pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SACRAMENTE 

Euharistia în viața Bisericii
colocviu teologic dedicat Marelui Jubileu

achizitionare: 12.01.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

Inapoi la cuprins

CATEHEZA, EDUCAȚIE A CREDINȚEI

Anton GHIURCĂ

Înainte de a intra în prezentarea propriu-zisă a conținutului temei anunțate, consider că ar fi utilă o succintă expunere a situației legate de reînnoirea catehetică, începând cu Conciliul Vatican al II-lea până în zilele noastre.

Conciliul Vatican al II-lea reprezintă începutul unei perioade noi, începutul unei revizuiri în profunzime a coordonatelor actului catehetic. Este știut faptul că ConciliuL nu a abordat în formă directă și explicită tema catehezei, dar s-a ocupat de unele puncte de referință esențiale pentru cateheză: cuvântul lui Dumnezeu, credința, Biserica, raportul Biserică-lume. Să ne gândim apoi la reînnoita viziune teologică despre revelație și credință, despre evanghelizare; la importanta turnură ecleziologică; la noile orizonturi antropologice și culturale deschise prin raporturile cu cultura modernă, cu confesiunile necatolice, cu religiile necreștine etc. Sunt perspective și solicitări care nu puteau să nu aibă consecințe profunde în domeniul activității catehetice.

Perioada postconciliară a fost pentru cateheză, ca și pentru atâtea alte aspecte ale vieții ecleziale, fecundă, dar și problematică. A fost fecundă, dacă avem în vedere bogăția de realizări, de căutări, de noi drumuri; nu putem să nu amintim elaborarea de noi catehisme și programe, crearea de institute și centre de cateheză. Atât în domeniul practicii, cât și al reflecției catehetice au ieșit la lumină dimensiuni noi ale îndatoririi catehetice: dimensiunea antropologică, centralitatea biblică, dimensiunea socio-politică, prioritatea adulților, importanța comunicației și a audiovizualului, importanța comunității etc. Sunt solicitări și stimuli de mare semnificație, capabili să contureze o fizionomie nouă pentru activitatea catehetică.

Nu se poate nega, însă, faptul că a fost și o perioadă frământată și problematică. Domeniul catehezei s-a văzut traversat de transformări și noutăți ce nu erau ușor de controlat și de stăpânit. S-a ajuns la o atare situație de mobilitate și problematică generalizată, încât aproape toate elementele constitutive ale catehezei păreau să fi intrat în criză: conținuturi, metode, locuri, structuri, destinatari, agenți, limbaj etc. Nu au lipsit momente de conflictualitate, de dezorientare, tensiuni și contestații, criza de persoane și instituții.

Perioadei agitate imediat postconciliare i-a urmat o perioadă mai liniștită și mai deschisă spre reflecție și aprofundare în continuitatea învățăturii conciliare și a procesului de reînnoire a catehezei. În serviciul noii sinteze apar câteva documente care, la nivelul Bisericii universale, reprezintă deja un corpus catehetic de mare importanță. Amintim în acest sens Directoriul Catehetic General (DCG) din 1971 și, mai ales, cele două Sinoade ale Episcopilor din 1974 și 1977 cu respectivele Îndemnuri apostolice Evangelii nuntiandi (EN) și Catechesi tradendae (CT).

Sinodul din 1974, despre evanghelizare, prezintă conștiința Bisericii despre centralitatea îndatoririi de evanghelizare, "misiunea esențială a Bisericii, harul și chemarea proprie a Bisericii, identitatea sa cea mai profundă"1. Sinodul din 1977, despre cateheză, a reprezentat un eveniment semnificativ, afirmând din nou, în formă oficială, importanța și centralitatea activității catehetice, proclamată ca "îndatorire absolut primordială a misiunii Bisericii"2. Papa Ioan Paul al II-lea, în Îndemnul apostolic, Catechesi tradendae, reia și completează cele spuse de Sinodul din 1977; acest document reprezintă, într-un anumit sens, o regândire a aspectelor legate de reînnoirea catehezei și nu o blocare - cum s-a insinuat la vremea respectivă - a mișcării catehetice postconciliare; dimpotrivă, acest îndemn apostolic se plasează pe linia de continuitate cu Sinodul din 1977, și, încă mai profund, cu Directoriul Catehetic General. Documentul pontifical vrea să dea o nouă vigoare inițiativelor în curs și să stimuleze creativitatea, cu vigilența necesară, să dea un nou impuls reînnoirii continue a catehezei, situându-se la egală distanță între "repetarea din obișnuință, care respinge orice schimbare și improvizația nechibzuită, care abordează problemele cu ușurință"3.

Ultimul document catehetic, de mare importanță și semnificație, este Directoriul General pentru Cateheză, elaborat de Congregația pentru Cler. Sfântul Părinte Ioan Paul II, la 15 august 1997, a aprobat și a autorizat publicarea acestui nou Directoriu.

 

Cateheza, educație a credinței

Comunitatea creștină a recunoscut întotdeauna raportul care există între educație și cateheză; acest raport a fost, însă, interpretat diferit, după semnificațiile care în decursul timpului au fost atribuite celor doi termeni puși în legătură: educația și cateheza.

În documentele și literatura catehetică, cateheza este denumită ca fiind educație a credinței, educație la credință sau educația în credință; mai sunt și alte expresii asemănătoare care includ o referință explicită la credință: transmiterea credinței, pedagogie a credinței, itinerar de credință etc. În documentele oficiale, urmând decretul conciliar Christus Dominus (nr. 14) și Directoriul Catehetic General (nr. 21) apare consacrată clar expresia educație a credinței4.

Calificarea catehezei ca educație a credinței constituie o cale privilegiată de acces la înțelegerea identității și a semnificației sale în practica eclezială; în același timp, din această denumire se ivesc aspecte problematice și dificultăți care solicită un efort de clarificare.

Prima întrebare firească, legitimă pe care ne-o punem este următoarea: este posibilă educația credinței? Conceptul teologic de credință pare să zădărnicească orice pretenție de intervenție pedagogică și deci de influențare chiar și din exterior a realității interioare a credinței; aceasta este întotdeauna rodul întâlnirii între harul inefabil al lui Dumnezeu și misterul libertății umane. Ne întrebăm dacă este posibil să se programeze și să se călăuzească într-un fel oarecare, din exterior, dinamismul interior și tainic al lucrării harului în inima oamenilor? Este posibilă gestionarea, din afară, a unui asemenea proces? Pe scurt, este posibil a învăța, a transmite credința? Pe de altă parte, denumirea educație a credinței aplicată catehezei nu pare să corespundă totdeauna caracteristicilor efective ale practicii ecleziale.

În formularea obiectivelor acțiunii catehetice, observăm că se recurge des la termenul atitudine / atitudini de credință interiorizată; tot la fel, pentru a se indica scopul procesului catehetic se folosește conceptul de maturitate de credință. Despre ce fel de maturitate este vorba? Până la ce punct creșterea credinței se grefează pe maturitatea afectivă și umană a persoanelor? Simpla enumerare a acestor obiecții și dificultăți ne face să considerăm cu atenție natura catehezei ca educație a credinței, pentru a încerca o elucidare a consecințelor sale mai importante.

În contextul de astăzi, reflecția catehetică apelează la trăsăturile caracteristice ale unei teologii reînnoite a credinței; teologia contemporană are o concepție mai biblică și deci mai globală, mai personalistă și totalizantă a atitudinii de credință. Punctul de referință esențial rămâne textul constituției conciliare Dei Verbum:

Lui Dumnezeu care revelează trebuie să I se răspundă prin ascultarea credinței, prin care omul se încredințează total, în mod liber, lui Dumnezeu, oferind lui Dumnezeu care revelează supunerea deplină a minții și a voinței și dându-și de bunăvoie adeziunea la revelația făcută de El (DV 5).

Textul citat ne spune că cuvântul lui Dumnezeu este o interpelare care cere răspuns. Acest cuvânt se prezintă îndeosebi ca fapt mântuitor, interpersonal, în fața căruia omul interpelat nu poate rămâne pasiv; în măsura în care acest apel ajunge la el, omul se vede în situația de a lua poziție, de a se defini în fața unui plan de viață care angajează destinul său. În acest sens, se poate vorbi de aspectul existențial și dramatic al revelației lui Dumnezeu în istorie. Deoarece, Cuvântul lui Dumnezeu este o ofertă de comuniune personală și un plan interpretativ al vieții și al istoriei, omul este pus în situația de a decide propria atitudine, de a accepta sau nu să intre în planul global al lui Dumnezeu.

În toate aspectele manifestării sale, cuvântul lui Dumnezeu este un cuvânt interpelant care cere un răspuns; răspunsul personal și global al omului în fața lui Dumnezeu este dat prin credință. În Scriptură, credința apare ca o abandonare religioasă a întregii persoane și nu o simplă adeziune intelectuală sau obediență morală. Concepția biblică a credinței are în față omul întreg cu toate facultățile sale, invitându-l să răspundă lui Dumnezeu care se revelează cu o mișcare integrală de voință, inteligență, afectivitate și acțiune. Dată fiind centralitatea misterului cuvântului în economia mântuitoare, se poate înțelege motivul pentru care Biblia consideră credința ca sinteză și izvor al întregii vieți religioase, ca răspuns prin excelență din partea omului la totalitatea planului lui Dumnezeu.

Răspunsul credinței, însă, este, înainte de toate, lucrarea lui Dumnezeu, nu numai pentru că Dumnezeu are inițiativa de a veni în întâmpinarea așteptărilor omului, ci, mai ales, pentru faptul că actul cu care omul primește cuvântul se găsește sub impulsul Duhului și, de aceea, este har.

Pentru a oferi lui Dumnezeu această credință, omul are nevoie de harul Lui, care îi iese în întâmpinare și îl ajută, precum și de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt, care să-i miște inima și să i-o îndrepte spre Dumnezeu, să-i deschidă ochii minții și să-i facă pe toți să îmbrățișeze și să creadă cu bucurie adevărul (DV 5).

Primatul inițiativei divine în planul mântuirii apare așa de total, încât se extinde și la răspunsul uman cerut de cuvânt.

Din cele prezentate pe scurt, este evident că se poate vorbi de educația credinței numai în sens secundar și instrumental, adică în cadrul acelor mediații umane care pot să faciliteze, să ajute, să îndepărteze piedicile etc. în procesul de trezire și creștere a atitudinii de credință; totdeauna, însă, în afara oricărei posibile intervenții directe asupra credinței înseși, care rămâne totdeauna legată de acțiunea gratuită a lui Dumnezeu și de răspunsul liber al omului. De aici, urmează o cerință pentru cateheză, și anume aceea de a fi conștientă de limitele și de posibilitățile sale, ca mediere educativă instrumentală și dispozitivă, în serviciul întâlnirii inefabile a oamenilor cu propunerea interpelantă a lui Dumnezeu. Această cerință impune catehezei un climat, un spirit, o atitudine de fond care trebuie să transpară în orice moment al desfășurării ei. Oricum, în nici un caz, nu trebuie să se creadă că acțiunea lui Dumnezeu și lucrarea catehetică urmează căi așa de diferite, încât orice efort uman ar fi zadarnic pentru creșterea efectivă a credinței.

Înțelegem deci valoarea naturii educative a acțiunii catehetice; aceasta trebuie să fie stimul, ajutor, intervenție intențională în vederea unei creșteri personale, libere, interiorizate, în serviciul unui proiect existențial deschis spre valori și capabil de discernământ critic. Cateheza este educație a credinței în totalitatea sa existențială și în bogăția dimensiunilor sale; aceasta înseamnă că nu se poate opri în mod unilateral la vreun aspect particular al creșterii religioase. Îndatorirea catehetică trebuie lărgită la complexitatea și densitatea atitudinii de credință ca răspuns personal și total la proiectul de viață creștină.

Documentele oficiale despre cateheză sunt foarte explicite în prezentarea varietății de îndatoriri catehetice legate de educația credinței, insistând pe respectul integrității misiunii educative. Pentru realizarea catehezei în integralitatea sa este necesar să fie indisolubil unite cunoașterea cuvântului lui Dumnezeu, celebrarea credinței în sacramente și mărturisirea credinței în viața de fiecare zi.

Din punct de vedere biblic, dinamismul credinței poate fi descris ca un proces care pleacă de la convertirea la Evanghelie și se dezvoltă într-o mișcare de adeziune și urmare a lui Cristos, în creștere spre o plinătate eshatologică. Din punct de vedere antropologic, se poate intra în analizarea dinamismului credinței prin două categorii semnificative în domeniul psihopedagogic: conceptul de atitudine și maturitate.

Opțiunea globală de credință, dacă, pe de o parte, este darul lui Dumnezeu, pe de altă parte, este răspuns uman supus tuturor condiționărilor libertății umane. De aceea, opțiunea globală de credință, ca act uman, trebuie să se maturizeze prin procese educative specific creștine, iar cateheza face parte, prin excelență, dintre mijloacele specifice ale educației creștine, putându-se defini, pe drept, educație a credinței.

 

Bibliografie

Ioan Paul II, Exortația apostolică Catechesi Tradendae (16.10.1979).

Paul VI, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi (8.12.1975).

S. Congregatio pro Clericis, Directorium catechisticum generale (11.04.1971).

Conferenza Episcopale Italiana, Directorium generale pro catechesi (15.08.1997).

Alberich E., La catechesi della Chiesa, Elle Di Ci, Leuman (Torino) 1992.

Combi E. - Rezzachi R., Catechesi. Che cos'e - Come si vive, Paoline, Cinisello Balsamo (Milano) 1993.

Pietro Braido, ed., Educare. Sommario di scienze pedagogiche, III. Fondamenti psicopedagogici della catechesi, problemi generali della catechesi, catechesi evolutiva, differenziale, PAS - Verlag, Zürich 1964.

J. Gevaert, ed., Dizionario di Catechetica, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1986.

 

Note


1 EN 14.

2 CT 15.

3 CT 4; 17.

4 CT 18.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire