pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SACRAMENTE 

Euharistia în viața Bisericii
colocviu teologic dedicat Marelui Jubileu

achizitionare: 12.01.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

Inapoi la cuprins

LUMEN GENTIUM: CRISTOS ȘI BISERICA

Mons. Jean-Claude PÉRISSET

Tema acestui colocviu, care își propune să aprofundeze și să actualizeze învățăturile Conciliului Vatican al II-lea în Bisericile noastre locale de Iași și București este un răspuns la inițiativa Sfântului Părinte cu privire la Anul jubiliar  - un an de har, în care suntem chemați să punem în practică doctrina Conciliului în Bisericile noastre și în viața noastră cotidiană ca preoți, să actualizăm (aggiornamento) această învățătură a Bisericii, cu scopul de a reînnoi slujirea noastră preoțească.

Cristos și Biserica este tema pe care o prezentăm. Vreau să încep amintind reacția Sfintei Ioana d'Arc care, referitor la această temă, a răspuns judecătorilor săi: mie mi se pare că Biserica și Cristos sunt unul și același lucru sau definiția Bisericii pe care o dă Bossuet: Biserica este Cristos răspândit și împărtășit.

 

1. Biserica, realitate complexă

Lectura Constituției dogmatice Lumen Gentium ne oferă o panoramă completă și sintetică a acestei realități.

1. Biserica este un mister

Într-adevăr, avem această dovadă în articolul 9 al Crezului: "Cred în Biserică, una, sfântă, catolică și apostolică". Un mister nu poate fi acceptat decât prin credință, de aceea trebuie să recunoaștem, încă de la început, că apropierea noastră de această realitate va fi mereu dincolo de plinătatea și întregimea ei. Vom vedea îndată lucrul acesta, când vom vorbi despre diferitele imagini ale Bisericii.

2. Biserica este o realitate socială

Deseori ne este greu să recunoaștem în plan social misterul acestei societăți căreia i se spune perfectă; la acest nivel, Biserica este un fel de societate civilă. Și totuși, această Biserică este sfântă, neprihănită (LG 5), deși ne adună în sânul ei pe noi păcătoșii.

3. Biserica este "Poporul lui Dumnezeu" (LG 2I) și, în același timp, este organizată ierarhic (cf. LG 3)

Deci, structura sa vizibilă este în slujba poporului, deoarece slujirea preoțească ierarhică împlinește lucrarea lui Cristos care "nu a venit să fie slujit, ci să slujească" (Mt 20,28). Profesorul meu de teologie în seminar, devenit apoi Cardinal, Charles Journet, obișnuia să spună: "valorile ierarhiei sunt în slujba sfințeniei". Apoi, există carismele, care pătrund întregul popor așa cum este el, atât starea laicală (cf. LG 4) cât și ierarhia (cf. LG 3), de aceea viața consacrată (cf. LG 6) se întâlnește și se dezvoltă la ambele niveluri.

4. Biserica lui Cristos este una și unică

Totuși, realitatea ei socială vizibilă nu absoarbe în mod evident tot ceea ce îi aparține de drept. Deoarece se devine membru al Bisericii prin botez, toți botezații fac parte din aceasta; din păcate, însă, din cauza diviziunilor între creștini, nu toți sunt membri ai Bisericii catolice, ca expresie vizibilă, întrupată, a Trupului mistic al lui Cristos. Și totuși, Conciliul spune:

Această Biserică, orânduită și organizată în această lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de urmașul lui Petru și de Episcopii în comuniune cu el, deși în afara organismului său vizibil există numeroase elemente de sfințire și de adevăr, care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică (LG 8 b; cf. UR 4).

 

2. Biserica sacrament

2.1. Misterul Bisericii în lumina misterului lui Cristos

Numărul 1 al Constituției Lumen Gentium ne oferă miezul întregii noastre contemplări a misterului, atunci când spune că "Biserica este în Cristos ca un sacrament sau un semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc" (LG 1).

Deci, există o legătură intrinsecă între Cristos și Biserică, legătură care merge pe două planuri și al cărei ecou este numărul 6, care tratează despre diferitele imagini ale Bisericii după Sfânta Scriptură:

a) diferența între Cristos și Biserică:

- Biserica este stâna, a cărei poartă este Cristos,
- Biserica este turma, iar Cristos este păstorul ei,
- Biserica este ogorul pe care Cristos îl seamănă,
- Biserica este via, al cărei lucrător este Cristos,
- Biserica este mireasa lui Cristos.

În acest context, se spune că Biserica este primită de la Cristos, și aceste imagini ne permit să înțelegem misiunea Bisericii ca părtașă la misiunea mântuitoare a lui Cristos.

b) unitatea intimă între Cristos și Biserică:

- Biserica este vița, iar Cristos face să rodească mlădițele,
- Biserica este edificiul, iar Cristos este piatra din capul unghiului,
- Biserica este noul Ierusalim, iar Cristos este lumina sa,
- Biserica este Trupul lui Cristos (LG 7).

Aceste imagini vorbesc despre perfecțiunea Bisericii, datorată în întregime lui Cristos care o pătrunde cu prezența lui sfințitoare, pentru a face din ea, în lume, sacramentul misiunii sale mântuitoare.

Ultima imagine, a trupului, de origine paulină, este cel mai des folosită pentru a descrie Biserica și pentru a-i aprofunda misterul, deoarece permite înșiruirea diferitelor componente menționând între toate acestea o legătură intrinsecă, la fel ca în trup. Dacă lipsește un element esențial, trupul nu mai există: luați sângele (sfințenia conferită de sacramente), sau oasele (ierarhia), sau carnea (credincioșii) sau țesutul nervos (carismele) și nu mai există viață, nici trup. Luați capul (Cristos), nu mai există Biserica lui Cristos, ci o simplă societate printre alte societăți.

Această imagine a trupului ne permite să înțelegem mai bine sacramentele ca mijloace de transmitere a vieții trupului către mădulare, pentru a ajunge la plinătatea lui Cristos (cf. Ef 4,13). Faptul că există o unitate între cap și trup ne face să recunoaștem necesitatea sacramentelor ca să-l putem forma în noi pe Cristos (cf. Gal 4,19). De aceea, pentru orice creștin ar trebui să fie valabilă această zicală a Părinților Bisericii: christianus, alter Christus, și nu doar așa cum spunem prea adesea: sacerdos, alter Christus. Fiecare creștin este un alt Cristos sau, mai bine-zis, o dublură a lui Cristos. Consider că acest număr 7 din Lumen Gentium reprezintă pentru întâlnirea noastră inima a ceea ce ne propunem, adică arată diferite modalități de celebrare a tainei Întrupării Fiului lui Dumnezeu, aprofundând sacramentul spovezii și al euharistiei în contextul actual.

2.2. Biserica Cuvântului întrupat

Această expresie spune esențialul despre misterul Bisericii și permite concentrarea în puține cuvinte a doctrinei Capitolului I al Constituției dogmatice Lumen Gentium.

La numărul 7, pe care tocmai l-am amintit, citim în paragrafele d și e că Isus Cristos este Capul acestui trup, imagine a lui Dumnezeu cel nevăzut, începutul, întâiul născut dintre cei reînviați, care umple cu comorile slavei sale întregul său trup. Este vorba aici despre realitatea esențială a Bisericii, sfințenia. În capitolul al V-lea, nr. 39-42, este dezvoltată doctrina Bisericii în mod imuabil sfântă (LG 39), prin darul Duhului Sfânt. Această afirmație este expresia credinței, lucru greu de înțeles de cei care aruncă asupra Bisericii doar o privire sociologică, luând în considerație îndeosebi istoria sa de două mii de ani. Actul cererii iertării pentru greșelile membrilor Bisericii, pe care Sfântul Părinte l-a făcut în prima duminică din Postul Mare (12 martie 2000), este de aceea greu de perceput în dimensiunea sa reală de către atâția care văd în gestul acesta un act de realism din partea Papei: pentru ei, Papa ar fi recunoscut în sfârșit că Biserica nu este cea care pretinde a fi: "plină de slavă, fără pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci să fie sfântă și fără de prihană" (Ef 5,27). De aici, rezultă necesitatea de a recurge la imagini pentru a înțelege că Biserica este sfântă, fără păcat, dar nu fără păcătoși, asemenea lui Cristos, care a luat asupra sa păcatele lumii. Sfântul Paul spune despre aceasta: "pe El, care n-a cunoscut păcatul, l-a făcut pentru noi păcat ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu" (2Cor 5,21); adică Isus nu este păcătos, nu cunoștea păcatul, dar a fost tratat ca un păcat, pentru că a luat asupra lui consecințele păcatului. Astfel, Biserica este, după minunata expresie a Părinților Bisericii - îndeosebi a Sfântului Augustin -, Cristos întreg, Cap și Trup. Ceea ce vine de la cap, adică sfințenia, trece în trup. Iar în ceea ce privește răul comis de membrii Poporului lui Dumnezeu, fie că sunt laici sau orânduiți în ierarhie, trebuie să se spună că limitele Bisericii trec prin inima noastră. Tot binele vine de la Cristos, așa cum viața trece în mlădițele viței; însă datorită libertății mele pot să refuz această viață, să acționez pe cont propriu fără să țin seama de Cristos, de învățătura sa, de harul său. Deci, există o parte în mine - și totuși rămân ucenic al lui Cristos - care nu este luminată de lumina sa, de Cel care este Lumen Gentium: din cauza păcatului meu, nu mai reflectez această lumină a Lui, nu mai sunt al Bisericii când fac răul, păcatul, pentru că nu mai este "lumina Lui care strălucește pe chipul Bisericii" (LG 1). Desigur, aparțin corpului social al Bisericii, sunt în Biserică, în structura sa, dar privat de viața pe care Cristos o dă prin harul său, prin sacramentele și învățătura sa.

2.3. Biserica Aceluia care a venit să slujească

Noi, cei cărora le-a fost încredințată preoția ca slujire pentru a paște turma lui Cristos, avem un loc deosebit în raportul dintre Cristos și Biserică, întrucât, așa cum spune Lumen Gentium, îndeosebi în celebrarea Jertfei Euharistice, acționăm in persona Christi, în numele lui Cristos (LG 5; 28 a). Într-adevăr, spunem la consacrare: acesta este trupul meu; acesta este potirul sângelui meu.

Această identificare cu misiunea lui Cristos se realizează în trei domenii ale preoției ca slujire, predicare, sfințire și conducere, chiar dacă în moduri diferite. Este meritul documentului Lumen Gentium de a fi prezentat în mod organic această triplă misiune a Bisericii enumerând exigențele, mai întâi când vorbește despre Episcopi (LG 25-27). Apoi face aplicația la slujirea preoților, în LG 28 și, mai dezvoltat, în Decretul Presbyterorum Ordinis, la numerele 4-6. Importantă este afirmația că

Părtași, după gradul slujirii proprii, la misiunea lui Cristos, unicul Mijlocitor, ei vestesc tuturor Cuvântul divin... în cultul Euharistic... acționând în persoana lui  Cristos..., unesc rugăciunile credincioșilor cu jertfa Capului lor..., adună familia lui Dumnezeu într-o fraternitate însuflețită de un singur duh (LG 28; cf. PO 1b).

Putem să ne întrebăm dacă presbiterii acționează întotdeauna în persoana lui Cristos sau numai în împlinirea acțiunilor (gesturilor) sacramentale. Cunoaștem dictonul Părinților Biericii: "când preotul botează, Cristos botează; când preotul iartă, Cristos iartă" și așa mai departe.

Prima afirmație pentru preoți ne oferă o cale de rezolvare:

Preoții, deși nu dețin plinătatea preoției și depind de episcopi în exercitarea puterii lor, sunt totuși uniți cu aceștia în demnitatea sacerdotală; în virtutea sacramentului Preoției, după chipul lui Cristos, Marele Preot veșnic, ei sunt consacrați pentru a propovădui Evanghelia, pentru a păstori pe credincioși și a celebra cultul divin, ca adevărați preoți ai Noului Testament (LG 28).

Repet începutul citatului precedent după care, într-adevăr, urmează acest fragment pe care tocmai l-am citit: "Părtași, după gradul slujirii proprii, la misiunea lui Cristos, unicul Mijlocitor" (LG 28), pentru a vedea că este un accent diferit în relația preotului cu Cristos, ca de altfel și a episcopului, în diferitele sectoare ale ministerului său: părtaș la misiunea lui Cristos Mijlocitor pentru întregul minister, dar acționând in persona Christi numai când este vorba despre slujirea sacramentală.

a) Consecințele acestei diferențieri sunt clare: când este vorba despre a acționa în numele lui Cristos, preotul (prezbiterul sau episcopul) realizează în mod necesar opera lui Cristos Mântuitorul; teologii vorbesc atunci despre ex opere operato. În timp ce acționează ca părtaș la misiunea lui Cristos Mijlocitor, preotul (prezbiter sau episcop) este responsabil de modul în care participă, adică intervenția sa personală are o influență reală asupra rezultatelor acțiunii sale; se vorbește atunci despre ex opere operantis.

Într-adevăr, este suficient să vedem istoria Bisericii, pentru a constata că sfinți- papi, episcopi sau preoți - au făcut mult mai mult decât sute de alți confrați ai lor, deși erau însemnați cu aceeași preoție de slujire. Nu degeaba se spune că exemplul este mai convingător decât predica.

b) O altă consecință a ceea ce s-a spus mai înainte în ceea ce privește participarea preotului la misiunea lui Cristos Mijlocitorul: întreaga slujire, întreaga activitate proprie a preotului este după chipul lui Cristos marele și veșnicul preot. De aceea, această activitate întreagă este un cult adus lui Dumnezeu, face parte din adorația datorată lui Dumnezeu. Slujirea noastră atinge atunci o dimensiune sacră în toate multiplele sale activități: învățarea catehismului, predicarea, vizitarea bolnavilor sau a întemnițaților, vizitarea familiilor și așa mai departe; totul este cult de adorație a lui Dumnezeu, pentru că totul contribuie, în exercițiul slujirii noastre, la preamărirea lui Dumnezeu, la a face să vină Împărăția sa.

Această misiune caritabilă a slujirii noastre este foarte importantă, dacă voim să răspundem la chemarea lui Cristos. "După iubirea pe care o aveți unii față de alții, vă va recunoaște lumea că sunteți ucenicii mei". Fiecare pagină din evanghelie ne amintește că fără dragoste, credința este moartă, și această caritate este, mai întâi, față de aproapele. De aceea, Papa Ioan Paul al II-lea a adăugat un element nou pentru câștigarea indulgenței Anului jubiliar: faptele de caritate. Conform tradiției, acestea sunt șapte în fiecare sector pastoral: șapte fapte de milostenie materială și șapte fapte de milostenie spirituală.

În Decretul despre Slujirea și viața preoțească, Presbyterorum Ordinis, este bine exprimată această dimensiune sacră a slujirii, atunci când se spune:

Așadar, întrucât orice preot, în felul său propriu, acționează în numele lui Cristos reprezentându-l, el este înzestrat cu un har deosebit pentru ca, slujind pe cei încredințați lui și întregul popor al lui Dumnezeu, să poată tinde mai eficient la desăvârșirea Aceluia pe care Îl reprezintă, iar slăbiciunea omenească a trupului e vindecată de sfințenia Lui, care s-a făcut pentru noi Mare Preot, "sfânt, nevinovat, nepătat, osebit de cei păcătoși" (Evr 7,26) (PO 12 a).

Concluzia acestei afirmații este evidentă: preotul devine sfânt prin exercitarea propriei slujiri. O spune clar aceeași Constituție dogmatică Lumen Gentium: "Preoții..., participând la harul misiunii lor (al Episcopilor), prin Cristos, veșnicul și unicul Mijlocitor, trebuie să crească, prin exercitarea zilnică a îndatoririi lor, în iubirea de Dumnezeu și de aproapele" (LG 41 c).

Nu este nevoie să mai adăugăm altceva; este de ajuns să împlinim printr-o colaborare fidelă cu voința lui Cristos misiunea care ne-a fost încredințată, în slujirea poporului care ne este încredințat, pentru a face să strălucească Lumina neamurilor, Cristos, nu doar în lume, ci și în noi. Un minunat cuvânt al Sfântului Paul ne amintește aceasta când, scriind corintenilor, după ce a spus că îl predică pe Cristos Domnul, și nu pe sine însuși, adaugă: "Fiindcă Dumnezeu, care a zis: «strălucească, din întuneric, lumina», El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoștința slavei lui Dumnezeu, pe fața lui Cristos (2Cor 4, 6).

2.4. Locul preoților în Biserică-Trup al lui Cristos

Imaginea Trupului ne determină să recunoaștem diferite misiuni în funcție de trebuințele trupului însuși, după cum scria deja Sfântul Paul corintenilor (cf. 1Cor 12,12-31).

a) prima afirmație a documentului Lumen Gentium, la nr. 28 b: Preoții sunt colaboratori ai misiunii Episcopilor. Mai mult, se poate vorbi despre misiunea preoților asemenea Episcopilor, a căror cunună spirituală sunt (cf. LG 41c). Însă, datorită configurației Bisericii ca trup, această colaborare se exercită în mod organic, în Biserica particulară care este dieceza (și formele echivalente);

b) de aici, rezultă cea de a doua afirmație, la nr. 28b din Lumen Gentium, adică preoții "formează împreună cu Episcopul lor o unică Preoție", adăugând că "în fiecare comunitate locală a credincioșilor, preoții îl reprezintă, ca să spunem așa, pe Episcop" (LG 28b). Aici avem nucleul care va permite crearea Consiliului preoțesc, conturat la nr. 28b al Decretului despre Misiunea pastorală a Episcopilor Christus Dominus.

c) această participare comună a preoților la slujirea preoțească, prin sfințirea sacramentală, și la misiunea pastorală a propriului Episcop datorită misiunii încredințate, creează printre toți preoții, îndeosebi în sânul aceleiași dieceze, o legătură frățească, "ce trebuie să se manifeste spontan și cu dragă inimă în întrajutorarea spirituală și materială, pastorală și personală, în întruniri și în comuniunea de viață, de muncă și de iubire" (LG 28c).

 

Concluzie

Iată, dragi confrați, unde ne conduce lectura documentelor Conciliului Vatican al II-lea: la a fi mereu mai conștienți de acest mare mister al Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină (Crezul), care se actualizează în misterul Bisericii una, sfântă, catolică și apostolică (Crezul), ai cărei membri suntem, și în care avem o misiune deosebită, aceea de a participa la misiunea lui Cristos Mijlocitorul, mai mult, în misiunea de sfințire, de a acționa în persoana lui Cristos, pentru partea care ne revine în participarea la misiunea pastorală a Episcopului nostru diecezan.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire