile interioare și exterioare ale vameșului. El îi oferă propria vecinătate acolo unde vameșul trăiește distanța. El intră în viața acestui om cu un gest de fraternitate, care nu are alt motiv decât numai bunătatea lui Dumnezeu. Isus își prezintă hotărârea sa de apropiere, cerându-i lui Zaheu să o accepte. Răspunsul lui Zaheu este sigur al lui Zaheu, dar este creat de propunerea lui Isus. Acum, el, cel curios să-l vadă, are posibilitatea să-l însoțească și să-l primească ca oaspete în casa sa. I-a cerut să coboare imediat din acel copac și el coboară în grabă. I-a cerut să-l primească și el îl primește cu bucurie. Nu a căutat această relație cu Isus, nici prin cap nu i-ar fi trecut lui, cel considerat exclus din comunitatea religioasă a poporului său. Acum însă trăiește acest raport ca pe o realitate dăruită.

b) De la întâlnire la experiența mântuirii

De ce s-a bucurat atât de mult acest vameș? Ce l-a determinat să devină un altul și să schimbe ceva în casa sa?

Isus a venit la el, s-a așezat cu el la aceeași masă, l-a acceptat pe acest om în ciuda enormei sale vinovății, lucru pe care unii îl considerau sacrilegiu, iar pe alții i-a făcut să răsufle ușurați. Câte reproșuri pentru un astfel de comportament! "Toți cei care au văzut murmurau spunând: «A intrat să fie găzduit la un om păcătos»" (v. 7; cf. Lc 15,2: "Acesta îi primește pe păcătoși și mănâncă cu ei").

Întâlnindu-l pe acest om care este Isus din Nazaret, Zaheu înțelege că Dumnezeu însuși îi adresează un cuvânt salvator pentru viața sa; îl înțelege pe Isus care revelează modul de a acționa al lui Dumnezeu: tu poți vedea cum este Dumnezeu din ceea ce fac eu aici. Această întâlnire cu Dumnezeu provoacă într-însul o experiență nouă: experiența mântuirii. Ceea ce i se întâmplă este că vede posibilitatea unei vieți ca aceea a Domnului, o viață care poate să fie împlinită: Zaheu recunoaște aceasta cu forța a ceea ce prezența lui Isus a cauzat în conștiința sa: o noutate de viață ce i se prezintă ca realitate posibilă pentru el acum. În gratuitatea gestului lui Isus descoperă un sens și o măreție care îi vorbesc despre noutate, despre adevăr, despre umanitatea adevărată. Isus nu este ca ceilalți, care îl judecă și îl resping. Dar nu este nici ca el, care și-a construit viața pe căutarea de sine și pe avantajul propriu, chiar în dauna altora. Sensul umanului perceput în prezența lui Isus îi pune în față un cadru de valori care răstoarnă criteriile sale și îl face să experimenteze că acest mod de raporturi pe care Isus îl trăiește este un mod cu adevărat liber și eliberator de a trăi pe pământ.

c) De la indicativul salvific la imperativul etic

Darul mântuirii oferit lui Zaheu (= indicativul salvific) îi cere să dea un răspuns personal în viața sa concretă: vameșul nu poate rămâne inert. Simte că trebuie să ia o atitudine care să cuprindă întreaga sa viață: din trecut, din prezent și din viitor. Și o ia (= imperativul etic). În existența lui Isus, care i se dăruiește în mod gratuit, el vede propunându-i-se un sens și o valoare radicală pentru propria sa existență. Atunci se ridică și-i spune Domnului hotărârea sa: este o decizie pe care nimeni nu i-a cerut-o și nici o lege sau tradiție ebraică nu i-o cerea în acel mod. Cunoștea deja normele de comportament care opreau frauda și impuneau restituirea, dar a preferat totdeauna să trăiască diferit, văzându-le ca pe un obstacol în căutarea propriei realizări personale. Acum în Isus  vede sensul cel mai profund al acelor norme. Acum vede acest sens ca posibil și pentru sine și ca adevărată împlinire a vieții sale. Acum poate să-și asume acele norme ca proprii, și chiar dincolo de litera lor.

Ceea ce acest vameș a învățat de la Domnul caută să traducă în viața sa. Știe că trebuie să restituie și nu se întreabă la ce măsură este ținut să o facă; dimpotrivă hotărârea sa lasă să se înțeleagă schimbarea criteriilor sale, convertirea sa interioară în virtutea acestei întâlniri cu Isus: restituie de patru ori mai mult. Știe că este bogat și știe că sunt atâția săraci. Deja mai înainte știa că este bine să facă pomană. Acum a primit un dar fără calcule și fără măsură din partea lui Isus. Semnul gratuității va fi prezent în pomana sa: jumătate din bunurile mele le dau la săraci. Zicând aceasta, vameșul mărturisește trecutul său păcătos afirmând decizia sa de convertire. Însușindu-și în felul său logica vecinătății și a gratuității, vorbește despre convertirea sa în termeni de urmare a lui Cristos și de comuniune cu el: voința de a-și însuși ca sens al relațiilor de viață același sens pe care l-a recunoscut în Domnul pe care l-a întâlnit. Zaheu vede că este posibil să iubească pe altul fără a face calcule, fără a vedea până unde ajunge obligativitatea, fără a trebui să stea la distanță de prezența altora pentru a se simți liber. Vede că este posibil să iubească fără rezerve. Și în această iubire fără rezerve el înțelege că nu este vorba de a se pierde, de a-și distruge propria viață (așa cum gândea, înțelegea și simțea mai înainte), dar este vorba de a trăi cu adevărat. Vede că acesta nu este un ideal îndepărtat, ci o posibilitate prezentă, aici și acum, și de aceea își declară decizia sa: jumătate din bunurile mele la săraci, de patru ori mai mult celor pe care i-am înșelat. Decide ceva care nu i-a fost cerut de nici o regulă, de nici o poruncă, nici chiar de Isus. Nici cea mai strictă interpretare a legii nu-i impune să dea de patru ori mai mult celor pe care i-a înșelat. Și totuși este evident că tocmai făcând astfel arată că a înțeles până în adânc legea și profeții, sensul și intenționalitatea poruncilor. Demonstrează că a înțeles cine este acest Isus din Nazaret care l-a căutat până acolo încât s-a lăsat recunoscut de el. Aceasta este experiența mântuirii. De fapt, urmează cuvintele lui Isus care confirmă realitatea cea mai profundă exprimată în decizia lui Zaheu: "mântuirea a intrat în această casă" (v. 9).

 

5. De la memoria rituală la memoria existențială

Revenind la Euharistie, unde creștinul face experiența aceleași gratuități din partea lui Dumnezeu, el primește darul divin: întâlnirea personală cu Cristos care se dăruiește în ritul celebrării euharistice recere un răspuns care să angajeze întreaga existență. Trimiterea de la sfârșitul celebrării mai mult decât un rămas bun, un salut, o avizare că adunarea s-a terminat, înseamnă un mandat: acela de a împărtăși cu ceilalți experiența mântuirii în toată bogăția semnificației sale. Cel care a participat cu adevărat și pe deplin la Liturghie, ieșind din biserică, dincolo de faptul că și-a împlinit o datorie, a satisfăcut o necesitate de cult, de adorație și de iubire față de Domnul, trebuie să perceapă, într-un mod forte și angajant, că are să continue celebrarea în viața zilnică - aceasta este viața "euharistică" -, în familie, pe stradă, la muncă, în economie, cultură, politică.

"Memoria" rituală a morții și învierii lui Cristos nu este creștină decât dacă se verifică într-o "memorie" existențială a creștinului. Evanghelia lui Ioan, care a înlocuit instituirea Euharistiei de la Ultima Cină insistând asupra spălării picioarelor, nu o face la întâmplare. "Este un exemplu pe care vi l-am dat, pentru ca, după cum (καhãς) v-am făcut eu, și voi să faceți" (In 13,15). Se impune apropierea de anamneză: "Faceți aceasta în amintirea mea", comentează X. Leon-Dufour. Căci acest καhãς al lui Ioan "are mai mare valoare de a face decât de a fi exemplu..., ca și cum Isus ar spune: «Făcând aceasta, eu vă dau să faceți la fel, și voi». Acest καhãς are valoare de sacramentum, adică de dar din partea lui Cristos, și nu doar de simplu exemplum" exterior nouă. De aceea, "după Ioan, comunitatea este fondată și se menține prin slujirea reciprocă tot la fel ca și prin cultul euharistic: acel «a avea parte cu» (In 13,8) corespune «comuniunii»" (1Cor 10,16). În definitiv, "Isus însuși este acela care, în ucenicii săi, împlinește slujirea care trebuie să-i caracterizeze".8

Astfel, Euharistia constrânge Biserica să fie ceea ce este: Trupul lui Cristos în mod vizibil, ființa lui Cristos în lume. Datorită Euharistiei, Biserica devine eveniment. Ea nu va sfârși niciodată să devină Euharistie, adică mulțumire și realitate de comuniune. Este chemată să poarte în acțiunea umană ca și în întregul univers cuvântul lui Isus din Joia Sfântă: "Acesta este trupul meu"9.

Această trimitere de la memoria rituală la memoria existențială face din sacramente și mai ales din Euharistie, o memorie periculoasă, după expresia  lui J. B. Metz: periculoasă pentru Biserică și pentru fiecare, nu doar pentru că urmarea lui Cristos îl poartă pe cel care crede pe calea crucificatoare a eliberării (economice dar și spirituale, colective, dar și personale), pentru că această sequela Christi este "sacramental"  locul lui Cristos, care continuă să împlinească prin cei care se recunosc ai săi eliberarea pentru care el și-a dat viața. Relatarea rituală, la fiecare Euharistie, despre Isus care și-a dat viața, trimite creștinii la responsabilitatea lor de a se angaja în istorie în numele său: astfel, ei devin memoria sa vie în lume10. Fără această memorie existențială, Euharistia ar fi redusă la "o simplă amintire căreia i-a zburat viitorul". Elementul "etic" înglobează toate formele lui a acționa ale creștinului în lume ca formă de mărturie dată Evangheliei celui Răstignit-Înviat, iar această activitate privește nu numai "practica morală", inter-personală, dar și "practica socială" colectivă11.

 

6. Economia teologică a cultului sacramental euharistic este inseparabilă de economia socială

Pâinea și vinul sunt realitate-simbol a ceea ce susține viața noastră, a ceea ce avem nevoie pentru a trăi. De-a lungul istoriei, pâinea a fost și este cauză de diviziuni și de controverse, motiv de lupte și de moarte. Putem spune că pentru pâine oamenii devin dușmani: pentru a poseda bunurile pământului. Nu se împarte pâinea, dar lumea  se divizează pentru pâine.

În Euharistie pâinea și vinul, cu tot ceea ce semnifică în complexul sistemului de relații interumane, sunt luate și ne sunt încredințate ca realitate-simbol de comuniune. Cum o interpretăm? Ce semnificație are această realitate-simbol? Este chemată în cauză conștiința celui care face gestul simbolic al împărțirii pâinii, gest verificat ca fals sau adevărat de viața celui care îl împlinește: capacitatea sa de semnificație reală este încredințată responsabilității libere a omului.

Gestul de frângere și de împărțire (con-dividere) a pâinii nu este același, ca un gest oarecare, prin care se "dă" pâine. Comuniunea înseamnă relație între persoane, cu depășirea granițelor dintre "al meu" și "al tău". Se poate dărui pâine cu inimă plină de mândrie și chiar cu inimă ucigașă, cu scopuri de utilitate calculată, dar aceea nu va fi niciodată pâine împărțită. Împărțirea reală a mijloacelor de trai este expresia voinței reale de a împărți viața.

Reprezentând simbolic tot ceea ce hrănește omul, pâinea este încărcată cu "moartea" lui în muncă: moarte pentru viață. Dar, asimilată, pâinea schimbă moartea în viață: este negarea morții pentru a da cale vieții. Ori, atunci când ea nu este consumată de cei care o produc, ea devine pâine a morții. Atunci când un sistem economic nedrept ia săracilor pâinea pe care ei o fabrică, atunci când nu o distribuie decât celor puternici din punct de vedere economic, o de-sacramentalizează. Pâinea nu devine eucharistie în orice condiții. "Cine aduce jertfă din averea săracilor înjunghie pe fiu înaintea tatălui său. Pâinea celor lipsiți este viața săracilor; cel care le-o ia este un ucigaș" (Sir 34,22-23). A oferi lui Dumnezeu această pâine plină de moartea săracilor este un sacrilegiu. Împărtășirea cu această pâine luată celor care o produc înseamnă "a mânca propria condamnare": este imposibil aici "a deosebi trupul Domnului", adică acest trup sacramental în care se unesc în mod indisolubil Capul și membrele (1Cor 11,17-34). Psalmistul acuză din partea lui Dumnezeu pe toți acei "răufăcători care mănâncă poporul meu ca și cum ar mânca pâine" (Ps 53,5). A pretinde să mănânci Trupul lui Cristos pentru viață, atunci când această pâine, luată din gura săracilor, este purtătoare de moarte, înseamnă auto-condamnare. Economia teologică a cultului sacramental euharistic este inseparabilă de economia socială a muncii12.

Cuvintele lui Isus fac din această pâine și din acest vin Trupul său dăruit și Sângele său vărsat, adică existența istorică concretă a lui Isus în dăruirea sa de Răscumpărător. Este viața sa încredințată care devine loc de comuniune. În forța acestei prezențe, suntem mântuiți. În forța acestei mântuiri, suntem reconstituiți frați. În forța acestei fraternități, viața poate fi împărtășită (con-dividere) pe pământ. În forța aceste împărtășiri a vieții, pâinea poate cu adevărat să fie împărțită și să devină cauză de viață13.

Creștinul care se împărtășește va avea simțul comuniunii acestei pâini și deci al bunurilor pe care Dumnezeu ni le-a dat și a căror valoare ne-o arată Cristos. Asemenea lui Cristos, creștinul va ști să afle în Euharistie forța de a sluji altora cu devotament, prin inserarea sa în structuri care nu funcționează bine decât prin generozitatea și dezinteresul membrilor lor.

 

7. Concluzie

Prin Întruparea Fiului lucrurile profane se schimbă14 și deci nu trebuie să fie abandonate ca străine sau excluse din dinamismul mântuitor al harului. Continuitatea dintre Euharistie și misterul Întrupării este foarte semnificativă: ca semn eficient al prezenței vii și operante a Domnului în mijlocul Bisericii sale, Euharistia prelungește întruparea în celebrarea sacramentală, ca și în trăirea sacramentului.

Euharistia trimite din nou creștinul în lume, nu pentru a se obișnui cu necesitățile ei, ci pentru a și-o asuma și a o implica în dinamismul supranatural al iubirii care se dăruiește pentru a-i înălța pe toți oamenii la posibilitățile lui Dumnezeu (cf. Lc 1,37) și ale harului său; este o înălțare care se realizează ca angajare etică de emancipare și promovare umană în toate ambientele și momentele existenței omului: de la persoana cu drepturile și libertățile sale, la familie, societate, politică, muncă, economie, cultură, ecologie... la tot ceea ce trezește iubire pentru om și merită să fie dorit. Indicativul salvific din Euharistie recere imperativul etic al creștinului condiționându-i întreaga existență.

Euharistia este evenimentul Paștelui Domnului - mister de moarte și de înviere - ce vine în acest "azi" al vieții și istoriei noastre umane și devine izvor de speranță pentru creștinul ce se face pe sine însuși voce de speranță pentru lume: speranță care se dilată până la a îmbrățișa geamătul creației (cf. Rm 8,22), integrându-o în tensiunea eshatologică spre "ceruri noi și un pământ nou" (2Pt 3,13; cf. Ap 21,1). Această speranță "îi dă voie să pună mâna pe cer și pe pământ pentru a schimba lumea"15.

Aceasta este pentru creștin prima și cea mai credibilă vestire a întâlnirii cu Domnul, simultan și în relație cu momentul misterico-sacramental al Euharistiei pe care o primește ca dar și o trăiește ca datorie în fiecare zi a vieții sale, pentru că știe - iar după Pascal "simte" - că "totul este har".

 

Bibliografie

Bastianel S., Moralita personale nella vita di fede, PUG, Roma 1992, 205-209.

Bastianel S., Moralita personale. Ethos, etica cristiana. Appunti di Teologia morale fondamentale, PUG, Roma 1993, 104-109.

Bastianel S. - Zuccaro C., Moralita personale e vita fisica dell'uomo, PUG, Roma 1994, 53-85.

Carrier H., Dottrina sociale. Nuovo approccio all'insegnamento sociale della Chiesa, San Paolo, Cinisello Balsamo 1993.

Chauvet L.-M., Symbol et sacrament. Une relecture sacramentelle de l'existence chrétienne, Cerf, Paris 1988.

Defois G., Le chrétiens dans la société. Le mystere du salut dans sa traduction sociale, Desclée, Paris 1986, 198-215.

Dussel E., "Le pain de la célébration: signe communautaire de justice", Conc(I) 172 (1982) 89-101.

Hongsoon T., "L'educazione dall'Eucaristia alla vita",  L'Osservatore Romano (3 iulie 1997) 7.

Manaranche A., Ceci est mon corps, Seuil, Paris 1975.

Martelet G., Résurrection, eucharistie et genese de l'homme. Chemins théologiques d'un renouveau chrétien, Desclée, Paris 1972, 200-214.

Mastroserio N., Il Giubileo del 2000. Preparazione, celebrazione, prospettive, Domenicana Italiana, Napoli 1998.

Mosso D., Vivere i sacramenti, Paoline, Cinisello Balsamo 1992.

Tettamanzi D., "Parlare di speranza", L'Osservatore romano (6 octombrie 1999) 7.

Ratzinger J., "La speranța nella luce della fede", Il RegDoc 19 (1999) 609.

Schneider T., Segni della vicinanza di Dio. Compendio di teologia dei sacramenti, Queriniana, Brescia 1983.

Vorges F. de, "Rôle temporel, social et politique de l'eucharistie", în Resurrection. "Ma chair pour la vie du monde". Pain Rompu pour un monde nouveau, Brouwer, Paris 1981, 91-93.

 

Note


1 Cf. T. Schneider, Segni della vicinanza di Dio. Compendio di teologia dei sacramenti, Queriniana, Brescia 1983, 147.

2 Cf. D. Tettamanzi, "Parlare di speranza", L'Osservatore romano (6 octombrie 1999) 7.

3 Ioan Paul II, Scrisoarea enciclică Veritatis Splendor (6 august 1993), 88 (de acum înainte va apare în text în forma prescurtată VS).

4 "Așadar, să nu fie în nici un fel puse în opoziție activitățile profesionale și sociale, pe de o parte, și viața religioasă, pe de altă parte. Creștinul care își neglijează îndatoririle pământești își neglijează îndatoririle față de aproapele și chiar față de Dumnezeu însuși și își pune în primejdie mântuirea veșnică. Să se bucure mai degrabă creștinii, urmând exemplul lui Cristos care a muncit ca meșteșugar, că pot să-și exercite toate activitățile pământești unind într-o sinteză vitală eforturile omenești, familiale, profesionale, științifice și tehnice cu valorile religioase, sub a căror înaltă călăuzire toate sunt coordonate spre slava lui Dumnezeu" (GS 43).

5 T. Hongsoon, "L'educazione dall'Eucaristia alla vita", L'Osservatore Romano (3 iulie 1997) 7.

6 Cf. T. Schneider, Segni della vicinanza di Dio..., 147.

7 Sacra Congregatie a Riturilor, Instrucția despre cultul misterului euharistic Euharisticum misterium (25 mai 1967) 13; cf. GS 43.

8 X. Leon-Dufour, Le Partage du pain eucharistique selon le Nouveau Testament, Seuil, Paris 1982, 287-288.

9 Cf. B. Chenu - F. Coudreu, ed., La fois des catholiques. Catéchese fondamentale, Centurion, Paris 19842, 691-692.

10 L.M. Chauvet, Symbol et sacrament. Une relecture sacramentelle de l'existence chrétienne, Cerf, Paris 1988, 266-267.

11 Cf. J.B. Metz, La Foi dans l'histoire et la société, Cerf, Paris 1979, 73-74.

12 L.M. Chauvet, Symbol et sacrament..., 563.

13 Cf. S. Bastianel-C. Zuccaro, Moralita personale e vita fisica dell'uomo, PUG, Roma 1994, 80-82.

14 Cf. P. Teilhard de Chardin, Le milieu divin. Essai de vie interieure, Seuil, Paris 1957, 36.

15 P. Vanzan, "Alienazioni e preamboli di speranza nell'odierna transizione al postmoderno", RdT 31 (1990) 26.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire