pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SACRAMENTE 

Euharistia în viața Bisericii
colocviu teologic dedicat Marelui Jubileu

achizitionare: 12.01.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

Inapoi la cuprins

EUHARISTIA ÎN VIAȚA SFINȚILOR

Mons. Aurel PERCĂ

Euharistia este, după expresia sfântului Toma, citată de Conciliul Vatican al II-lea, "plinătatea vieții spirituale" (consummatio totius vitae spiritualis)1 - afirmație teologică care își găsește confirmarea în părerea unui expert modern: "În Euharistie avem într-un mod concentrat tot ceea ce Dumnezeu a făcut și trebuie să facă pentru oameni în istoria mântuirii" (A. Stöger). Această plinătate a vieții spirituale își are fundamentul în prezența Mântuitorului înviat în misterul său pascal, în comuniunea de viață cu Preasfânta Treime, în perfecta realizare a misterului eclezial pe care Euharistia o atinge, după aceste trei texte expresive din Conciliul Vatican II: "În preasfânta Euharistie este închis întreg binele spiritual al Bisericii, adică însuși Cristos, Paștele nostru și pâinea vie, care prin trupul său viu și însuflețitor, prin puterea Sfântului Duh, dă viață oamenilor" (PO 5); prin ea, "creștinii au acces la Tatăl prin Fiul Cuvânt Întrupat care a pătimit și a fost glorificat, în revărsarea Sfântului Duh, și ajung la comuniunea cu Preasfânta Treime" (UR 15); "cu sacramentul pâinii euharistice este reprezentată și realizată unitatea credincioșilor care reprezintă un singur trup în Cristos" (LG 3).

Așadar, atingerea perfecțiunii creștine, adică sfințenia, nu este o acțiune care se poate realiza numai cu puteri omenești. Intervenția lui Dumnezeu este absolut necesară, cu atât mai mult dacă se ia în considerație că Isus Cristos este adevăratul autor al sfințeniei. Și dacă baza vieții spirituale este unirea cu Cristos, unire de credință și de iubire, atunci sacramentul care îl cuprinde pe Cristos-Euharistia este destinat să alimenteze și să producă sfințenia. Astfel, Cristos apare ca sacrament al vieții spirituale2. Euharistia este izvorul oricărei sfințiri, pentru ca fiecare să devină "conform cu imaginea Fiului" (Rom 8,29).

Din această perspectivă, toate sfintele și sfinții pe care îi cunoaște istoria spiritualității sunt într-un oarecare mod "euharistici": izvorul și punctul culminant al sfințeniei lor a fost Euharistia. Unii dintre aceștia cu manifestări mai evidente sau cunoscute de alții.

Prezentarea rolului Euharistiei în viața sfinților istoriei Bisericii acoperă un domeniu atât de vast, "încât ar cere cercetări articulate și angajante". Următoarele reflexii vor să fie, în schimb, o viziune generală asupra sfințeniei în raport cu Euharistia.

1. Tipologia sfințeniei se diversifică în funcție de epocile în care Biserica face experiența concretă a lui Dumnezeu. În istoria Bisericii, la început, avem perioada în care martirii au ajuns la suprema conformare a propriei vieți cu Cristos. Nu lipsesc izvoare referitoare la această perioadă, care subliniază importanța de neînlocuit a hranei euharistice pentru acești martiri, mai ales în timpul prizonieratului lor, înainte de vărsarea sângelui lor în semn de fidelitate față de Cristos.

Sfântul Ignațiu de Antiohia (+ 107) dedică numeroase pasaje Euharistiei în scrisorile scrise în timpul călătoriei spre Roma, unde va suferi martiriul. Acest lucru este atestat de importanța extraordinară pe care o are Euharistia în viața și spiritualitatea sa. Pentru el, Euharistia este "Trupul Domnului nostru Isus Cristos, cel pe care Tatăl, în bunătatea sa, l-a înviat"3. Acest trup este "pâinea lui Dumnezeu", care este dată ca hrană în Cina Domnului, pentru a întări spiritual și pentru a face astfel disponibili, dacă este necesar, la martiriu. Aceasta este unica pâine pe care Ignațiu o dorește: Panem Dei volo, panem coelestem, panem vitae, qui est caro Jesu Christi, Filii Dei...4 Tocmai această pâine îi va da tăria interioară pentru a merge fără șovăire la martiriu.

Nu mai puțin central este rolul Euharistiei în viața și doctrina unui alt martir celebru din primele veacuri: Sfântul Iustin.

Este bine cunoscută de generații întregi de copii și tineri istoria tânărului Tarciziu, martir roman al Euharistiei, ucis în timp ce duce creștinilor închiși, sfântul Sacrament al lui Cristos, și venerat în catacombele sfântului Calist pe Via Appia.

După încetarea persecuțiilor, avem, cu secolul al IV-lea o serie de mărturisitori și doctori ai Bisericii, printre care excelează sfântul Ambroziu, episcop de Milano, și sfântul Augustin, episcop de Hipona. De la ei avem o învățătură importantă despre euharistie, bazată nu numai pe speculații intelectuale, ci mai ales pe o puternică experiență de viață, cu un caracter marcat ascetic-mistic și de dăruire pasionată pentru cauza Evangheliei lui Isus Cristos. Între miile de pagini și numeroasele citări posibile din acești doctori o alegem pe aceea în care sfântul Augustin îndeamnă creștinii să se hrănească din trupul și sângele lui Cristos cu care ar fi "mâncat și băut viața". Ergo et de corpore ac sanguine suo dedit nobis salubrem refectionem ... Manducent ergo qui manducat, et bibant qui bibunt, vitam manducent... vitam bibant5.

2. Prima perioadă a evului mediu este caracterizată de monahism datorită căruia se cunoaște o înflorire spirituală: întâlnim abați, episcopi, călugări, sfinți împărați, regi și sfinte regine etc. Între aceștia poate fi amintit ca exemplu sfântul Ludovic al IX-lea, regele Franței, care recomandă semnificativ în testamentul spiritual lăsat fiului: "Participă cu devoțiune și cu plăcere la celebrările Bisericii", între care, evident, este sfânta Liturghie6. Este un îndemn emblematic al importanței date Euharistiei în viața de fii ai lui Dumnezeu, pentru a îndeplini mai bine funcția de conducere.

În parte a doua a evului mediu, cu experiența de consacrare a lumii datorată ordinelor mendicante și influenței predicării lor, se notează o atenție mai concentrată asupra sacramentului Euharistiei, care devine tot mai mult centrul vieții și spiritualității creștinilor.

Sfântul Francisc de Assisi a fost un susținător excepțional al cultului euharistic în rândul clerului, în viața călugărilor și a credincioșilor. La repetatele îndemnuri adresate creștinilor de a-l primi pe Cristos euharistic cu "inimă curată și trup curat"7 și preoților de a "celebra sfânta Liturghie curați, cu intenție sfântă și curată"8, nu lipsesc îndemnurile pentru un decor exterior rezervat Euharistiei. El declară în Testamentul său: "Și aceste mistere preasfinte, mai presus de orice lucru, să fie cinstite, venerate și așezate în locuri prețioase"9. Astfel el, sărac, universal, recunoscut ca atare și plin de zel în trăirea sărăciei absolute chiar și de frații săi, nu și-a făcut scrupule în a cere locuri și vase sacre prețioase pentru a primi prezența Domnului cel Preaînalt în pâinea binecuvântată"10.

Mulți bărbați și femei din acel timp, chiar dacă nu sunt canonizați și nici cunoscuți, au fost cu adevărat îndrăgostiți de Euharistiei: eremiți, frați laici, persoane care, deși nu sunt amintite de istorie, au înseninat viața lor cu adorația permanentă a lui Cristos prezent în Tabernacol.

O minte sclipitoare totuși se impune prin doctrina sa și prin marea sa devoțiune euharistică: sfântul Toma din Aquino, definit de unii ca doctor al Euharistiei. Cum să nu ne gândim la scrierile sale sistematice și științifice, mai ales la Summa theologiae, dar și la Imnurile euharistice ale oficiului pentru sărbătoarea Corpus Domini din 1264: Lauda Sion, Pange Lingua, O sacrum convivium, universal cunoscute și încontinuu repetate de-a lungul veacurilor - și astăzi încă - practic în toată lumea"11.

Pe unda spiritualității și doctrinei dominicane trebuie să menționăm cel puțin pe sfânta Ecaterina de Siena, doctor al Bisericii, care dimineața devreme se ducea să bată la ușa bisericii sfântul Dominic, încă închisă și exclama, dornică să se împărtășească: "Dați-mi pâinea mea!"

3. În secolele al XIV-lea și al XV-lea, predica se concentrează mult asupra Euharistiei, prezentată poporului cu mare ardoare ca stimulent pentru o devoțiune și mai mare. Predica populară, chiar și în piețe, în special în numele lui Isus, pe urmele sfântul Bernardin de Siena (+ 1444) și întreaga predică reformatoare din anii '400, trezesc în creștini o creștere a credinței euharistice care culminează într-o practică mai extinsă și constantă a adorației euharistice.

În acest context, se prevestesc sfinții care au apărut după Conciliul Tridentin, mari figuri de păstori ca sfântul Carol Borromeu și slujitorul lui Dumnezeu, Bartolomeu dos Martines, figuri de educatori ca sfântul Filip Neri și de reformatori ca sfântul Ignațiu din Loyola. Poporul își însușește această trăire puternică a devoțiunii euharistice, și prin acțiunea energică a păstorilor Bisericii apar splendidele procesiuni euharistice, împodobirea altarelor cu veșminte sacre, brodate și aurite. Despe sfântul Robert Bellarmin - un mare maestru al vieții creștine - se spune că ori de câte ori trecea prin fața unei biserici intra pentru câteva minute. Într-o zi, a făcut următoarea destăinuire: "Am învățat mai mult pe treptele altarului, în fața lui Isus prezent în Euharistie, decât din multele cărți pe care le-am citit".

Un alt învățător însemnat care strălucește mai ales ca un mare păstor al sufletelor, sfântul Francisc de Sales, a cărui viață este caracterizată de predică și zel apostolic, cu nenumărate inițiative menite spre creșterea credinței euharistice, în contrast cu reforma lui Calvin, care se răspândea în dieceza sa de Geneva12.

Din adorația euharistică se naște teologia Inimii Preasfinte și spiritualitatea caracteristică: sfânta Margareta Maria Alacoque, sfântul Claudiu Colombiere, sfântul Ioan Eudes și alți nenumărați sfinți cu o spiritualitate accentuat euharistică și cu rădăcini în Inima Preasfântă.

Papa Ioan Paul al II-lea, în mesajul trimis din Polonia, în timpul călătoriei apostolice din 1999, a pus în evidență această legătură între Euharistie și Preasfânta Inimă a lui Isus:

Toată devoțiunea către Inima Preasfântă, în orice manifestare a sa, este profund euharistică [...] Ea se înrădăcinează și își găsește punctul culminant în participarea la sfânta Liturghie, mai ales cea duminicală, unde credincioșii se hrănesc din Trupul și Sângele Mântuitorului și, împărtășind din plin iubirea care pulsează din Inima sa, să se străduiască să fie tot mai mult evanghelizatori și mărturisitori de solidaritate și speranță13.

Sunt numeroase institutele religioase, inspirate din Inima Preasfântă, începând din 1600 și în următoarele două secole, care trăiesc profunda devoțiune față de Inima Preasfântă prin legătura puternică cu sacramentul pâinii cerești.

4. În secolul luminilor îl întâlnim pe sfântul Alfons Maria de Liguori, reformator al moralei catolice în acea epocă orientată spre rigorism. Într-o declarație a sa tipică, manifestă vibrația sa euharistică evidentă și plină de căldură: "Un preot valorează atâta câte ore petrece înaintea Tabernacolului". Nu putea fi altfel pentru un învățător al Bisericii care "la sfârșitul secolului al XVIII-lea a fost marea putere care a salvat participarea la sfintele Sacramente". Marele său zel apostolic îl ducea să iradieze "misiunile populare", al căror susținător convins era, cu o predică euharistică bine fundamentată. Sfântul Alfons, celebru avocat al forului din Napoli, cu înțelepciune pastorală, a fost promotorul vizitelor la Preasfântul Sacrament și în acest scop a pus la dispoziția credincioșilor o culegere de rugăciuni pentru "ca sufletele să se îndrăgostească mai mult de Cristos".

Ca o completare în această privință, Patriarhul de Veneția, Albino Luciani, viitorul Papă Ioan Paul I, scria că "vizitele la Preasfântul Sacrament sunt un minunat manual de conversație cu Cristos"14.

Între sfinții din secolul al XVIII-lea, unii au avut favoruri mistice deosebite în raport cu Euharistia, cum ar fi sfânta Maria Magdalena de Pazzi, sfântul Paul al Crucii sau sfânta Veronica Giuliani, care scria în jurnalul ei: "Ceea ce am simțit în timpul împărtășaniei nu o pot exprima. Mântuitorul mi se adresa comunicându-mi lucruri extraordinare. Eu pătrundeam puțin câte puțin în iubirea sa, în iubirea sa imensă, în măreția sa. Nu mi-a spus decât un singur cuvânt: ‘Sunt eu'. Și deodată am avut cunoașterea Lui"15.

Între sfinții din secolul luminilor strălucește în mod original sfântul Benedict Labre (+ 1738). Se pare că Euharistia a arătat în el toate posibilitățile sale de har16. Marele adorator al Preasfântului Sacrament era atât de mult absorbit de contemplație, încât se întreținea nopți întregi în bisericile unde era adorație de 48 de ore și părea să-l vadă pe Cristos în Ostie, chiar cu ochii trupești: extazele, răpirile mistice erau obișnuite în momentul ridicării Ostiei Preasfinte în timpul sfintei Liturghii.

Unirea intimă cu sacramentul euharistic a devenit, în timp, tot mai puternică și prezentă în oamenii lui Dumnezeu. Un exemplu foarte cunoscut de preot, patronul parohilor, sfântul Ioan Maria Vianney este un important punct de referință al acestei "maturizări euharistice". În bisericuța sa de la țară, sfântul Paroh de Ars își așezase amvonul astfel încât să nu-și întoarcă niciodată spatele spre Tabernacol și, în timpul predicilor, atingea inimile până la lacrimi, el, care, în realitate, nu părea un mare predicator, când întorcându-se exclama: "El este acolo!"

Într-o zi, în timpul sfintei Liturghii și după consacrare, a fost văzut zăbovind și mișcat ținând strâns Ostia consacrată. Cui îl întreba ce s-a întâmplat, îi spunea în sacristie: "Mi-a venit în minte o idee ciudată. De acea îi și spuneam lui Isus: Domnul meu, dacă eu aș ști că am nefericirea să te pierd pentru veșnicie, te-aș ține din acest moment atât de strâns în mâinile mele, încât să nu-ți dau drumul niciodată"17, așa de viu era în el sensul prezenței lui Dumnezeu.

5. Un sfânt cu totul euharistic și care a fondat Congregația dedicată în primul rând Preasfântului Sacrament este sfântul Pier Giuliano Eymond (1811-1868). În 1851, la sanctuarul marian din Fourviere (Lyon), a trăit o experiență spirituală profundă în care a înțeles necesitatea Euharistiei pentru reînnoirea vieții creștine ("remediu pentru indiferența universală") și a formării aprofundate a preoților și laicilor: acestui ideal și-a dedicat întreaga viață.

Sfântul Ioan Bosco, apostol și patron al tineretului, fondator al salezienilor (1815-1888), a făcut din Euharistie o coloană de bază a sistemului său de educație, numit și sistem preventiv. El scrie: "Să se spună orice despre diferitele sisteme de educație, dar eu nu găsesc o bază sigură decât în frecventarea spovezii și a împărtășaniei; și cred că nu spun prea mult afirmând că, dacă sunt omise aceste două elemente, moralitatea rămâne la pământ"18.

O figură tipic și puternic euharistică, foarte puțin cunoscută, este fericita Maria a lui Isus, ucisă în 1884, la numai 43 de ani, de un anarhist, în grădina mănăstirii ei de lângă Marsilia. Fondase Congregația Fiicele Inimii lui Isus, de clauzură, dedicată și astăzi adorării lui Isus Euharisticul pentru sfințirea preoților și pentru întoarcerea lumii întregi la el. Card. Dechamps a definit-o drept "sfânta Tereza a secolului al XIX-lea". Dorea ca fiicele sale să se unească încontinuu la oferirea Sângelui lui Cristos Preasfintei Treimi.

Între atâtea exemple de sfinți și fericiți cu spirit euharistic deosebit din secolul al XX-lea, putem cita doar câțiva ca exemple, fără ca totuși să-i uităm pe ceilalți.

Lista noastră se deschide cu slujitorul lui Dumnezeu, Charles de Foucauld (1858-1918), înflăcărat de iubire și însetat după apostolatul euharistic. El a avut un raport privilegiat cu Euharistia, înscris în însăși convertirea sa. O arată prin ore îndelungate, chiar nocturne, de adorație. Fecunditatea euharistică a vieții sale este extraordinară. Fratele Charles visase fraternități de mici frați și mici surori, care ar fi trebuit să fie ca niște centrale de rugăciune, de Nazaret-uri euharistice. Aceasta s-a realizat numai după moartea sa; sunt cel puțin 40 de mișcări diferite, care fac referință la Charles de Foucauld, animate de un profund spirit euharistic: institute de viață consacrată, fraternități sacerdotale pentru preoți diecezani, asociații de credincioși laici.

6. Tocmai la începutul secolului s-au născut Francisc (1908) și Iacinta Marto (1910), venerabilii păstorași de la Fatima. Apariția Fecioarei a avut accente euharistice deosebite. Mișcătoare este situația lui Francisc, care era un "contemplativ" al euharistiei, deși în formă corespunzătoare vârstei sale. În timp ce se ducea la școala elementară, totdeauna intra în biserică și se oprea mai mult timp în rugăciune în fața lui "Isus ascuns" cum îl numea el. Francisc a dorit mult să poată primi sfânta Împărtășanie, și de mai multe ori a cerut-o parohului. Totuși, după obiceiul de atunci, cererea era totdeauna amânată și aceasta îi provoca o mare suferință. Spre sfârșitul lui martie 1919 Francisc a fost cuprins de crize frecvente de plâns: dorința sa era să poată primi sfânta Împărtășanie. La 3 aprilie a primit cu nespusă bucurie împărtășania și a primit-o ca viatic, fiind afectat de o gravă epidemie. Ar fi vrut să se mai împărtășească, dar nu a fost posibil și va muri a doua zi, la vârsta de 10 ani19.

Tot în prima parte a secolului al XX-lea se detașează figura simpatică a tânărului laic, fericitul Pier Giorgio Frassati, născut la Torino în anul 1901 și mort în același oraș la vârsta de 24 de ani, la 4 iulie 1925. Tânăr, robust, senin, sportiv, cu caracter pozitiv și deschis, cu principii morale solide, trăiește cu intensitate caritatea creștină. Este impresionant; oricine știe că acel tânăr atât de atent la exigențele altora este fiu al unor părinți bogați. Când cineva îi cerea motivul operei sale de caritate, răspundea astfel: "Isus în sfânta Împărtășanie mă vizitează în fiecare dimineață. Iar eu îi întorc vizita cu mijloacele mele sărace, vizitând bolnavii". Și unui prieten care îl întreabă cum se poate învinge repulsia față de mizeria și mirosul urât din unele locuințe, el răspunde: "Nu uita niciodată că, chiar dacă o locuință este murdară, tu te apropii de Cristos". Euharistia este centrul vieții lui Pier Giorgio, pentru ea merită să facem orice renunțare.

Alpinist pasionat, organizează orarele excursiilor astfel încât să poată participa la sfânta Liturghie înainte de plecare sau caută pe itinerarul excursiei, dacă este posibil, să găsească o liturghie sau un preot dispus s-o celebreze. Altfel, renunță. O fermitate egală manifestă față de postul euharistic, în acea perioadă prevăzut începând cu miezul nopții.

Aderă cu entuziasm la adorația euharistică nocturnă și participă la ea, oprindu-se mai mult decât era stabilit. Era extraordinară atitudinea lui înaintea sfintei Euharistii, așa cum dă mărturie un coleg de universitate: "Îmi amintesc că, după o sfântă Liturghie, ascultată împreună cu el, am reflectat asupra modului meu de a trăi și de a acționa și am simțit că nu sunt mulțumit de mine însumi"20.

La cei 108 martiri polonezi, recent beatificați de sfântul Părinte în Polonia (iunie 1999), este impresionantă credința lor euharistică. În ciuda faptului că în lagărul de concentrare de la Dachau, unde erau internați mulți preoți, episcopi și seminariști, era sever interzis să fie văzut cineva rugându-se, ei totuși se rugau. Despre un preot orionit din acest grup de martiri se spune că în timp ce lucra la câmp, aplecat să smulgă buruieni sau să facă altceva, ținea înaintea sa o cutiuță cu sfânta Euharistie și făcea adorație. Exemplu minunat de puternică legătură de credință cu Euharistia, care revine aproape în toate cazurile martirilor din orice timp21.

În așteptarea ridicării la cinstea altarelor, îl amintim pe episcopul nostru martir Anton Durcovici (1888-1951), a cărui viață a fost puternic pătrunsă de Euharistie. Deseori, rămânea ore întregi în genunchi în capelă în fața Preasfântului Sacrament, cufundat în rugăciune și meditație. Cristos în sfânta Taină a fost centrul vieții sale și Euharistia la altar punctul culminant al zilei. Este firească mărturia pe care o dau toți martorii despre episcopul Durcovici: "Vedeam în el pe omul cel drept care tinde spre perfecțiune și sfințenie"22. Începea ziua în capelă și o termina tot în capelă, cufundat în rugăciune în fața sfintei Taine.

În lunga procesiune de sfinți "euharistici", contemporani cu noi sau aproape, putem nota pe sfântul Ioan Calabria, canonizat de Papa în aprilie 1999. Don Calabria, preot din Verona, unul dintre cei mai mari apostoli ai secolului al XX-lea, motiva astfel devoțiunea sa euharistică:

Iubirea lui Isus față de noi nu s-a terminat cu pătimirea sa, dar continuă în tabernacol, în euharistie. Aici este Isus pentru a fi totdeauna în mijlocul nostru, pentru ca noi să mergem la El totdeauna cu toată încrederea pentru a cere ajutor, încurajare, orice har. În sfânta jertfă a Liturghiei, apoi, oare nu se manifestă marea iubire a lui Isus, reînnoindu-se aceeași jertfă oferită pentru noi pe altarul Crucii?23

Probabil don Calabria a fost primul din Italia care a pus în mâinile credincioșilor o foaie cu Liturghia festivă.

În anul 1957, murea la Roma Elisabeta Hesselbald, luterană convertită la catolicism și astăzi venerabilă. A fost co-fondatoarea Ordinului Preasfântului Mântuitor (Surorile Brigitine dăruite cauzei ecumenismului) și convertirea ei a fost provocată în timpul unei procesiuni solemne cu Preasfântul Sacrament la Bruxelles. Euharistia a rămas centrul vieții sale și a voit ca Institutul ei să aibă carisma adorației euharistice continue.

Un alt exemplu, din afara ambientului european este cel al slujitoarei lui Dumnezeu, Sora Elisabeta Satako Kitahara, moartă în 1958; de notat, trecerea ei de la budism la catolicism datorită impresiei exercitate de sfântul Maximilian Kolbe, a cărui viață a citit-o și a asimilat-o din spiritul propriului director spiritual, care a fost prieten cu celebrul martir. Ea a trăit în satul ei numit "al furnicilor", unde au fost adunați copiii săraci din Tokio. În centrul vieții ei de pietate era Euharistia. Afectată de tuberculoză, și-a trăit ultimii ani în întregime în capelă, în adorarea Preasfântului Sacrament al altarului.

La 2 mai anul trecut, odată cu beatificarea lui, Biserica ni l-a propus drept model pe fericitul Padre Pio (1887-1968), mare îndrăgostit al Euharistiei, a cărui figură traversează și marchează acest secol. Sfântul oamenilor, cum a fost definit în mod semnificativ, a nutrit o caldă iubire față de Isus euharisticul. Liturghiile sale prelungite în tăcere mistică și pauze contemplative erau un spectacol de credință pentru credincioși, care se întorceau transformați. Spunea fericitul Padre Pio: "Bătăile inimii mele, atunci când sunt cu Isus euharisticul, sunt mai puternice. Uneori mi se pare că inima vrea să iasă din piept. La altar simt uneori o aprindere atât de mare, încât nu pot s-o descriu"24. Padre Pio era devorat de o sete și o foame nepotolită după sfânta Euharistie. El recomanda "împărtășania zilnică" și deplora neglijența și indiferența cu care uneori este tratat Sacramentul altarului.

Această trecere în revistă a unor sfinți "euharistici" evidențiază modul în care au știut să parcurgă repede și în mod înțelept drumul perfecțiunii creștine cu o puternică legătură de iubire față de Euharistie și o credință foarte vie în harul acestui sacrament din care s-au adăpat ca din izvorul vieții: "Cel care mănâncă din mine, va trăi în veci" (In 6,57).

Acești sfinți aleși spre exemplificare reprezintă o sfidare pentru noi: aceea de a ne deschide și noi - ca și ei - în fața acțiunii Duhului lui Cristos, pentru ca "să apară în noi orice sfințenie", cum ne rugăm în a IV-a rugăciune euharistică.

 

Note


1 Sf. Toma din Aquino, Summa theologiae, III, q. 73, a. 3c; cf. PO 5.

2 Cf. R. Spiazzi, Il mistero eucaristico nella comunita cristiana, LER, 1968.

3 Sf. Ignatiu din Antiohia, Epist. ad Smirn., 7, 1.

4 Sf. Ignatiu din Antiohia, Ep. ad Roman., 7, 3.

5 Sf. Augustin din Hipona, Serm. 131, 1, BAC 95, 598.

6 Sf. Ludovic al IX-lea, Acta sanctorum augusti 5 (1868), 546.

7 Sf. Francisc de Assisi, 2LF I, 14; FF 184.

8 Sf. Francisc de Assisi, I cap. II, 16; FF 218.

9 Sf. Francisc de Assisi, 2Test. 13; FF 114.

10 Sf. Francisc de Assisi, FF 241.

11 R. Spiazzi, S. Tommaso d'Aquino. Biografia documentata, Studio Domenicano, Bologna 1995, 268.

12 Cf. F.Trochu, S. François de Sales, Vitte, Lyon 1956.

13 Ioan Paul II, "Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în Polonia", L'Osservatore Romano (10.6.1999).

14 V. Ricci, S. Alfonso, maestro di vita spirituale, Gribaudi, Milano 1988, 184.

15 Sf. Veronica Giuliani, Diario, Prato 1895.

16 Fr. Gagnere, Benoit-Joseph Labre, Avignon 1936, 293-295.

17 F.Trochu, Il Curato di Ars, II, Marietti, 1997.

18 Cf. Besucco (1864) 100 = OE XV 342.

19 În această perioadă, Papa Pius al X-lea a introdus împărtășania frecventă, favorizând și participarea copiilor ajunși la vârsta rațiunii la sfânta împărtășanie.

20 Cf. Antonioli - Falciola - Labanca, Pier Giorgio Frassati, Ave, 1985.

21 Cf. F. Peloso - J. Borowiec, Francesco Drzewiecki, Borla 1999.

22 Cf. J.F. Müller, Viața Episcopului de Iași, Dr. Anton Durcovici, martir, Presa Bună, Iași 1993, 51.

23 Don Calabria, Esortazione (12.5.1918).

24 Padre Pio, Epist I, 234.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire