pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SACRAMENTE 

Euharistia în viața Bisericii
colocviu teologic dedicat Marelui Jubileu

achizitionare: 12.01.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

Inapoi la cuprins

SACROSANCTUM CONCILIUM: EUHARISTIA ÎN LITURGIE

Claudiu DUMEA

În ziua de 22 septembrie 1956, adresându-se participanților la Congresul internațional de la Assisi, Papa Pius al XII-lea saluta în mișcarea liturgică, ajunsă de acum la maturitate, trecerea Duhului Sfânt prin Biserica timpurilor noastre pentru a-i apropia pe oameni de izvoarele harului.

Conciliul al II-lea din Vatican, pe care Papa Ioan al XXIII-lea avea să-l convoace peste câțiva ani, a acordat o atenție cu totul deosebită liturgiei și Euharistiei care este inima întregii liturgii: dovadă e faptul că primul document promulgat de Conciliu a fost Constituția liturgică Sacrosanctum Concilium.

Conciliul s-a ocupat prea puțin de latura doctrinală a Euharistiei. Tot ce are de spus în această privință e concentrat într-o singură frază, la nr. 47 din Sacrosanctum Concilium:            

La Cina cea de Taină, în noaptea în care a fost vândut, Mântuitorul nostru a instituit jertfa euharistică a Trupului și a Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor jertfa crucii până la a doua sa venire și pentru a încredința astfel Miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morții și al învierii sale: sacrament al pietății, semn al unității, legătură a carității, ospăț pascal în care îl primim pe Cristos, sufletul este copleșit de har și ne este dată chezășia gloriei viitoare.

Preocuparea principală a Conciliului a fost de natură pastorală, având drept scop să-i facă pe credincioși să participe activ și conștient, și nu ca niște spectatori muți, la celebrarea Euharistiei.

Conciliul al II-lea din Vatican deschide o pagină nouă în istoria liturgiei occidentale. E pentru prima dată că un Conciliu ecumenic consacră liturgiei un document oficial.

De fapt, Conciliul a mers pe calea trasată de Pius al XII-lea, desăvârșind reforma liturgică pe care o începuse deja acest mare papă. Aceleași persoane care au lucrat la reforma riturilor din Săptămâna Sfântă și din Vigilia pascală pe vremea lui Pius al XII-lea au pregătit și textul Constituției liturgice Sacrosanctum Concilium.

La nr. 50 din Constituția liturgică, Conciliul dispune ca:

ceremoniile să fie simplificate păstrându-se neatinsă substanța lor; se vor omite repetițiile introduse în decursul veacurilor sau adăugirile mai puțin utile; în schimb, în măsura în care vor părea oportune sau necesare, vor fi restabilite, după tradiția Sfinților Părinți, unele elemente dispărute sub vitregia timpurilor.

De remarcat că exact același lucru intenționase să-l facă cu 400 de ani înainte sfântul Pius al V-lea când a reformat liturghierul în conformitate cu principiile stabilite de Conciliul Tridentin: riturile să fie restabilite conform tradiției vechi a Sfinților Părinți. Conciliul al II-lea din Vatican a putut să realizeze mult mai bine ceea ce își propusese să facă Pius al V-lea, datorită faptului că un mare număr de documente liturgice descoperite după Conciliul Tridentin, studiile patristice, contribuțiile mișcării liturgice moderne, au condus la o mai bună cunoaștere a celebrărilor din primele veacuri și a tradiției Sfinților Părinți. Prin urmare, Liturghierul lui Paul al VI-lea din 1970 îl completează în mod fericit pe cel promulgat în 1570 de Pius al V-lea, ambele păstrând identic tradiția unică.

Constituția liturgică tratează despre Euharistie în capitolul al II-lea, în zece numere, de la 47 la 57. Iată, pe scurt, problemele pe care le tratează.

Mai întâi - participarea activă.

Biserica veghează cu grijă ca fiii săi să nu asiste ca străini sau spectatori muți la acest mister al credinței, ci înțelegându-l bine, cu ajutorul ceremoniilor și rugăciunilor, să participe la acțiunea sacră în mod conștient, cu pietate și activ (SC 48).

Cei care suntem puțin mai în vârstă ne amintim cum participau în trecut credincioșii la liturghie. Nu că nu era o participare activă. Credincioșii, în general, participau cu mare pietate, atenție și concentrare, dar nu la celebrarea propriu-zisă, ci la propriile rugăciuni și exerciții de pietate. Preotul celebra în latină fără să fie înțeles, cu voce joasă, fiind auzit doar de ministranți, cu spatele la popor. În timp ce preotul spunea rugăciunile sale, poporul le spunea pe ale sale: se spunea, în general, rugăciunea de dimineață în timpul liturgiei cuvântului și rozariul în a doua parte a liturghiei; se cântau anumite cântece, rugăciunea și cântarea erau întrerupte la Prefacere de clopoțelul ministrantului, când lumea privea în tăcere ostia și potirul. Păstorii aveau grijă să-i convingn pe credincioși că sacramentul euharistiei produce efectele sale ex opere operato și că, pentru a beneficia de roadele lui, e de ajuns să-l primești cu pietate și dispoziție sufletească corespunzătoare.

Conciliul subliniază cu putere că liturghia nu este acțiunea privată a preotului. Din natura sa, ea este eclezială, comunitară. Întregul popor al lui Dumnezeu, structurat  ierarhic, oferă prin mâinile preotului jertfa euharistică.

În acest sens, continuă documentul conciliar,

oferind Ostia nepătată, nu numai prin mâinile preotului, ci împreună cu el, să învețe a se oferi pe ei înșiși și, prin Cristos Mijlocitorul, să se desăvârșească din zi în zi în unire și cu Dumnezeu și în unirea dintre ei, pentru ca, în cele din urmă, Dumnezeu să fie totul în toți.

Noul liturghier reînvie un rit dispărut sub vitregia vremurilor: e vorba de reintroducerea procesiunii de aducere a darurilor la ofertoriu. Ofertoriul este momentul principal în care credincioșii se oferă pe ei înșiși prin Cristos Mijlocitorul. Să clarificăm puțin înțelesul cuvântului ofertoriu. Ofertoriul propriu-zis la celebrarea Euharistiei este rugăciunea euharistică sau canonul liturghiei. Toate rugăciunile după Prefacere exprimă oferirea pe care o face întreaga Biserică, preoți și credincioși, împreună cu Cristos care se oferă pe sine Tatălui ca victimă de împăcare întru aducere de mulțumire. Pe drept cuvânt bizantinii numesc rugăciunea euharistică sau canonul - anaforă, adică oferire sau ofertoriu.

Dar mai este un moment la liturghie care în liturghia romană a rămas cu numele de ofertoriu: e momentul în care credincioșii se oferă pe ei înșiși, oferire exprimată prin prezentarea la altar a pâinii și vinului care se vor transforma în trupul și sângele Domnului. Acesta este ofertoriul: aducerea pâinii și vinului la altar, fie că aceste daruri sunt aduse în procesiune solemnă, fie că le aduc ministranții, într-o formă simplă, de la credență la altar.

La începutul Bisericii, ritul ofertoriului era de o mare simplitate. Sfântul Iustin,  la anul 150, îl descria cu aceste puține cuvinte: "I se aduc apoi celui care prezidează adunarea fraților (episcopului) pâine și o cupă cu vin amestecat cu apă" (Apologia I, 65). Toți, de la papă până la ultimul credincios, își aduceau de acasă pâinea și vinul pentru împărtășanie. Așa se explică îndemnul pe care îl face și astăzi celebrantul: "Rugați-vă, fraților, pentru ca jertfa mea și a voastră - a fiecăruia dintre voi"; nu jertfa noastră, sau această jertfă. Credincioșii își aduceau fiecare, în procesiune, la altar, pâinea și vinul.

Sfântul Hipolit în Tradiția apostolică, pe la anul 200, ne informează că diaconii strângeau pâinea și vinul de la credincioși și le aduceau la episcop, la altar. Tot sfântul Hipolit ne informează că se ofereau odată cu pâinea și vinul, untdelemn, brânză, măsline și alte daruri destinate săracilor și întreținerii clerului și a Bisericii. Pe altar se așeza numai pâinea și vinul pentru jertfă, fiind cu desăvârșire interzis să se depoziteze pe altar alimentele și celelalte pomeni destinate săracilor și Bisericii.

La acest gest simplu s-a adăugat ulterior o rugăciune asupra darurilor numită secretă; celebrantul o spunea în șoaptă, deoarece cântarea care însoțea aducerea darurilor dura ceva mai mult. Încetul cu încetul, în jurul gestului simplu al ofertoriului s-a creat un set de rituri și rugăciuni, ca incenzarea, rugăciuni de purificare personală a preotului, spălarea mâinilor ș.a.m.d.

Din Evul Mediu, credincioșii nu mai aduc de acasă pâinea și vinul pentru împărtășanie; ca atare, procesiunea de aducere a darurilor dispare. De acum, ofertoriu se va numi complexul de rituri și rugăciuni menite să însoțească ritul atât de simplu și grăitor al ofertoriului.

Anumite reminiscențe ale vechii procesiuni ofertoriale au  mai dăinuit un timp, de pildă, la consacrarea episcopilor și la sfințirea abaților, când se aduceau la ofertoriu două butelci cu vin, două pâini și două lumânări, sau la canonizarea sfinților, când câțiva cardinali prezentau papei pe lângă cele amintite, o colivie cu păsări având culori ce simbolizau virtuțile celui canonizat, dupn cum era cazul: fecioară, martir. Evident, procesiunea nu mai avea un caracter liturgic, simbolic, ci unul alegoric.

Actuala reformă liturgică a intenționat să redea ofertoriului simplitatea și semnificația lui inițială. Din dispoziția personală a lui Paul al VI-lea s-au introdus două rugăciuni noi, două beracot, două binecuvântări de tip iudaic. Este binecuvântat Dumnezeu pentru pâinea și vinul care vor deveni pâinea vieții și băutură spirituală. Dar ofertoriul nu sunt aceste binecuvântări. Institutio Generalis Missalis Romani - documentul care însoțește liturghierul lui Paul al VI-lea, în care găsim normele celebrării corecte a Sfintei Liturghii - prevede următoarele cu privire la ofertoriu:

La începutul liturgiei euharistice sunt duse la altar darurile care vor deveni Trupul și Sângele lui Cristos... se recomandă ca înșiși credincioșii să prezinte pâinea și vinul; preotul sau diaconul le primește la locul potrivit...

Deși credincioșii nu mai aduc de acasă pâinea și vinul pentru liturghie, cum făceau odinioară, totuși ritul prezentării acestor daruri își păstrează valoarea și semnificația sa liturgică.

Se pot oferi, de asemenea, bani sau alte daruri pe care le aduc credincioșii sau sunt adunate în biserică, pentru săraci sau pentru Biserică. Acestea sunt așezate într-un loc potrivit, nu pe masa euharistică.

Procesiunea de prezentare a darurilor este însoțită de cântarea la ofertoriu. Cântarea se prelungește cel puțin până când darurile sunt așezate pe altar... (Institutio Generalis, 49-50).

Noua reformă liturgică a voit să redea acestui rit toată simplitatea și semnificația sa profundă inițială. Procesiunea la ofertoriu a fost reintrodusă, dar, din păcate, uneori e reluată nu cu semnificația sa simbolică, autentică, inițială, ci cu semnificația sa alegorică, medievală. Ritul ofertoriului este înăbușit de gustul pentru spectacol.

În continuare, documentul conciliar, în vederea participării active la celebrare, acordă o importanță deosebită citirii și explicării Cuvântului lui Dumnezeu.

Credincioșii să fie instruiți prin Cuvântul lui Dumnezeu... Pentru a oferi din belșug credincioșilor hrana Cuvântului lui Dumnezeu, se vor deschide mai larg comorile biblice, în așa fel încât, într-un număr determinat de ani, să se citească poporului tot ce este mai important din Sfânta Scriptură" (SC 48.51).

Limba latină în care se citeau textele biblice, limbă pe care credincioșii nu o înțelegeau, era o problemă serioasă pentru înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu. Ne amintim iarăși, cei mai în vârstă, cum credincioșii cântau și spuneau diferite rugăciuni în timp ce preotul citea în șoaptă epistola și Evanghelia.

Cu puțin înainte de reforma liturgică, s-a introdus obiceiul de a se citi și în limba poporului, cel puțin Evanghelia, după ce s-a citit în latinește. A fost un pas înainte. Tot un progres a fost, acolo unde s-a putut, tipărirea micilor misale, cu textele liturghiei traduse în limba poporului, pe care credincioșii le citeau în timp ce preotul le spunea în limba latină.

Deși liturghia s-a tradus acum în limba poporului, aceste mici misale continuă să circule sub formă de foi volante. Aceste foi volante cu textele liturghiei sunt foarte bune pentru pregătirea textelor biblice înainte de liturghie și pentru aprofundarea lor după liturghie, dar nu este indicată folosirea lor în timpul liturghiei. Foile volante din care citesc credincioșii împiedică comunicarea cu slujitorii, slăbind astfel coeziunea și unitatea adunării. Cuvântul lui Dumnezeu e proclamat la liturghie de lector și trebuie ascultat cu atenție de credincioși. Dacă citesc din foi, toți credincioșii din ascultători devin lectori, autonomi, unii citind înaintea lectorului, alții în urma lui.

Dar, mai ales, nu trebuie înlocuite cărțile liturgice din care se citesc textele la liturghie cu aceste foi volante. Măreția Cuvântului lui Dumnezeu, întreaga tradiție a Bisericii și Sacrosanctum Concilium la nr. 122 cer ca lecționarul și, mai ales, evangheliarul și, în general, cărțile liturgice să fie cu adevărat demne, ornamentate și frumoase, întrucât sunt semne și simboluri ale realităților pe care le conțin.

Cât privește predica, ea nu mai este un element de excepție, festiv; ea devine parte integrantă a Liturghiei. La nr. 52 Sacrosanctum Concilium prevede:

Este stăruitor recomandată omilia ca parte integrantă a Liturghiei: pornind de la textul sacru, în ea sunt prezentate, de-a lungul anului liturgic, misterele credinței și normele vieții creștine. La Liturghiile care se celebrează cu participarea poporului, în duminici și sărbători de poruncă, omilia nu se va omite decât din motive grave (SC 52).

La care Institututio Generalis adaugă:

omilia este recomandată în celelalte zile, în special în zilele de lucru ale Adventului, Postului Mare și timpului pascal. De asemenea, și în alte sărbători și ocazii când poporul vine în număr mare la biserică. Ca normă generală, omilia o va ține preotul celebrant" (Institutio Generalis, 42).

Preotul acționează in persona Christi nu numai la liturgia euharistică, dar și la liturgia Cuvântului din care face parte și omilia. El este cel care frânge și împarte poporului nu numai pâinea euharistică, dar și pâinea Cuvântului lui Dumnezeu. Apostolii au ales șapte diaconi ca să se ocupe de faptele de caritate, pentru ca ei să fie liberi să se ocupe de predicarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Din cele mai vechi timpuri, omilia revine celui care prezidează Euharistia. În anul 150, sfântul Iustin nota: "După ce lectorul a terminat de citit, cel care prezidează (episcopul) ia cuvântul și îi îndeamnă să urmeze aceste învățături frumoase" (Apologia I, 67).

În continuare, în epoca patristică îi găsim pe episcopi ținând omilia. Preoții puteau să predice cu aprobarea episcopului. În cazul în care era împiedicat să predice, Papa Leon cel Mare își încredința chiar unui diacon omilia pentru a o citi. Conciliul din Vaison (529) îi autoriza și pe preoți, atunci când erau împiedicați din cauza bolii, să le încredințeze diaconilor predicile spre a le citi la Liturghie.

Mai departe, documentul Conciliului dispune reintroducerea rugăciunii credincioșilor care, sub vitregia timpurilor, se pierduse și ea pe cale, supraviețuind doar în ceremonia din Vinerea Sfântă.

"Rugăciunea comună" sau "rugăciunea credincioșilor" va fi reintrodusă după Evanghelie și omilie, mai ales în duminici și sărbători de poruncă, pentru ca prin participarea poporului să se facă rugăciuni speciale pentru Sfânta Biserică, pentru cei care ne conduc, pentru cei care sunt copleșiți de diferite necazuri, pentru toți oamenii și pentru mântuirea lumii întregi (SC 53).

Pentru că îmbrățișează nevoile lumii întregi, se mai numește și "rugăciunea universală".

Denumirea de "rugăciunea credincioșilor" trebuie înțeleasă corect. Nu este vorba de rugăciunea laicilor în contrast cu clerul, ca și cum acum ar fi momentul când laicii au drept la cuvânt. Credincioșii înseamnă botezații, fideles. În primele veacuri, când se face catehumenatul, catehumenii - infideles - puteau să participe la liturgia Cuvântului, după care erau invitați să părăsească adunarea. Rămâneau în continuare numai credincioșii fideles, botezații și cu această rugăciune a credincioșilor începea liturgia euharistică.

Rugăciunea universală își are rădăcinile în rugăciunea Șmone Esre (18 binecuvântări) din liturgia iudaică. Cele 18 invocații le rostea la sinagogă hațanul (servitorul), strămoșul diaconului creștin. Și în liturgia creștină în mod normal este funcția diaconului, dacă participă vreunul, să rostească invocațiile la rugăciunea credincioșilor. Nu pare normal ca la anumite celebrări solemne, să stea în presbiteriu, decorativ, 10-20 de diaconi îmbrăcați în veșmintele care le sunt proprii, iar laicii să rostească intențiile la rugăciunea credincioșilor.

Mai departe, Conciliul, în Constituția liturgică, îi îndeamnă călduros pe credincioși să facă împărtășania sacramentală, nu numai spirituală, la liturghia la care participă. Mai mult, reintroduce împărtășania și sub forma vinului care, sub vitregia timpurilor și din motive practice, a dispărut și ea din evul mediu încoace din liturghia romană, și numai din liturghia romană. Credincioșii "să se hrănească la masa Trupului Domnului (...). Împărtășania sub ambele specii, rămânând valabile principiile dogmatice stabilite de Conciliul Tridentin, poate fi dată atât clericilor și călugărilor, cât și laicilor" (SC 48, 55).

Institutio Generalis arată pentru ce trebuie reintrodusă, pe cât posibil, împărtășania sub ambele specii.

Sub aspectul de semn, împărtășania are un sens mai complet când se face sub ambele specii. Sub această formă iese perfect în evidență semnificația de ospăț euharistic și se exprimă mai clar voința divină de a ratifica noul și veșnicul Legământ în Sângele Domnului și se vede mai bine legătura dintre ospățul euharistic și ospățul escatologic din Împărăția Tatălui (Institutio Generalis, 240).

Ne-a rămas în amintire faptul că la liturghiile solemne duminica și în sărbători nu se împărtășea nici un credincios: era program de împărtășanii în afara liturghiei sau la liturghia mică, dimineața. În unele biserici mari și la sanctuare, în timp ce se celebra Liturghia la altarul principal, un preot distribuia împărtășania la un altar secundar din sfert în sfert, sau din jumătate în jumătate de oră. Împărtășania era cumva separată de liturghie. Acum lucrurile s-au îndreptat. Credincioșii se împărtășesc la toate liturghiile. A mai rămas un lucru de făcut pentru a se desăvârși legătura dintre împărtășanie și liturghie. E ceea ce prevede Institututio Generalis:

Este foarte de dorit ca credincioșii să primească Trupul Domnului cu ostii consacrate chiar la liturghia la care participă și, în cazurile prevăzute, să se împărtășească și din potir pentru ca prin aceste semne exterioare să se vadă mai bine că Împărtășania este o participare la jertfa care se săvârșește chiar atunci (Institutio Generalis, 56).

Conciliul a reintrodus apoi concelebrarea, care dispăruse și ea cu vreo mie de ani în urmă, cu câteva excepții, mai exact cu ocazia hirotonirilor. "Concelebrarea, scrie Sacrosanctum Concilium, este o formă adecvată de manifestare a unității preoției" (SC 57). În primele veacuri ale Bisericii, concelebrarea era modul obișnuit de a celebra Liturghia, dar cum canonul nu era încă fixat și celebrantul principal avea posibilitatea de a improviza, ceilalți concelebranți participau în tăcere. Cea mai veche mărturie în acest sens o avem în Traditio Apostolica a lui Hipolit: episcopul rostește canonul, iar preoții concelebrează în tăcere, întinzându-și doar mâinile spre pâine și vin împreună cu episcopul. Acest gest este prevăzut la actuala concelebrare, însă nu este obligatoriu.

În secolul al VIII-lea, cardinalii care aveau voie să concelebreze cu Papa la Roma de patru ori pe an, rămâneau de asemenea în tăcere și numai papa rostea canonul. Semnul concelebrării era doar faptul că ei țineau în mâini pâinea și vinul deasupra  corporalului. După puțină vreme însă, îi găsim pe cardinalii concelebranți rostind canonul împreună cu papa.

În rânduiala actuală a concelebrării, unele părți le recită numai celebrantul principal, altele le recită unii dintre concelebranți, altele toți în comun. Totuși, legătura cu disciplina din trecut se păstrează prin faptul că părțile comune le spune cu glas tare numai celebrantul principal, numai glasul lui făcându-se auzit; ceilalți trebuie să le rostească cu voce joasă.

La o concelebrare întotdeauna prezidează unul singur; nu există co-prezidență. Astfel, de pildă, dacă sunt prezenți doi episcopi sau doi preoți care celebrează prima liturghie, nu-și împart părțile care revin celui care prezidează concelebrarea; unul singur le săvârșește pe toate.

În sfârșit, intervenția cea mai spectaculoasă și mai controversată pe care a înfăptuit-o Conciliul a fost introducerea limbii poporului în liturghie. Ceea ce nu înseamnă, în intenția Conciliului, abolirea limbii latine din liturghia romană.

La Liturghiile celebrate cu participarea credincioșilor, se va putea acorda locul cuvenit limbii poporului, mai ales în lecturi și în "rugăciunea comună" și, în funcție de condițiile locale, de asemenea, în părțile ce revin poporului, conform art. 36 din această Constituție.

Se va avea grijă totuși ca poporul să poată recita sau cânta împreună și în limba latină părțile din Rânduiala Sfintei Liturghii care îi revin.

Acolo unde o folosire mai largă a limbii poporului în Liturghie pare oportună, se vor respecta prescripțiile art. 40 din această Constituție (SC 54).

În încheiere, vreau să reproduc un text din Directoriul pentru slujirea și viața preoților publicat de Congregația pentru cler în 1994 din capitolul despre ascultare, referitor la respectarea normelor liturgice.

Printre diversele aspecte actuale ale problemei ascultării, merită să fie scos în evidență cel al respectării cu convingere a normelor liturgice.Liturghia este exercitarea preoției lui Isus Cristos, culmea spre care tinde activitatea Bisericii și, în același timp, izvorul din care decurge întreaga sa putere. Ea este așadar, un domeniu în care preotul trebuie să fie în mod deosebit conștient că este slujitor pentru a asculta în mod fidel de Biserică. Orânduirea liturgiei depinde numai de autoritatea Bisericii: aceasta aparține Scaunului Apostolic și, în regulile de drept, episcopului. De aceea, preotul nu va adăuga, nu va scoate, nu va schimba nimic din proprie inițiativă în acest domeniu. Această normă e valabilă în mod special pentru celebrarea sacramentelor, care sunt prin excelență acte ale lui Cristos și ale Bisericii, și pe care preotul le administrează pentru binele credincioșilor in persona Christi și în numele Bisericii. Credincioșii au un adevărat drept de a participa la celebrările liturgice așa cum o vrea Biserica și nu potrivit gusturilor personale ale fiecărui slujitor sau în funcție de particularisme rituale neaprobate, expresii ale unor grupuri care tind să se închidă față de universalitatea Poporului lui Dumnezeu (Directoriul pentru slujirea și viața preoților, 64).

 

Bibliografie

Deiss L., Aux sources de la liturgie, Fleurs, Paris 1963.

Jungmann, I.A., La messa nel popolo di Dio, Marietti, Torino 1974.

Jounel, P., La messe hier et aujourd'hui, O.E.I.L., Paris 1986.

Mazza, E., La celebrazione eucaristica, San Paolo, Torino 1996.

Nocent, A., La messa prima e dopo San Pio V, Piemme, Casale Monferrato 1985.

Raffa, V., Liturgia eucaristica, Edizioni Liturgiche, Roma 1998.

Righetti, M., Manuale di storia liturgica, III, Ancora, Milano 1956.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire