pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SACRAMENTE 

Euharistia în viața Bisericii
colocviu teologic dedicat Marelui Jubileu

achizitionare: 12.01.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

Inapoi la cuprins

UNITATIS REDINTEGRATIO: UNITATEA RECONCILIATĂ A BISERICII

Wilhelm DANCĂ

Sunt mai multe motive pentru care am ales ecumenismul ca temă pentru conferința de față. Unul dintre acestea este intenția Sfântului Părinte de a conferi "o dimensiune clar ecumenică celebrării Bisericii Catolice din Anul Jubiliar 2000"1, intenție exprimată atât la ultima întâlnire cu patriarhul grec-ortodox al Ierusalimului, cât și în enciclica Tertio Millennio Adveniente2.

Am structurat textul comunicării mele după cum urmează: 1) începuturile mișcării ecumenice, 2) conținutul decretului despre ecumenism, 3) dialogul dintre catolici și ortodocși la nivel universal, 4) dialogul dintre catolici și ortodocși la nivel local, 5) un nou optimism ecumenic.

 

1. Începuturile mișcării ecumenice

Fenomenul care poate fi numit în mod generic trezirea ecumenică a luat amploare în secolul al XIX-lea, când misionarii protestanți și-au dat seama că mărturia lor în afara Europei era contrazisă de scandalul dezbinării între creștini. Problema destinatarilor Evangheliei era alegerea unei forme din cele multe sub care se prezenta creștinismul. Evident, în fața mai multor Biserici, unii îl urmau pe Isus făcând abstracție de Biserică, conform sloganului: "Isus da, Biserica nu".

Pentru a da un răspuns la aceste provocări, misionarii protestanți au întemeiat la Paris în 1855 Young Men's Christian Association și au organizat prima conferință misionară mondială în 1910 la Edinburgh, în Scoția. Au avut loc alte ințiative asemănătoare până în 1948, când s-a constituit Consiliul ecumenic al Bisericilor la Amsterdam, cu finalitatea de a găsi modalitățile necesare pentru a depăși diviziunile între creștini3. La adunarea inaugurală din 22 august 1948, 147 de Biserici din 44 de țări erau dispuse să intre în KEK, printre acestea aflându-se și Biserica Ortodoxă din România. În schimb, Biserica Romano-Catolică nu a intrat în acest Consiliu și până în ziua de azi are statutul de observator, deși din 1968 face parte cu drepturi și obligații depline din comisia Constituție și Credință a aceluiași Consiliu ecumenic.

În perioada respectivă, Biserica catolică privea cu scepticism aceste eforturi ecumenice datorită convingerii sale că refacerea unității creștinilor trebuia să se facă prin "revenirea fraților noștri separați la Biserica adevărată a lui Cristos ..., de care ei din nefericire cândva s-au despărțit". Această expresie o găsim în enciclica Papei Pius al XI-lea, Mortalium animos (1928), fiind specifică ecleziologiei catolice din timpul și după Conciliul Vatican I (1869-1870).

Totuși, în timpul celor 90 de ani care s-au scurs până la Conciliul Vatican II (1962-1965), au avut loc mai multe schimbări: în experiențele individuale și comunitare, în domeniul social, cultural și științific, economic și politic, intelectual și psihologic. Ca răspuns la aceste schimbări, în Biserica romano-catolică au apărut felurite mișcări de reînnoire biblică, liturgică, misionară și eclezială, îndeosebi după cel de-al doilea război mondial. Deși Papa Pius al XII-lea (1939-1958) încurajase aceste mișcări prin scrisorile sale enciclice, găsirea unei forme care să le integreze în mod pozitiv se făcea tot mai simțită.

Astfel, la trei luni după alegerea ca Papă (28 octombrie 1958) a lui Ioan al XXIII-lea, acesta, la sfârșitul săptămânii de rugăciune pentru unitatea creștină (25 ianuarie 1959), a dat de știre tuturor că intenționează că convoace un conciliu ecumenic al Bisericii universale. Unul din secretariatele care trebuia să redacteze documentele pregătitoare a fost secretariatul pentru unitatea creștinilor. O altă misiune a acestui secretariat era aceea de a trata cu celelalte Biserici trimiterea observatorilor delegați la întâlnirile conciliare. Din partea patriarhatului constantinopolitan, delegat observator a fost călugărul român, Andrei Scrima4.

Sesiunile plenare ale Conciliului Vatican II au început în octombrie 1962 și au ținut cu întreruperi până în decembrie 1965. În total, au fost patru sesiuni. La prima sesiune, delegații observatori care reprezentau familiile confesionale din lumea întreagă au fost doar 38. La sfârșitul conciliului, numărul lor a crescut la 186. Prezența lor activă și sugestiile prezentate au influențat conținutul și spiritul decretului despre ecumenism, Unitatis redintegratio, pe care Conciliul Vatican II l-a promulgat odată cu constituția dogmatică despre Biserică, Lumen gentium, în ziua de 21 noiembrie 1964. Acest fapt nu este întâmplător, pentru că ecumenismul presupune o anumită concepție ecleziologică, mai exact, "invită la depășirea «limitelor vizibile ale Bisericii catolice», prea adesea considerată odinioară ca o frontieră de netrecut, dincolo de care începea numaidecât imperiul tenebrelor exterioare"5. În fine, din 1964, Biserica catolică s-a angajat inteligent în mișcarea ecumenică și a făcut mai mult decât toate celelalte Biserici și comunități ecleziale la un loc6.

 

2. Conținutul decretului despre ecumenism

Decretul despre ecumenism al Conciliul Vatican al II-lea hotărăște, cu cel mai înalt grad de autoritate, participarea activă a Bisericii catolice la mișcarea ecumenică. Decretul cuprinde trei capitole. Primul capitol clarifică concepția catolică despre unitatea fundamentală, invizibilă și vizibilă, a Bisericii Domnului, una și unica, ca expresie a unității Sfintei Treimi (cf. UR 2). Această Biserică subzistă în Biserica catolică romană, dar nu se limitează la ea, deoarece în afara granițelor vizibile ale Bisericii catolice, adică în ceilalți creștini și în comunitățile lor, există "elemente sau bunuri prin ansamblul cărora însăși Biserica se zidește și primește viața" (UR 3). Diviziunea prezentă între creștini "contrazice pe față voința lui Cristos și este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii Evangheliei la toată făptura" (UR 1). Cu toate acestea, între comunitățile creștine există o comuniune reală, deși imperfectă (UR 3).

Aceste considerații marchează schimbarea care a avut loc, în concepția catolică, în relațiile dintre creștini și stau la baza orientărilor, metodelor și contribuțiilor care reglementează participarea catolică la refacerea unității. Astfel, de la o concepție ecleziologică bazată pe ideea revenirii s-a trecut la o ecleziologie a necesității reciproce în ansamblul unei singure familii, deși deocamdată aceasta este divizată. Deci, ecumenismul nu înseamnă relații între străini, ci relații în sânul unei familii. Nu este vorba de o revenire la trecut, ci de o căutare în comun a unei viitoare reconcilieri.

Cât privește practica ecumenică (capitolul al II-lea), Biserica este implicată în totalitate, cler și laici, în același mod. În acțiunea ecumenică, credincioșii catolici trebuie să fie plini de grijă față de frații despărțiți, "făcând spre ei primii pași" (UR 4). Ecumenismul presupune o reformă continuă, atât a Bisericii în ansamblul ei, cât și a fiecărui creștin catolic în parte. De fapt, "convertirea inimii și sfințenia vieții"  trebuie socotite sufletul întregii mișcări ecumenice, împreună "cu rugăciunile individuale și publice pentru unitate" și, ocazional, cu celebrarea cultului în comun (UR 8). Înțelegerea celorlalți în spiritul carității, dialogul cu membrii celorlalte comunități, orientarea studiilor teologice în sens ecumenic și drumul împreună în lumina cuvântului lui Dumnezeu vor întări stima și înțelegerea reciprocă. Tot la fel, pentru a exprima legătura care îi unește deja pe creștini cu Cristos Slujitorul și pe unii cu ceilalți, se încurajează insistent mărturia comună prin diferite forme de colaborare, mai ales în sectorul social.

În capitolul al III-lea sunt descrise cele două diviziuni fundamentale prezente istoric în familia creștină, cea din Orient și cea din Occident. Cât privește Bisericile ortodoxe, trebuie să ținem cont de caracteristicile cu totul speciale ale originii și dezvoltării lor, care, în cele din urmă, au condus la o mentalitate și o evoluție istorică profund diferită de cea occidentală. Tradițiile liturgice și monastice orientale, spiritualitatea și disciplina eclezială orientală, formulările teologice "complementare și nu atât opuse" (UR 17) ar trebui să fie respectate, întrucât contribuie la înfrumusețarea chipului unicei Biserici și a misiunii sale. Rugăciunea, dialogul și solidaritatea în activitatea pastorală sunt mijloacele prin care se poate restaura comuniunea deplină.

Pentru relațiile cu comunitățile creștine occidentale, decretul propune un program de dialog. Slujirea lui Cristos ca Domn și Mântuitor, iubirea reverențioasă a sfintelor Scripturi, respectul față de liturgia baptismală și celebrarea cinei Domnului, mărturisirea apostolică a Evangheliei în acțiunile sociale - iată punctele care exprimă acordul și dezacordul între catolici și surorile și frații lor în Cristos, anglicani și protestanți.

Pe scurt, în ce privește mișcarea ecumenică, schimbarea pe care o aduce Conciliul Vatican II comportă două puncte importante. Mai întâi, Biserica catolică își asumă partea ei de responsabilitate în divizarea creștinilor și subliniază faptul că refacerea unității nu este posibilă fără convertirea la Domnul a tuturor creștinilor. Apoi, termenul revenire la Biserica catolică a fost înlocuit cu expresia drum împreună pentru realizarea comuniunii vizibile, înțeleasă ca unitate a diversității reconciliate. Dar refacerea unității nu înseamnă că Biserica lui Cristos este o utopie care ar trebui reconstituită de către oameni din fragmentele care mai există astăzi. Unitatis redintegratio vorbește despre unitate cu aceste cuvinte: "credem că ea dăinuie (subzistă) în Biserica catolică fără a se putea pierde și sperăm că va crește din zi în zi, până la sfârșitul veacurilor" (UR 4).

 

3. Dialogul dintre catolici și ortodocși la nivel universal

În perioada post-conciliară, refacerea unității creștinilor a devenit tot mai urgentă. Astăzi, se poate ajunge cu avionul în orice colț al Europei în doar 4 ore; fenomenul migrației este în creștere. Frontierele naționale nu mai au caracterul de cortină sau de închisoare. Totodată, diferențele religioase păstrează un potențial periculos, în stare să provoace conflicte, când grupuri de fanatici, acționând în nume personal sau comunitar, urmăresc realizarea unor interese naționale, politice sau economice, opunându-se majorității populației unei țări. Ne referim aici la ceea ce se întâmplă în fosta Yugoslavie, în Irlanda de Nord sau în unele țări din Europa de Est. Toate aceste exemple tragice ar trebui să ne dea de gândit.

Însă rațiunea profundă a angajării Bisericii catolice în mișcarea ecumenică nu trebuie căutată doar în aceste considerații pragmatice, ci în convingerea că prin despărțirea lor, creștinii se opun direct voinței Domnului (cf. UR 1). În noaptea care a precedat Pătimirea sa, Isus s-a rugat Tatălui său pentru "ca toți să fie una ... ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,21). Aceste cuvinte ale Domnului, rostite înainte de Patima și moartea sa pe cruce, constituie ultima sa dorință, testamentul său. Ca atare, ele au un caracter obligatoriu pentru fiecare creștin și pentru Biserică în ansamblul ei. A fi catolic și a fi ecumenic nu sunt două dimensiuni opuse, ci două fețe ale uneia și aceleeași medalii7.

Cu această conștiință a mandatului primit de la Isus, Biserica catolică a început în timpul și după Conciliul Vatican II un dialog cu aproape toate Bisericile și Comunitățile ecleziale din Orient și Occident. Ținând cont de situația noastră locală, ne vom referi în continuare doar la dialogul oficial cu Biserica ortodoxă. În momentul de față, aceste două Biserici se află într-un dialog teologic, pe care vor să-l poarte în mod deschis și sincer. Pentru a întări încrederea și respectul reciproc între Biserici, dialogul teologic trebuie să înceapă cu ceea ce Patriarhul Athenagoras a numit dialogul iubirii. Este vorba de o străduință evidentă a Bisericilor de a detensiona relația lor reciprocă și de a diminua tensiunile. În spiritul iubirii, dialogul teologic caută dialogul adevărului, adică delegații Bisericilor se străduiesc să dețină cât mai bune cunoștințe despre situațiile reale ale Bisericilor partenere, pentru a putea clarifica problemele existente. Ei abordează atât divergențele, cât și contradicțiile existente în fapt, precum și neînțelegerile larg răspândite, care pot afecta conștiința Bisericilor, la fel ca și deosebirile obiective. În această privință, trebuie menționat faptul că misiunea unei comisii de dialog a Bisericilor nu este compromisul, consensul, sau, cum se spune în congresele politice, moțiunea de sinteză, în care toate tendințele fuzionează în indiferență. Este vorba de o întâlnire în adevăr, pregătită prin bunăvoință, iubire8.

Începutul dialogului adevărului și convocarea comisiei care trebuia să-l poarte au fost date publicității în anul 1979, când Papa Ioan Paul al II-lea l-a vizitat pe patriarhul ecumenic în orașul său de reședință, cu ocazia sărbătorii Sf. Andrei. Prima sesiune plenară a comisiei s-a întrunit în anul 1980 pe insulele Patmos și Rodos și s-a ocupat doar de chestiuni metodologice. În următoarele patru sesiuni plenare (1982 - München; 1984 - Creta; 1986 și 1987 - Bari; 1988 - Valamo din Finlanda) s-a discutat viața sacramentală a Bisericilor catolică și ortodoxă.

O altă etapă în cadrul dialogului teologic a fost sinodalitatea și autoritatea în Biserică. Această etapă a început în 1990 la Freising, în Germania. Din cauza evenimentelor din 1989, proiectul a suferit modificări și amânări. Astfel că aceeași problemă s-a discutat și la Balamand, în 1993.

În sfârșit, să mai spunem că aceste comisii de dialog cercetează faptul existenței premiselor necesare pentru comuniunea bisericească. Totuși, lucrarea aceasta este cumva limitată, deoarece comuniunea bisericească nu se constituie prin constrângere științifică, teologică, ci trebuie să fie oferită. Chiar și atunci când teologia a ajuns la rezultatul potrivit căruia comuniunea bisericească poate fi oferită, dăruirea ei concretă rămâne în continuare o problemă deschisă. Fără îndoială, ierarhii și poporul credincios de care depinde primirea sau refuzul rezultatului teologic, vor da socoteală despre atitudinea lor rezultată din libertate9.

 

4. Dialogul dintre catolici și ortodocși la nivel local

Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România ne-a lăsat o amintire plăcută, dar și câteva datorii. Atât discursurile Patriarhului Teoctist10, cât și cele ale Sfântului Părinte11 sunt pătrunse de convingerea că dialogul dintre cele două Biserici trebuie continuat cu orice preț.

Dar ca să înțelegem care sunt datoriile noastre, să facem o distincție între responsabilitățile la nivel local, cele care privesc parohiile și diecezele, și responsabilitățile la nivelul Bisericii universale. Mișcarea ecumenică este un proces destul de complex și ar fi greșit ca partea catolică să aștepte totul de la centru, de la Roma sau București ori Iași. De fapt, dacă nivelul Bisericii universale nu ar fi susținut la nivel local, ar rămâne o structură goală, suspendată în aer, fără rădăcini. Intuițiile, inițiativele trebuie să vină și din Bisericile locale, și multe lucruri trebuie realizate mai întâi la nivel local, pentru ca mai apoi să fie preluate și de Biserica universală. Totodată, ceea ce se realizează la nivelul Bisericii universale trebuie acceptat și pus în practică la nivel local sau, cum se spune astăzi, la bază.

Din această ultimă perspectivă, constatăm, dar fără să judecăm, că, printre credincioșii și preoții catolici de la noi, există unele prejudecăți față de Biserica ortodoxă și față de reprezentanții ei. Lăsând deoparte unele situații particulare, aceste prejudecăți se datorează unei identificări greșite între sfințenia Bisericii ortodoxe și păcatele celor care o slujesc, o identificare eronată pe care o critică și Mircea Eliade într-un articol din 1949, intitulat Păstori nevrednici. Aici, după ce condamnă desființarea prin decret a Bisericii Greco-Catolice românești și persecuția prelaților uniți, Eliade spune:

n-am auzit de un singur Episcop ortodox care să-și fi mărturisit în chip public dezaprobarea față de această silnicie [...] Nevrednicia Înalților Păstori ortodocși nu implică nevrednicia ortodoxiei. Numai un om de rea credință poate confunda sanctitatea Bisericii Romano-Catolice cu păstorirea Papei Alexandru al VI-lea. Orice Biserică, prin însuși faptul că, într-o anumită măsură se află în timp și în istorie, nu numai în eternitate, riscă să fie cârmuită câteodată și de Păstori nevrednici. Aceasta nu-i știrbește, însă, nici sfințenia, nici perenitatea. N-am fi amintit asemenea adevăruri elementare dacă nu ne-ar fi fost dat să citim, într-un periodic francez, afirmațiile uluitoare ale unui preot greco-catolic, referitoare la nesfințenia Bisericii Ortodoxe, în întregul ei și în întreaga ei istorie. O astfel de atitudine - sperăm - singulară, nu ni se pare numai lipsită de elementara caritate creștină ci și de acea caritate care face pe un vrednic romano-catolic să găsească pe Dumnezeu nu numai într-o biserică ortodoxă, ci și într-un templu protestant sau o sinagogă, ba chiar într-un templu hindus12.

Convingerea mea este că prezența unor astfel de atitudini și de prejudecăți în Biserica noastră locală are cauze obiective asupra cărora nu mă opresc aici. Totuși, evenimentele ecumenice din ultima vreme sunt dovada unei modificări în bine a comportamentului ecumenic din partea catolicilor. De exemplu, participarea numeroasă și activă a credincioșilor și preoților catolici la zilele de rugăciune pentru unitatea creștină, zelul și entuziasmul cu care mulți laici și clerici au răspuns la pregătirea vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România și s-au deplasat la București, deși condițiile erau grele pentru mulți dintre ei, întâlnirile teologice dintre Institutul nostru și Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iași, revista ecumenică Dialog teologic pe care o edităm împreună cu frații ortodocși din Iași, proiectul ecumenic de la Păstrăveni - cu caracter social, activitățile ecumenice ale călugărilor capucini, asumpționiști, ale călugărițelor sioniste sau ale mișcării focolarine - sunt doar câteva din semnele unui ecumenism real pe plaiul moldav.

Însă toate acestea nu ne îngăduie să trecem cu vederea și unele lipsuri. Ca să dau un exemplu, mă refer la Institutul nostru teologic unde deocamdată nu avem o materie de studiu obligatorie care să aprofundeze problemele ecumenice, deși Directoriul ecumenic al Consiliului pontifical pentru unitatea creștină din 1993 insistă asupra acestui punct. În condițiile în care trăim noi în România, cursul despre ecumenism nu poate să aibă un caracter opțional. O inițiativă lăudabilă o constat la seminarul franciscan din Roman unde un părinte ortodox este invitat să predea teologia orientală; cred că așa ceva s-ar putea realiza și la seminarul din Iași.

În fine, din analiza sumară a conștiinței ecumenice din Biserica noastră locală, constatăm că e nevoie de un nou optimism, deoarece ecumenismul "este o dovadă de credință, de speranță, de iubire. Un drum spre «ceea ce este posibil la Dumnezeu» și ce pare uneori imposibil la oameni"13.

 

5. Un nou optimism ecumenic

Revenind la problematica generală a ecumenismului, părerile sunt împărțite: unii cred că procesul de apropiere între Biserici este prea lent, alții afirmă că ecumenismul bate pasul pe loc. A. Frossard spune că "tot ce apropie Biserica catolică de protestanți, o îndepărtează de ortodocși și invers"14. Iar cardinalul Ratzinger ne dă o temă de meditație atunci când afirmă: "nu îndrăznesc să sper într-o unitate a creștinilor în întregime realizată în interiorul istoriei, deoarece alături de eforturile care se fac pentru a se ajunge la unire, au loc mereu alte fragmentări"15. Cardinalul Roger Etchegaray spunea într-un recent interviu că jubileul anului 2000 este un moment de bilanț al reformelor propuse de Conciliul Vatican II și, în acest sens, descoperim că trebuie să reformulăm două concepte ale aceluiași Conciliu, și anume dialogul ecumenic și dialogul interreligios16. În spațiul nostru românesc, Mitropolitul Antonie Plămădeală spune într-o carte interviu că, în privința relațiilor ecumenice locale, mai întâi "trebuie să rezolvăm contenciosul cu uniții", iar pe plan general, "posibilitățile de ajungere la unitate sunt foarte promițătoare"17. În interiorul Bisericii catolice din România, P.S. Petru Gherghel poartă pe blazonul său episcopal cuvintele lui Isus de la ultimă cină - "ca toți să fie una" (In 17,21) -, cuvinte program pentru slujirea sa, iar Î.P.S. Ioan Robu, într-un articol publicat recent în revista Nuntium, consideră că vizita Papei de anul trecut a aruncat o sămânță care aduce roade: "un nou climat s-a instaurat între catolici și ortodocși, suspiciunile și geloziile dintre noi țin deja de domeniul trecutului"18. În sfârșit, am constat că în ultima vreme mulți preoți catolici din Moldova și București și-au schimbat părerea despre ecumenism. Ei consideră acum că un progres este posibil, un progres muncit, fără îndoială, dar care merită orice efort. Mulți au înțeles că finalitatea mișcării ecumenice nu constă doar într-un schimb de idei la radio sau la televizor. Ecumenismul înseamnă convertirea inimii, iar convertirea nu începe cu celălalt, ci cu noi înșine. Prin urmare, trebuie să reflectăm mai mult la pașii pe care trebuie să-i facem noi pentru a putea să-i întâlnim pe ceilalți și nu doar să-i încurajăm pe partenerii noștri de dialog să parcurgă un drum care la un moment dat ar putea să devină impracticabil. De asemenea, s-a înțeles că ecumenismul nu înseamnă renunțarea la propria tradiție. Nici o Biserică nu poate practica această renunțare19.

De fapt, ecumensimul nu este o tocmeală ca într-un bazar oriental20. Ecumenismul este un dialog în caritate și adevăr. Ecumenismul este o aprofundare a propriei tradiții de credință. Cu cât vom coborî mai adânc în adevărul ei, cu atât vom putea vedea propria noastră tradiție într-o lumină nouă. Acolo unde mai înainte am văzut o contradicție, ulterior putem vedea o poziție complementară.

Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de o adevărată pasiune pentru ecumenism. Lucrul acesta este posibil, dacă vom înțelege care este finalitatea acestei mișcări, și anume unitatea reconciliată. În privința aceasta am analizat discursurile rostite cu prilejul vizitei Papei în România. Sfântul Părinte are 10 alocuțiuni, iar Patriarhul 6. În textele acestora, termenul "unitate" ca substantiv, adjectiv, verb și cu termenii sinonimi de "comuniune", "unire" apare de 71 de ori în discursurile pontificale și de 27 de ori în cele ale Patriarhului. Făcând un procentaj rotunjit, Papa a rostit termenul de 7 ori în fiecare discurs, iar Patriarhul de 8 ori. De asemenea, termenul "reconciliere", Papa îl rostește de 11 ori, iar Patriarhul o singură dată și atunci îl referă la Sfântul Părinte pe care îl consideră un promotor al reconcilierii între popoare21. Prezența acestor cuvinte într-un discurs oficial revelează o anumită conștiință despre ecumenism și finalitatea lui: Papa este convins că, "dacă primul mileniu a fost cel Bisericii unite, al doilea mileniu a adus, atât în Orient cât și în Occident, divizări profunde, pe care astăzi se impune să le depășim"22 prin reconciliere, adică cerând și primind iertare pentru greșelile comise unii față de ceilalți. Gestul acesta l-a făcut deja Papa Paul al VI-lea și patriarhul Athenagoras23, Conciliul Vatican al II-lea în decretul despre ecumenism24, și, mai recent, Papa Ioan Paul al II-lea în cererea de iertare rostită în ziua de 12 martie a.c. Toate aceste gesturi ecumenice arată că unitatea voită de Biserica catolică tinde spre reconciliere și apoi spre euharistie, așa cum s-a văzut și în schimbul de potire în cadrul vizitei pontificale la București. În plus, ele spun că unitatea este posibilă, și nu doar la sfârșitul timpurilor, ci chiar în istorie.

 

Concluzie

Nu noi vom fi cei care vom realiza unirea. Unirea Bisericilor este un dar al Duhului Sfânt care ne-a fost promis în mod solemn de Isus. De aceea, închei aceste considerații cu o legendă care ar merita să fie un fapt adevărat25.

După Înviere, în timp ce Isus se înălța la cer, și-a aplecat ochii spre pământ și a văzut că era cufundat în întuneric; doar deasupra Ierusalimului se vedeau câteva licăriri de lumină. Continuându-și înălțarea la cer, l-a întâlnit pe îngerul Gabriel, care se îndrepta cu o misiune specială spre pământ. Îngerul Gabriel l-a întrebat pe Isus: "Ce sunt luminițile acelea deasupra Ierusalimului?" - "Sunt apostolii împreună cu Mama mea. În legătură cu ei am un plan: după ce voi intra în cer, vreau să-l trimit pe Duhul Sfânt care să facă din aceste flăcări mici o vâlvătaie imensă pentru a aprinde pământul întreg de iubire". Îngerul a avut curajul să-i răspundă: "Și ce veți face dacă planul nu va reuși?" După o clipă de tăcere, Domnul i-a zis: "Nu am alt plan!".

Da, acesta este singurul plan al Domnului cu Biserica sa, singurul care poate face față la orice fel de diviziune. Acesta este planul care îi conferă Duhului Sfânt toate puterile pentru a-i uni pe creștini într-o singură iubire, pentru ca apoi să-i unească într-o singură credință. Modelul și izvorul acestei unități este Sfânta Treime, care poate să facă din Biserica ceea ce este, adică Trupul viu al lui Isus Cristos, Trup împărțit la mulți, dar unul, în fine, Trup reconciliat în adevărul și libertatea Iubirii.

 

Note


1 Ioan Paul II, "Con cuore pieno di speranza facciamo del Terzo Millenio l'era della gioia dei cristiani ritrovata nell'unita", L'Osservatore Romano (27 / 28 marzo 2000).

2 Ioan Paul II, enciclica Tertio Millennio Adveniente (1994), nr. 24; 41.

3 H. Waldenfels, Kontextuelle Fundamentaltheologie, Ferdinand Schoeningh, Paderborn 1985; trad. italiană Teologia fondamentale nel contesto del mondo contemporaneo, Edizioni Paoline, Cinisello Balsamo - Milano 1988, 50-53.

4 A. Plesu, "Prefață", în A. Scrima, Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, Humanitas, București 1996, 11. Andrei Pleșu spune că Scrima a fost unul din artizanii discreți, ai întâlnirii istorice care a avut loc la Ierusalim, în 1964, între Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras.

5 A. Frossard, Nu vă temeți! Convorbiri cu Ioan Paul al II-lea, Viața Creștină, Cluj-Napoca 1994, 158.

6 T. Stransky, "Vaticano I e II, Concilio"; "Unitatis redintegratio", în Dizionario del movimento ecumenico, ed. G. Cereti- A. Filippi-L. Sartori, Dehoniane, Bologna 1994, 1161-1163;1155.

7 W. Kasper, "La Déclaration commune sur la doctrine de la justification: un motif d'espérance", DC 220/2 (2000) 167.

8 A. Frossard, Nu vă temeți!, 156-159.

9 E. Ch. Suttner, Bisericile Răsăritului și Apusului de-a lungul istoriei bisericești, Ars Longa, Iași 1998, 112-129.

10 "Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă se recunosc reciproc în calitate de Biserici surori", Patriarhul Teoctist, "Cuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la întâlnirea Sanctității Sale Papa Ioan Paul al II-lea cu membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române", Actualitatea creștină, nr. special (1999) 23.

11 "Fiți imaginea lui Cristos pentru credincioșii voștri", Ioan Paul II, "Cuvântul Sfântului Părinte rostit la întâlnirea cu membrii Episcopatului Catolic din România", Actualitatea creștină, nr. special (1999) 13.

12 M. Eliade, "Păstori nevrednici", Uniunea Română, iunie 1949. Cf. Idem, Împotriva deznădejdii, Humanitas, București 1992, 52-54.

13 A. Frossard, Nu vă temeți!, 159.

14 A. Frossard, Nu vă temeți!, 157.

15 J. Ratzinger, Salz der Erde. Christentum und katolische Kirche an der Jahrtausendwende. Ein Gespräch mit Peter Seewald, Deutsche Verlags-Anstalt GmbH, Stuttgart 1996; trad. italiană Il Sale della Terra. Cristianesimo e Chiesa Cattolica nella svolta del millennio. Un colloquio con Peter Seewald, San Paolo, Cinisello Balsamo - Milano 1997, 237.

16 R. Etchegaray, "Despre anul jubiliar 2000", în cadrul emisiunii A sua immagine, duminică, 27 februarie 2 000, Raiuno.

17 D. șeuleanu, Amintirile Mitropolitului Antonie Plămădeală. Convorbiri cu Dragoș Șeuleanu și Carmen Dumitriu, CUM, București 1999, 290-291.

18 I. Robu, "In Romania una profezia di unita", Nunt. 9 (novembre 1999) 147-151.

19 Problema convertirilor de la ortodocși sau protestanți la catolici, sau invers, ține de conștiința fiecărui individ în parte. Din punct de vedere teologic este o problemă deschisă.

20 W. Kasper, "La Déclaration commune...", 167.

21 W. Danca, "Dimensiunea cristologică a dialogului teologic", DiTe 4 (1999) 121.

22 Ioan Paul II, Să trecem pragul speranței, Humanitas, București 1995, 186.

23Cf. Commissione Teologica Internazionale, Memoria e riconciliazione: la Chiesa e le colpe del passato, Libreria Editrice Vaticana, Citta del Vaticano 2000, 52-55.

24 "Cerem iertare de la Dumnezeu și de la frații despărțiți, precum și noi iertăm greșiților noștri"(UR 7).

25 R. Etchegaray, "Homélie du cardinal Roger Etchegaray pour la clôture de la Semaine de Priere pour l'Unité des chrétiens", DC 220/2 (2000) 166.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire